11 min. 12 mai 2024

Doar o pisică

Și toate lecțiile despre război, răzbatere, rutină – și cum te pregătești pentru sfârșit.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Un prieten doar al meu

Abia mă despărțisem de primul meu prieten, părinții mei semnaseră actele de divorț, iar Noel, labradorul meu de doar 3 ani, rămânea pierdut printre toate aceste plecări.

A Ș
I could drink a case of you and I would still be on my feet

Ne-am cunoscut datorită unui cântec. Era vară și eu aveam înclinația de a mă trezi mahmură, în mirosul de bodegă pustie și aer secetos al cartierului.

L Ș
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Încurajați de
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

Înainte să citești, ar fi bine să știi că în povestea de mai jos se vorbește despre război, boală și moarte.

E început de mai 2022 când o mașină pleacă din Galați și trece granița cu Republica Moldova. Femeia din spatele volanului îi spune grănicerului că vrea să facă un plin la vecini, că-i mai ieftin decât în România. 

E început de mai 2022 și granițele de est și de nord ale României continuă să fie fundalul durerii, pe măsură ce le trec mii de femei, copii, bătrâni și bolnavi din Ucraina, care au mers și zeci de ore, și au trecut prin zeci de puncte de control militar ca să scape de război. Au luat cu ei ce-au putut și ce le-a fost mai drag. Pentru mulți, asta a însemnat un cățel în lesă, o pisică (sau mai multe) în genți, cutii sau brațe. Cu siguranță știți fotografiile care arată asta.

Șoferița din Galați se întoarce din Moldova. A umplut și rezervorul, și portbagajul. În spate are nouă transportoare cu pisici, plus un câine, toți salvați din Odesa. Pleacă mai departe spre București.

Oamenii își pot activa niște mecanisme care să acopere disonanța cognitivă a invaziei „fratricide” declanșate de Rusia, ca să nu se gândească la teroare și ca să-și împacheteze viața și astfel să o salveze. Animalele nu au nimic din toate astea. Au fricile instinctive de zgomote și mulțimi, au ritmul regulat al necesităților, au groaza de schimbare a mediului.

***

Tudor, iubitul meu, zice: „Suntem deja doi oameni, un motan și un câine, în două camere semidecomandate. Nu putem să mai luăm înc-o pisică”.

Peste o zi și-un pic, Ksiușa ajunge în apartamentul din Drumul Taberei în care locuim cu toții: oameni și animale. În aceeași zi, Rusia atacă din nou Odesa, lovind două hoteluri și un mall, și rănind mai mulți civili.

În prima ei seară petrecută în ceea ce va deveni ultima ei casă, Ksiușa nu vrea să iasă din transportorul roz cu pereți moi. A doua zi îi fac o poză pe scaunul din bucătărie. O pisică albă, înaltă, extrem de slabă, cu blana tunsă scurt și o privire în care pare că se ascund toate temerile și întrebările lumii. 

Când am intrat în sediul mic al ONG-ului care a preluat toate cele zece animale salvate din Odesa, Ksiușa era tot în geanta ei roz. M-am apropiat, iar ea s-a întors cu spatele. Fetele de la asociație i-au zis „Queen Elizabeth II”, pentru că asta e. O bătrână elegantă și ciufută. 

12 ani, un kil opt sute, zero dinți, cu asta a venit Ksiușa. Și cu un pașaport care zice că s-a născut pe 31 iulie 2010, pe strada Ilf și Petrov, la marginea orașului, aproape de mare. Pe primii ei umani, și ei bătrâni, i-a luat covidul. Ksiușa și ceilalți nouă pasageri nonumani, care au ajuns în cele din urmă în mașina de Galați, au fost ținuți în foster de Oksana, care de ani de zile se ocupă cu salvarea animalelor și plasarea lor în Ucraina, Polonia, Germania. Apoi a început războiul.

Oksana îmi scrie: „Dacă nu era războiul, nu dădeam pisica asta”. (Știu că nu asta vrea să spună, dar mă simt ca și cum i-am furat pisica.)

Oksana îmi scrie: „Mi-a fost teamă că n-o să-mi permit să le hrănesc pe toate. Mi-a fost teamă că n-o să-mi permit să o hrănesc pe ea doar cu mâncare umedă, pentru că ea nu are dinți. Mi-a fost frică s-o trimit în România”. (Știu la ce se referă: statistica aia care zice că suntem pe primul loc ca număr de proprietari de pisici în Europa nu zice și cum nu le sterilizăm, nu le hrănim cum trebuie, nu ne gândim că medicina veterinară e aproape exclusiv privată și inuman de scumpă. Dar tot mă simt ca și cum i-am furat pisica.)

Oksana îmi scrie: „S-a ascuns Ksiușa sub pătură? Cum se mai simte? Să știi că e o pisică foarte blândă, she has no mood”. (Adică nu e moody. Confirm.) 

Lunile trec. Ksiușei îi crește blana, nu îi cresc la loc dinții, prinde în greutate, analizele îi ies binișor, iar ea toarce, toarce, toarce încontinuu, ca un tractor ucrainean. She has no mood.

Telegrame

Prima noastră călătorie


A început să caute masca. S-a aplecat și a luat la rând buzunarele genții. Probabil a căzut, a zis. Era furioasă. „Așa fac mereu.” „Nu sunt atentă.” „Fraieră.” Eram cu mama la Paris în pandemie, în prima noastră călătorie în altă țară; eu 31 de ani, ea 64. Până atunci mă răstisem la ea din nimicuri: să nu mă mai pună să fac poze în locul ei, să nu mă întrerupă, să nu mănânce sandvișuri în cameră în loc să mergem să bem cafeaua la terasă. Ea îmi spunea ce fericită e că suntem împreună. Espresso-ul de la colț, cel mai bun pe care l-a băut vreodată. Acum, când o auzeam certându-se, m-am oprit. Mi-am dat seama că o știam prea bine, că locuia în mine. Abia atunci m-am înmuiat. I-am zis că e OK, că nu e capătul lumii. Am mers la farmacie, am luat două măști, i le-am dat și am urcat în metrou. Nu știu dacă m-a mai rugat apoi să fac poze, dar i-am făcut eu cât de multe am putut.

Telegrame

Iubirea are cordon ombilical


Nu voi uita niciodată plânsul tău când ai plecat prima oară de lângă mine. Deși toți spuneau să mă bucur de urlet, pentru că asta înseamnă că plămânii tăi pompează aer cum trebuie. Plânsul și roțile căruciorului cu care erai dusă parcă în altă lume sunt cea mai sonoră amintire pe care o am din seara în care te-am adus pe lume. E ca și cum aș fi gustat din memoria amară a abandonului, dar nu puteam înțelege dacă eu am abandonat sau fusesem abandonată. Deși cu doar o zi în urmă te purtam cu o mândrie apăsătoare, care mă făcea să mă simt cea mai impunătoare ființă de pe pământ, deși aveam doar 1,60 metri. Asta era legătura de iubire care se formase în corpul meu; și care apoi s-a transformat în mii și mii de bucățele de viață, de greșeli, de râsete, de iubire din felul acela în care, atunci când te uiți la o ființă, o vezi doar pe ea și nimic din proiecțiile minții tale.

E ianuarie 2023.

Patriarhul Kiril al Moscovei cere un armistițiu pe timpul Crăciunului ortodox pe rit vechi. Are loc al 36-lea schimb de prizonieri între Rusia și Ucraina. Președintele american Joe Biden și cancelarul german Olaf Scholz anunță că vor trimite Ucrainei un sistem de rachete sol–aer Patriot. În estul țării vecine, Kramatorskul e continuu atacat, iar Soledarul a căzut. Harkivul, Kyivul și Odesa sunt atacate.

Eu zic: „Și dacă ne spun că e cancer?”

O umflătură axilară – despre care am ales mult timp să cred că e doar un nod mai mare din blana lungă, cu textură de nor, a Ksiușei – se face din ce în ce mai mare pe zi ce trece.

Tudor zice: „Iubita mea, mai bine mergem cu ea la veterinar mai devreme decât mai târziu”.

Cristina, veterinara mea generalistă din cartier, zice: „Să știți că oficial n-am voie să vă spun asta, că nu e specialitatea mea, dar 99% este cancer”.

Anca D., una dintre cele mai recomandate veterinare din București, zice: „Vă dați seama că nici drumul, nici războiul n-au ajutat-o. La fel ca oamenii, și pisicile somatizează”.

Anca R., veterinara oncologă, zice multe, pe un ton empatic și calm: „Am mai avut o pacientă tot cu fibrosarcom, care doi ani mai târziu se joacă și e plină de viață. Am primit filmuleț, vă arăt”. 

Radiografii. Control cardiologic, ca să vedem dacă îi ține inima la anestezie. Primul set de pastile, pentru inimă. Unele pisici „decompensează” și când sunt doar tunse. „Decompensarea” e un eufemism medical pentru atunci când inima e atât de afectată încât se poate opri oricând. 

RMN. Fibrosarcomul, zice Wikipedia, „este o tumoră malignă constituită exclusiv din proliferarea malignă a celulelor și fibrelor derivate din fibrocit”. Radiografii. Formațiuni microscopice de natură neidentificată trăiesc în plămânii Ksiușei și pot fi asociate cu etapa metastatică a cancerului. (Dar niciun doctor nu ne poate confirma dacă sunt sau nu metastaze.)

Pastilele pentru inimă îi provoacă Ksiușei lichid pulmonar. Lichidul este drenat. „Este o pisică anxioasă.” „Vai, ce pisică cuminte, e pacientul perfect, să știți!” Cu orice vizită la veterinar inima mea bate să-mi spargă pieptul, de teamă că a ei se va opri. 

Operația de înlăturare a tumorii maligne. 

Noaptea în care pisica nu închide un ochi: cu pupilele dilatate la maximum, vânează lucruri inexistente pe pereți, se lovește de caloriferul din baie și pare că vede toată frica pe care eu nu pot să o văd, iar ea nu poate să o spună. 

Ziua în care Cristina deschide cabinetul veterinar de proximitate doar pentru noi; în care îi țin pisicii masca de oxigen peste nasul ei roz, ca să nu o pierdem; în care, după ce o internăm pe Ksiușa la spitalul veterinar privat nonstop, plâng în hohote în mașina lui Tudor.

O noapte de internare costă 1 700 de lei. Un set complet de analize de sânge în jur de 1 000. Un consult cardiologic cam 400. Operația de cancer a costat 3 800 de lei. Plus pastilele. Furosemid, onsior, amodip, enzime pentru digestie, hepatoprotector, citostatic.

Luna în care, meticulos ca-n tot ce face, Tudor se uită la ceea ce eu nu pot să văd – rana postoperatorie a pisicii, lungă, supurândă și sângerândă, care se încăpățânează să nu se închidă – și o curăță. Și o curăță. Și o curăță.

Și locul din care a fost excizată tumoarea începe să se închidă. După o lună, în sfârșit, îi scoatem Ksiușei conul rușinii. 

Ksiușa toarce când îi spunem „prrr, Ksiușa, prrr!”, activitatea ei preferată rămâne pliculețul și, uneori, la cei 13 ani ai ei, vânează punctul roșu al laserului. De ziua ei, pe 31 iulie 2023, îi fac tort de pisici (conservă de ton cu „lumânări” din sticksuri de carne) și poze în care poartă o coroniță de imortele galben-albastre. Eu, în mod evident, m-am dus total și foarte departe cu pluta. 

Omul de lângă mine – care n-ar fi vrut pisica (dar nu i-am dat de ales), care are pentru prima dată în viață o casă (aproape doar) a lui, care a dibuit tumoarea, care m-a dus la veterinari până-n celălalt capăt al orașului, care se asigură că avem stoc de pastile și plic, și nisip, care se trezește noaptea pentru că nu-l lasă să doarmă gândul că pisica nu e OK –, omul de lângă mine e cel mai bun om din lume. Scrisoarea asta de iubire e despre pisică, dar e pentru el. 

***

E doar o pisică, știu. 

E o pisică pe care proiectez următoarele:

– Toate gândurile mele despre speciism, dar și despre antropomorfizarea animalelor de lângă noi.

– Multe dintre gândurile mele despre commitment, în mod special cele legate de relația în care sunt.

– O bună parte dintre gândurile mele despre moștenirea mea de familie din Ucraina, despre bunica mea vitregă paternă din Odesa, despre război.

– Câteva dintre gândurile mele despre raportarea la moarte.

– O mână de gânduri despre cum femeile fără copii, dar cu pisici, care se apropie de 40 de ani (ca mine), sunt niște neisprăvite care au eșuat la singura misiune pe care le-a dat-o viața: procrearea.

Cel mai probabil am eu prea multe gânduri. Iar ea e doar o pisică.

Când adopți un animal în vârstă („geriatric” e termenul de specialitate), cred că trebuie să te pregătești din capul locului să-ți iei rămas-bun. Să-ți imaginezi ziua în care vei spune: „Da, haideți s-o trecem peste podul-curcubeu”. Să știi că vei fi acolo, lângă ea, când i se va face injecția care o va adormi blând, scărpinând locul ăla preferat de sub bărbie și pe cel din spatele urechii stângi, și pe cel de la baza cozii. Să faci din fiecare zi o posibilă ultimă zi perfectă. Să-ți iei responsabilitatea de a construi și menține rutina unei vieți care nu e a ta, dar care este (și va fi până la final) dependentă de tine. Să chestionezi, rechestionezi și răschestionezi ce înseamnă calitatea acelei vieți. 

„Problema cu pacienții noștri”, zice Gabi veterinarul, „e că nu știu să ne spună când îi doare”. Pisicile, învățătorii noștri supremi într-ale spațiului personal și limitelor, se ascund, arareori plâng, ba uneori chiar torc atunci când le doare. Fac tot ce pot ca să disimuleze frica și durerea.

E doar o pisică și vom mai avea foarte puțin timp împreună. Dar timpul ăla va fi cel mai bun, până în clipa în care Ksiușa va închide ochii ultimului somn, alb-roz și pufos ca un nor, exact ca ea. Până atunci, ea va continua să toarcă precum un motor de tractor ucrainean.

Eu mă voi gândi la bunicii mei, la limba lor, pe care am uitat-o, la țara lor, care va răzbate și se va reconstrui, exact așa cum rana Ksiușei s-a închis în cele din urmă. Și împreună îl vom iubi amândouă pe Tudor, care, deși la fel de anxios ca noi două, e ceea ce ne ancorează, în fiecare zi, în rutină și stabilitate, în vindecare și blândețe, într-un infinit tors mulțumit al (doar) unei pisici.

Ioana PelehatăiIoana Pelehatăi

Iubirea e acasă, și acasă e uneori pe drum.

Next Love Story