E sâmbătă dimineața, trecut de ora 10. Stau în curtea școlii, la umbra unui copac care mă ferește de soarele arzător. Mă uit la una dintre clădiri: îmi atrage atenția o cutie din lemn, amplasată pe fațadă, pe care scrie cu vopsea scursă: „Speak up Box”. Mă surprinde că, într-un loc neatins de ceea ce numim noi civilizație, copiii sunt învățați că părerea lor contează. Pe clădirea alăturată, unde învață 97 de copii de clasa I într-o singură sală, cineva a scris cu cretă sub numele școlii: „Disaster”. 

La câțiva metri de mine, Moses, omul meu de legătură, vorbește nervos la telefon. „Relax, relax!”, se aude o voce de femeie prin difuzor. „Sawa, sawa”, răspunde Moses și închide telefonul. Tipic pentru swahili, multe cuvinte sunt formate din repetarea a două silabe. Știu că „sawa, sawa” înseamnă „în regulă”, la fel cum am învățat că „hakuna matata” înseamnă „nicio problemă”.

L-am cunoscut pe Moses în urmă cu șase luni, când am venit prima dată aici, în Kenya. E un bărbat trecut de 40 de ani, deși pare mult mai tânăr, cu un zâmbet omniprezent și un mers ușor șchiopătat. Are doi copii: o fată adolescentă și un băiat de vârstă preșcolară. E despărțit de mama lor, așa că petrece doar weekendurile cu ei. Își câștigă existența ca șofer de tuk-tuk, plimbă turiști. În același timp, este și membru al consiliului director al școlii Madago Primary School și omul care m-a convins că elevii de aici merită o șansă la o educație mai bună.

Ascultând poveștile lui, am decis să înființez în România proiectul YOUng Steps Kenya, un ONG dedicat susținerii acestei școli la care învață peste 520 de copii. Până acum, am adunat în jurul meu o comunitate de peste 100 de oameni. Am reușit să strângem împreună bani pentru laptopuri și o imprimantă, pentru caiete și rechizite de bază, pentru bănci în două săli de clasă și pentru reparația sursei de apă. Urmează să renovăm școala, să construim toalete și să dotăm un cabinet medical.

Madam Kheri, directoarea școlii, care trebuia să ne aștepte la ora 10, este încă acasă. Își ia micul-dejun, îmi spune Moses. Adică bea o cană de ceai negru, asta înseamnă mic-dejun pentru majoritatea oamenilor de aici. Moses se scuză, știe că europenii țin la punctualitate. Îi spun că e în regulă, hakuna matata, va veni ea când termină. Am înțeles deja că orele de întâlnire în Kenya sunt relative. 

Timpul se scurge diferit în multe țări ale Africii și în general i se acordă mai puțină atenție decât suntem noi obișnuiți. Am citit într-una dintre cărțile mele preferate – The First Woman, scrisă de ugandeza Jennifer Nansubuga Makumbi – că europenii au fost cei care au introdus în colonii conceptul că o zi are același număr de ore. Africanilor li s-a părut amuzant, chiar absurd, mai ales ideea că ziua ar începe noaptea, când afară e întuneric.

Curtea școlii începe să se umple. Au venit mai multe familii din sat, ca să ne cunoaștem. Copiii se țin departe de „mzungu”, adică de femeia albă. Femeile îmi zâmbesc, devine rapid evident că ceva ne leagă. Suntem mame. Copiii stau agățați de ele, timizi, știu că și fiul meu ar face la fel dacă ar fi acum cu mine. 

Apare și Madam Kheri, adusă pe motocicletă de către un șofer local. Femeia e trecută de 50 de ani, are o statură puternică și fața rotundă, poartă un hijab albastru și o robă multicoloră. I se citește în ochii mijiți și zâmbitori că are experiență cu oamenii. Provine dintr-o familie cu mulți copii, fiind singura dintre frații ei care a beneficiat de o educație superioară. Este profesoară, predă geografie și religie de aproape douăzeci şi cinci de ani, și din 2017 a devenit directoarea școlii Madago Primary School. Dintre cele trei fiice ale ei, două au absolvit facultatea, a treia încă studiază. Vorbește cu mândrie despre asta, pe bună dreptate. Este și bunică, tot de fete. 

„Timeea, my daughter, how are you? I have brought all these people together so I can tell them about you.” Prezența ei captează atenția tuturor din curte. Le povestește scurt despre organizația mea și încurajează pe toată lumea să îmi vorbească despre experiențele și nevoile lor.

Oamenii vin cu idei, eu mi le notez: „Dacă am reuși să construim un zid în jurul școlii și al curții, am putea planta legume. Așa i-am putea hrăni pe copii mai ușor, surplusul l-am putea vinde”, spune una dintre mame. „Copiii vor să se joace, avem nevoie de mingi și de alte materiale pentru sport”, completează profesorul de educație fizică. „Avem nevoie de un laborator de calculatoare”… Sunt multe de făcut, multe la care nu m-am gândit, multe pe care le-aș fi abordat altfel. 

Madam Kheri mă cheamă la ea în birou. Mi-a adus și mie un hijab și o robă; le îmbrac imediat și constat că sunt mult mai răcoritoare decât hainele mele, mă protejează și de soare. Le las pe mine, îmi plac.

Sunt puțini cei care au norocul de a-și descoperi locul pe lumea asta. Acel loc care te face să te simți întreg. Sentimentul a venit neașteptat, fără nicio dorință, fără nicio speranță, fără niciun plan, așa cum deseori vin lucrurile mari – cele care adaugă sens vieții tale și o îmbogățesc atunci când crezi că mai mult nu încape în ea. L-am descoperit anul trecut, când am pus pentru prima dată piciorul pe pământ kenyan. Când sunt aici, inima mea bate mai tare sau poate mai încet, sau poate exact cum trebuie.

În Kenya nu e niciodată liniște, poate doar noaptea, în savană, deși, la drept vorbind, nici acolo, fiindcă animalele mișună în jurul tău neîntrerupt. Satele și orașele forfotesc continuu, străzile sunt supraaglomerate, regulile de circulație sunt pentru amatori. Intimitatea și spațiul personal sunt concepte inexistente. Totuși, nimic din ce auzi nu e zgomot. Nici urmă de dubii, gânduri negre, anxietate sau panică. Aici mintea se oprește din alergătură, ca un hamster pe rotiță, și lasă loc relaxării și introspecției. Kenya mea este o oază de liniște dacă știi să asculți.

Ca în orice poveste cu un strop de magie, nu mi-am dat seama de ceea ce urma să se întâmple. Sentimentul de familiaritate și afecțiune s-a instalat încetișor, aproape pe furiș, cu fiecare om pe care l-am întâlnit în cele câteva zile petrecute aici. Apoi a devenit deodată evident ca o explozie auzită și văzută de către toți: mă îndrăgostisem.

Primul responsabil? Șoferul care ne-a însoțit într-un safari. M-am suit în mașină alături de soțul meu și patru prieteni și am început să pun întrebări, cum îmi stă în fire. Evans, un bărbat trecut de 60 de ani, avea răspunsuri la toate. Și râdea cu poftă la fiecare întrebare. S-a oferit să ne arate părți ale Kenyei unde nu îi duce de obicei pe turiști. Am oprit în sate, în piețe și în comunități Masaai, am dansat și am mâncat împreună. Am văzut cum oamenii de aici creează magia locului.

Sunt oameni ca peste tot – cu bune și cu rele –, dar magia lor stă într-o anume naturalețe cu care vorbesc și trăiesc. Nu pentru că ar avea suflete mai nobile decât oamenii de oriunde altundeva de pe glob, ci întrucât încă știu că acolo unde sunt mulți, și șansele de reușită sunt mai mari. Au înțeles că au nevoie să-și facă bine unul altuia ca să le fie bine tuturor, împreună. Acest fel de a fi îți dă încredere că se pot schimba destine prin fapte aparent mici, dar care înseamnă enorm. Un exemplu banal: să împarți cu vecinul tău niște caiete pe care le-ai primit, astfel încât și copilul lui să poată merge la școală.

Există în viață acele mici momente ale căror valoare o înțelegem abia când ne uităm înapoi și înțelegem cum în marea evenimentelor ele au fost acele momente-cheie care ne-au adus exact acolo unde vrem să fim. Momentul meu cu Kenya a fost după-masa în care ne-am suit în tuk-tuk-ul lui Moses, hotărâți să fim oameni printre oameni, nu turiști pe plaja privată. Ne-am suit în tuk-tuk, și Moses ne-a întrebat ce muzică vrem să ascultăm. Ritmuri africane, am zis, și a început călătoria. Discuția s-a înfiripat rapid: „Ai copii? Câți? Cum e viața voastră aici? Cum îți petreci ziua?” Apoi a venit rândul lui să întrebe: Aveți copii? De ce nu sunt cu voi? Ați mai fost în Kenya? Vă place U Cluj?” 

Ne-am mai întâlnit cu Moses și în zilele următoare, așa am aflat mai multe despre școala la care e în consiliul director, despre cum trăiesc copiii, despre evenimente fericite din comunitate, dar și despre drame, despre frica de a atinge oamenii albi, despre cum a fost învățat să se ferească de femeile europene care îl invită cu ele în Europa. Mi-a spus că nu ar pleca niciodată: suntem prea diferiți.

La șase luni după ce am făcut cunoștință cu Kenya mea, am revizitat-o. Mi-am luat concediu și am plecat singură, fără prieteni sau soț, aparent fără nimic familiar de care să mă agăț, dar fără pic de emoție negativă sau incertitudine. A doua experiență kenyană a adăugat rapid la lista de cuvinte care defineau relația cu Kenya mea și uimirea. Știam că de data asta va fi altfel, nu mai veneam ca o turistă. Dar cât de altfel putea fi? Am ajuns în locuința lui Moses din oraș. O încăpere mică, fără lumină sau apă, cu un pat într-un colț al camerei și frânghii agățate de tavan care servesc drept dulap. Un labirint de ganguri și holuri, curate, în ciuda înghesuielii și a forfotei, femei care spală necontenit rufe pe gangurile înguste. Haos, sărăcie și înghesuială. Iar în interiorul meu nici cel mai mic sentiment de nesiguranță. Femeile salută și zâmbesc de parcă aș fi fost dintotdeauna acolo.

Într-un weekend i-am luat pe copiii lui Moses la mine la pensiune. Aveam un cadou pentru ei, tatăl lor mă rugase să le aduc niște adidași. Copiii s-au bucurat și i-au încălțat imediat. Dar n-au știut ce să facă cu sforile care atârnau de ei. Nu avuseseră niciodată papuci cu șiret. S-au speriat de apa caldă care curgea la duș. S-au mirat că poți să mănânci cu niște ustensile de metal aproape la fel de bine ca și cu mâna.

În cele două săptămâni petrecute împreună, m-am mirat adesea de atitudinea lor, la fel cum și ei se mirau de a mea, și cea mai mare uimire pentru mine a venit din faptul că, datorită lor, am ajuns să înțeleg. Am învățat că să fii sărac nu înseamnă neapărat să fii o victimă, că sărăcia nu înseamnă lipsă de educație, că lipsa de apă care curge la robinet nu înseamnă să fii neapărat murdar.

Da, Kenya mea e enervantă uneori, temperatura de afară e adesea mult prea mare pentru gusturile mele, umezeala îmi face părul să stea oribil, hainele se lipesc pe mine, tuk-tuk-urile sunt prea zgomotoase, mirosurile prea înțepătoare, orele de întâlnire stabilite mult prea relative, asfaltul și regulile de circulaţie inexistente, oamenii mult prea absorbiți de credințe, ritualuri, tradiții. Dar orice relație de dragoste este imperfectă.

În iunie mă voi îmbarca din nou într-un avion care mă va duce la Madago. De data asta, voi petrece și mai mult timp cu copiii. Împreună cu profesorii ne vom ocupa de subiecte care au mult prea rar loc în educația de zi cu zi a copiilor: cu cei mici vom face jocuri și ateliere creative, iar cu cei mari vom povesti teme pe cât de importante pe atât de grele în contextul local: problemele adolescenței, relațiile sexuale, consimțământul, drepturile egale, feminismul.

Lista cuvintelor despre Kenya mea rămâne deschisă. Promit să vă spun ce va urma.