Am fost un copil iubit, încurajat să aleagă, să creeze, să greșească, am avut o copilărie extrem de fericită, un tată intelectual și o mamă bună, ca într-o ficțiune plină de exagerări și niscaiva sirop. Cărțile, tablourile și faptul că ne mutaserăm numai trei etaje mai sus, în același bloc, au fost liantul celor două locuințe pe care le-am numit acasă. La 1 aveam uși crem, iar pe geamul cu model floral al ușii de la baie stătea clasicul băiețel care face pipi la oliță. Jaluzelele, niște fâșii subțiri din lemn prinse cu fire de ață colorate se trăgeau în sus – nu ca la 4, unde puseserăm verticale, ultimul răcnet pe-atunci. Cele 41 de plușuri ocupau dulapul recamierului acoperit de plapuma roșie satinată, inconfundabilă dacă te-ai născut înainte de ’90. Cele 5 biblioteci, câte una în fiecare cameră și două pe balcon, găzduiau sute de cărți. 

Când ne-am mutat la 4, schimbarea a fost lină. Cărțile, tablourile și jucăriile rămăseseră la locul lor. Solemne și vechi, îmi ofereau sentimentul unui acasă existent de când lumea – doar m-a așteptat să apar și să stăpânesc acel tărâm de pace și bucurie, unde știam că mă pot întoarce oricând. 

Iar dacă biroul reprezenta pentru mulți doar un loc de scris temele, pentru mine era poate mai important decât tot ce am avut când eram mică; seiful meu. Din lemn masiv, neobișnuit de lung, cu câte două sertare în ambele părți – ascunzătorile care m-au învățat senzația de siguranță. Păcat că, mai târziu, a trebuit să o găsesc în sertarele cu cheie din clădirile de birouri. Pentru că, de 17 ani, nu am mai pășit acasă. 

Poate de-asta m-a durut atât de tare când am aflat că apartamentul în care se mutase tata la vreun an după moartea mamei nu fusese cumpărat, ci închiriat. Pierdusem liniștea, așa cum o percepeam. Dispariția mamei a adus instabilitate și m-a transformat într-o nomadă, cu rădăcinile mereu pe drumuri. Din cei 17 ani de-acasă, cu parfumul ei impregnat în pereți, în coperțile cărților, în bibliotecile masive, cu urme albe în semicercuri lăsate ici-colo de câte o cană cu ceai fierbinte scurs, nu-mi mai rămăsese nimic. 

Vestea m-a găsit în prima mea chirie de studentă, în Crângași, locul din care îmi imaginam că am unde pleca dacă cine știe ce se întâmplă. De atunci, am schimbat 9 chirii. Și nici că mi-a mai păsat cum arătau casele prin care m-am perindat.

După șocul inițial, credeam că am trecut peste; îmi așterneam bine, profesional îmi mergea strună, altfel nici nu concepeam – pentru că n-ar fi avut cine să mă salveze. Tata a murit la opt ani după mama, dar oricum n-am mai avut ce lua de prin locurile unde și-a găsit sfârșitul: de mult timp pierdusem contactul cu acasă. 

Îmi era rușine să chem oameni în vizită, să fotografiez vreo carte într-un cadru mai larg, să apar în Zoomuri fără efect de fundal. După chiria din Crângași, un apartament împărțit cu trei colegi, m-am mutat în parterul unei vile la al cărei etaj locuia proprietarul. După o vreme, mi-am găsit prin „caut coleg” o cameră într-un apartament împărțit cu alți trei nomazi ca mine. Aveam un pat, un șifonier, un raft pe care îmi puneam cele câteva cărți cu care mă tărăgănasem de colo-colo – în atât de multă instabilitate locativă, cărțile mi-au fost busolă –, fără birou, pentru că deja lucram și era suficient cel de la muncă, unde îmi și încuiam actele, considerând că e mai sigur. 

După muncă, în loc să mă duc acasă, mă opream prin cele câteva baruri pe care le frecventam cu gașca, iar odată ajunsă, dormeam dusă; dimineața o luam de la capăt.

Lucrurile au devenit presante după pandemie, când sertarul de la job a trebuit să mă însoțească – actele le-am pus într-un rucsac ascuns în șifonier și tot acolo am început să strâng avansul pentru un eventual credit imobiliar –, iar ședințele fizice au fost înlocuite cu cele online. Atunci m-a izbit ce hotă oribilă aveam, zărind-o în ecranul de Zoom. Tot datorită unui ecran am realizat cât de urâtă era mobila, pusă alandala, fără atenție la echilibrul cromatic, ca în mai toate fostele chirii ieftine, unde trona lipsa de bun gust. 

Eram pe video cu un prieten, îi arătam niște cărți, și am folosit „scuză-mi casa” pe post de salut. Dacă n-aș fi stat în cadru, ai fi văzut o ușă vopsită în crem murdar, sărit pe alocuri, și un dulap vechi lângă un șifonier de o cu totul altă culoare, probabil cel mai ieftin, cât să se justifice chiria sub prețul pieței. Totul permis de neglijența mea, o amorțeală ancorată într-un sentiment permanent de instabilitate. Momentul a fost autoironic și amuzant, dar, în realitate, 17 ani am tot simțit nevoia să-mi scuz casa, care, deși nu a fost niciodată o cocină, nefiind acasă, nu m-a convins să o prețuiesc. Ca în relațiile dintre oameni: când ceva scârțâie, în lipsa unei comunicări mature, devenim nesuferiți dintr-un soi de răzbunare. Or, eu cu cine să comunic? Atât mi-ar mai fi trebuit, să ajung să discut cu pereții.

Ultima dată când am plâns la fel de mult ca atunci când am aflat despre isprava tatălui meu a fost recent, cu o zi înainte de semnarea contractului de vânzare-cumpărare a garsonierei din care scriu rândurile astea. Eram obosită, după o perioadă aglomerată la birou și multe nopți sub semnul insomniilor constructive: căutam parchet, mobilă, imaginându-mi obsesiv cum va arăta locul meu. 

A doua zi aveam programările la bancă și notar, așa că am adăugat adresele pe Maps când gândurile au început nu doar să existe, ci să-mi și vorbească. Un fel de “tu vezi ce faci, ești conștientă ce cauți, îți dai seama unde ai ajuns, ce ai reușit?”. Deși îmi pusesem un pahar de vin ca să pot adormi mai repede, nu mă amețisem într-atât încât să-mi răspund, însă a fost suficient cât să procedez ca îndrăgostiții care trimit mesajul ăla, știți voi care.

Atâta doar că drunk textul meu se adresa profei de română din liceu, care mi-a fost alături de când a murit mama. Acum câțiva ani mi-a povestit că la priveghi a trăit un moment sfâșietor când, mamă fiind la rândul ei, a simțit neliniștea mamei mele că mă lasă singură.

I-am scris: Draga mea doamnă, mărturisesc că va scriu la beție. Se bea acest pahar de vin ca un moment de relaxare după o zi grea de lucru. Ce vă anunț cu bucurie e că am reușit să accesez un credit imobiliar. Mă bucur pentru prima dată de un bloc nou (2012), cu o cochetă curte interioară. Balcon am mai avut, cadă la fel, dar astea sunt de departe cele mai frumoase. Adineaori mă pregăteam de semnarea de mâine și, nu știu cum, mi-a trecut prin minte vorba asta: „mama, dacă mă vezi acum, cred că e momentul să fii liniștită”. Așa și dumneavoastră, dată fiind conexiunea pe care mi-ați povestit că ați avut-o cu mama la priveghi. Băută băută, dar memoria merge brici. Nu uit ce ați făcut pentru mine, vă iubesc și aștept vești. Va îmbrățișez!

Am apăsat send și parcă am reușit, deodată, să repar tot ce m-a secat în acești 17 ani, și să resimt o eliberare, atât din concretul lui „nu am nimic”, pentru că, realmente, chiar nu aveam, dar și dintr-un strat mai profund, al alergăturii mele prin viață, nevoită să mă bazez mereu numai pe mine. Ironic că am avut parte de 17 ani acasă, alături de ambii părinți, și tot de 17 „pe drumuri”. Poate a fost necesar ca doliul meu să dureze exact cât am cunoscut binele, ca să pot intra într-un nou capitol, în care să mă bucur de bine așa cum nu am știut în copilărie, când încă nu apăruse nicio lecție atât de mare în viața mea.

Pentru că se pare că asta a făcut ideea de proprietate în mintea mea, mi-a dat impresia că de acum înainte va fi puțin mai ușor, că, dacă se întâmplă ceva, măcar am un loc al meu. Nu mai experimentasem sentimentul acestei siguranțe de când părăsise mama lumea. Plângeam pentru nedreptatea pe care am suferit-o și pentru bucuria faptului că i-am pus punct. Și-am mai bocit probabil tot ce nu plânsesem nici la înmormântarea ei, nici la a tatălui, dar și tot ce am vărsat atunci când am aflat că un mormânt într-un cimitir de prin Focșani era singurul loc concret de care mă mai lega ceva. 

Au trecut aproape patru luni de când sunt acasă. M-am îndrăgostit la prima vedere de curtea interioară unde se află blocul în care locuiesc și am acceptat pe loc garsoniera pe care o văzusem prima dată, dar pe care, din cauza unor probleme legislative, primul proprietar nu a putut s-o vândă. Așa că am mărit bugetul peste cât mi-am impus inițial, numai pentru a lua ceva în același bloc, la apartamentul cu numărul zilei mele de naștere, unde am în plus un balcon superb lângă un brad bătrân și foarte înalt.

Nu încetez să mă minunez de faptul că am ajuns să iubesc (din nou) o casă. La mine acasă am curat tot timpul, e totul exact așa cum mi-am dorit și vorbesc deseori cu pereții. Gașca actelor din sertarul „seif” s-a întregit cu cel mai valoros membru, contractul de vânzare-cumpărare, pe care îl păstrez în bibliotecă. Nu am nevoie de chei, nu are cine să-mi invadeze spațiul de care am avut atât de multă nevoie pentru a-mi procesa, cu adevărat, doliul.