Până la Adi, n-am știut niciodată să iubesc deplin, curat, fără interese ascunse. Când un băiat îmi trezea interesul, începeam să îi vorbesc despre mine și frământările mele. Credeam că în felul acesta o să îi câștig încrederea și, de ce nu, sentimentele: un joc ciudat, pueril. 

Pe Marc l-am iubit așa cum iubește un șchiop o cârjă: din neputința de a-și purta singur de grijă. Eram prin clasa a XI-a, aveam o stimă de sine scăzută și buruieni crescute în cotloanele inimii. Eram o adolescentă cu ochi curați și trăsături fine. Mă îmbrăcam cam demodat pentru vremea aceea și mă înroșeam de fiecare dată când trebuia să vorbesc în public. Nu știu de ce am intrat în acea relație: așteptam ca el să mă vindece? Cel mai probabil. Purtam răni încă din gimnaziu. Am fost mereu tocilara clasei, un copil cu venituri modeste, care refuza orice formă de răzvrătire colectivă, un copil înjosit în repetate rânduri de colegi, lucru care m-a făcut ca, dintr-un om introvertit, să devin unul și mai închis. 

M-am refugiat pe rețelele de socializare și am intrat în relația cu Marc, care a fost una mai mult virtuală. Locuiam în județe diferite și ne vedeam o dată la câteva săptămâni. Ne uneau momentele în care încercam să ne pansăm unul altuia rănile, în felul nostru stângaci, dar sincer. Cu timpul, am constatat că nu aveam pasiuni similare și vedeam totul diferit. El era un perfecționist incurabil, eu, o mare visătoare. Lui Marc îi plăceau motoarele, visa să ducă o viață luxoasă și era cel mai fericit într-un restaurant bun. Eu aș fi preferat să alergăm pe munți și să ne mânjim cu înghețată în parc. Patru ani s-a străduit să mă aducă pe drumul lui și tot atâta timp m-am încăpățânat să nu mă schimb. Inevitabil, cuvintele tandre au fost înlocuite de reproșuri. Cumva simțeam că rănind, celălalt va simți nefericirea noastră. 

Pe Adi l-am cunoscut la nunta surorii mele. Adi este singurul nume real din povestea aceasta. Împlinisem 18 ani, mă alesese soră-mea domnișoară de onoare și purtam o rochie mov, din material satinat, o kitschcioșenie ieftină la care asortasem o mulțime de alte kitschcioșenii și pe Marc, partenerul meu. Adi mi-a dat atenție suficient cât să se facă remarcat: un puști de 14 ani, mititel, cu un papion ales de părinți, suficient de elegant cât să pară ciudat. Se plimba de la masă la masă și făcea glume, întreținând atmosfera. Curând avea să devină prietenul fratelui meu mai mic și să ne tot intersectăm. 

Nu știu dacă acela a fost momentul în care mi-am dat seama că ar avea o simpatie față de mine, dar cu siguranță Marc și-a dat și a devenit irascibil. Mă fixa continuu și răspundea sec. Ne-am certat în seara aceea; pe bună dreptate. Nu făcusem nimic care să îi trădeze încrederea. 

Certurile dintre noi se intensificau, iar pe la jumătatea primului an de facultate, despărțirea devenise iminentă. Când Adi mi-a scris prima dată, un mesaj din acela clasic: „Bună, ce faci? Mai ai prieten?” i-am dat cu seen. Nu voiam ca Marc să aibă motive să fie din nou gelos și mai ales nu doream ca acesta să fie motivul despărțirii noastre. Pentru că, simt nevoia să mai subliniez o dată ideea aceasta, nu puteam să văd în Adi mai mult decât un copil naiv. Eu aveam 19 ani și el 15.

Când mi-am vizitat sora însă, într-o vacanță de Paști, nu l-am mai recunoscut pe puștiul hazliu de la nuntă; se transformase într-un tânăr frumușel, cu un aer rezervat. Mi-a zâmbit și m-a invitat în oraș. N-am vrut să merg, dar sora mea era hotărâtă să ne combine până plecam. M-a luat aproape pe sus. Am ieșit toți 4: eu, Adi, sora și cumnatul meu. Îmi țineam capul în farfurie și evitam să îi adresez vreo vorbă. Era tot o perioadă cu alegeri și l-am întrebat cu cine a votat, apoi m-am arătat complet nemulțumită de culoarea lui politică. Ne-am despărțit hotărâtă să nu ne mai intersectăm vreodată.

La începutul anului III de facultate, într-o zi călduroasă de octombrie, mă aflam în biblioteca Facultății de Geografie. Venisem mai mult pentru a umple un spațiu gol dintre cursuri decât cu o dorință sinceră de a învăța ceva. Când Thomas s-a așezat la masă, în fața mea, am simțit că întâlnirea aceea va schimba ceva în mine. A fost pur și simplu o intuiție. 

– Ești drăguță, mi-a spus, și m-am înroșit toată. 

– Te știu de prin școală. 

– Și eu te știu, am mințit. 

Adevărul era că habar nu aveam cine era. În afară de Marc, nu mai aveam ochi să văd pe nimeni. Psihic, încă eram într-o relație, purtam continuu acel sentiment de vinovăție, pe care mi-l impregnase în tot ceea ce făceam: Cine ți-a scris? Unde te duci? Cât stai? De ce te comporți așa?

Thomas era un tip deștept. Nu i-a luat prea mult să își dea seama că viața mea este un haos total pe care mă chinuiam fără succes să îl ordonez. Pentru el am simțit altfel, ceva mai presus de rațiunea mea. M-am aruncat în larg fără vâsle, fericită. Cu Thomas totul era spontan, nou: dacă mă suna la 12 noaptea că avea chef să ne plimbăm, ne luam bicicletele agățate de balustrada scărilor de la cămin și ne rătăceam în Herăstrău. Dacă se întâmpla să nu ne vedem un weekend, ne scriam mii de mesaje. Iubeam nimicul din tot și totul din nimic, iar timpul părea să se oprească în loc și să ne strige că sunt amintirile pe care o să le cărăm multă vreme în traistă.

Am fost total nepregătiți când au apărut primele fisuri. Ne-am apărat relația în fața familiei și a prietenilor care nu simpatizau legătura dintre noi, în fața tuturor adversităților sociale. Am realizat prea târziu că adevărații dușmani se aflau înăuntru, hrăniți de mândrie și probleme nerezolvate din copilărie. Ai senzația că partenerul îți aparține pe deplin și, atunci când te refuză în lucruri aparent nesemnificative, cum ar fi să meargă să îți cumpere o shaorma, primești refuzul ca pe un act de trădare.

Ne-am îndepărtat cu lacrimi, cu hotărârea îndoliatului care aruncă ultimul pumn de țărână pe mormânt, refuzând să îi mai păstreze cenușa. Am preferat o despărțire bruscă, totală și dureroasă. Poate am fost prea sinceri: și în iubire, și în dispreț. 

– Iubitule, ce ar fi să ne despărțim? 

– Bine, dar nu azi. 

– De ce vrei să ne prelungim agonia? Știi că ne învârtim în cerc, iar eu nu mai vreau, nu mai pot… Plângeam amândoi, ștergându-ne nasul cu un șervețel ud. Ne-am îmbrățișat, ne-am îndepărtat, ne-am întors alergând și-am strigat cu disperare: 

– E ultima dată când te țin în brațe? 

– Ultima dată. 

– Ești sigură? 

Eram. Pe cât de irațional ne-am unit anii, pe atât de rațional ne-am despărțit. 

Când mi-a scris din nou Adi, n-am mai privit atât de superficial mesajul, pentru că lucrurile dintre mine și Thomas deveniseră dureroase, forțate și m-a durut să îl văd pe Thomas gelos, la fel cum mă durea orice moment în care simțeam că este nemulțumit de mine. 

O perioadă n-am mai fost capabilă de nimic. Plângeam la școală, plângeam la lucru, plângeam pe stradă. Plângeam și când eram fericită. Am căzut într-o depresie din care simțeam că nu o să mai ies vreodată, dar mă încăpățânam să nu urmez un tratament. Pentru că nu îmi mai doream nimic: doar să dispar și odată cu mine să dispară și toate amintirile noastre.

Adi m-a ridicat ca pe un diamant prețios ascuns în mocirlă. Mi-a dat valoare. Se apropiau Sărbătorile de iarnă și eu zăceam în pături fără să aștept nimic. M-a întrebat ce fac și i-am zis că sunt un eșec. M-a sunat. Plângeam. Mi-a spus că vrea să mă ajute. I-am spus că nu are cum. Nu conta. Voia să stea cu mine. Am început să vorbim. În realitate, doar eu vorbeam: ore în șir mă asculta ca un psiholog bun. Era pur și simplu fericit cu mine, pentru ceea ce eram sau poate tocmai în ciuda a ceea ce eram. Mi-a spus că mă așteaptă de mulți ani. Mi-a povestit cum, în drum spre mare, a trecut cu gașca lui de prieteni pe lângă București și le-a spus că acolo se află fata cu care avea să se căsătorească. Au râs de el. Și ce dacă? 

– O să vedeți.

Mă gândeam că sunt o ambiție de-a lui, ca atunci când îți pui un țel în viață și lupți cu dinții să îl obții. Va mai continua să lupte și după ce îl va atinge? Nu știam. Tot ce știam era că aveam nevoie de stabilitate. Aveam nevoie să mă vindec. 

Când mi-a propus să intrăm într-o relație, i-am spus că sunt sătulă de relații lungi și eșuate, de sentimente irosite inutil; să se gândească bine dacă chiar vrea să fim împreună, o relație pe care să și-o asume pe deplin, care să se finalizeze la altar.

În ianuarie 2018 am devenit un cuplu, în aprilie m-a cerut de nevastă și în octombrie făceam nunta. Totul rapid, fulgerător. Ca ultimii bani aruncați în joc, doar că mizam cu vieți: a mea și a lui. 

Când Thomas mi-a scris în noaptea nunții că îmi urează să fiu fericită, Adi a fost lângă mine și n-am mai simțit să readuc amintiri la viață. Când am avut o sarcină cu risc de avort și am fost nevoită să stau luni de zile la pat, Adi a fost acolo și m-a ajutat cu cele mai mărunte și stânjenitoare lucruri. Am pornit de la minus și împreună am învățat să construim: să ne educăm copiii, să ne umplem casa de prieteni și să ne bucurăm de prezent. Vârsta e doar un număr. Lângă el mă simt în siguranță. Lui pot să îi vorbesc despre luptele și căderile mele, nu mă face să mă simt constrânsă și îmi încurajează pasiunile. 

Eu compar iubirea cu o sită plină. E tot ceea ce rămâne după cernere: se scurg clipele alea speciale și gesturile tandre, poate chiar frumusețea și sănătatea, și rămâne acea hotărâre de a nu renunța, de a o lua ușor, la pas, rămâne acea bunătate din glas, gata de sacrificiu, rămâne o scânteie care fumegă până când găsește condiții prielnice să se transforme într-un foc care mistuie toată durerea și împrăștie fericire. Când mă întreabă copiii „de ce te-ai căsătorit cu tati?” zâmbesc ușor și le răspund:

 – Puilor, tatăl vostru a ținut cu tot dinadinsul să mă învețe ce înseamnă iubirea.