11 min. 18 mai 2024

Maga + Barbara = Love

4 ani, 33000 km, 5 țări, 2 genunchi buliți și 1 depresie – povestea de iubire dintre o femeie și o mașinărie sălbatică.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Cea care ascultă mirosurile

Când l-am cunoscut pe soțul meu, el era expat austriac în România și își aducea pâine în valiză.

L S
Titan și ceramică

Pielea mea a prins viață de una singură și acum trebuie să ne împrietenim.

A L
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală


Dragă Ma,

Știi cum începem noi fiecare călătorie? Cu prima piesă de pe playlistul Road Trippin’ dată tare și pe repeat? Dream baby dream/Forever/Oh baby you gotta keep that dream burnin’ forever 

Anul ăsta, I am gonna make those dreams come true, baby

***

Până în primăvara lui 2019, eram o muritoare de rând care se deplasa din punctul A în punctul B cu ajutorul unui alt muritor de rând care avea o mașină sau manevra un mijloc de transport în comun. Apoi am devenit motociclistă. După două motociclete, deja eram hooked, nu mă mai vedeam altfel în viață, dar cu niciuna nu am legat vreo prietenie. Nu erai tu, nu te simțeam, Ma. 

Din iarna lui 2020, am început să te caut. Simțeam că am nevoie de o companioană, dar încă nu știam cine ești, când ai să mi te arăți. Voiam să fii ușoară, zveltă și nu foarte rapidă. Pentru unii, viteza e un atribut, dar eu sunt dintre cele care adoră să se uite de jur împrejur, să absoarbă ce e pe lângă, să prindă lentoarea vieții, să urmărească cum vorbește o babă cu bobocii ei de rață dimineața, pe uliță. Și când am dat de tine în poveștile lui Steph Jeavons (știi, prima motociclistă care a făcut înconjurul lumii), mi-am zis: da, tu ești!

O Honda CRF de 250 cm³, zveltă, roșie, mai înceată, dar robustă, cum îmi place mie, fâșneață când trebuie și mai ales loială și de mega încredere. Dar era pandemia (unii poate își mai amintesc de ea, deși parcă a trecut o viață; pentru mine sigur au trecut mai multe vieți și câteva Barbare), așa că, da, ne-a luat ceva până ne-am găsit cu adevărat. Ai venit fix de la malul mării, iar când te-am văzut, s-a pogorât fericirea pură peste mine și mi-am zis: „Gata, fată, tu ești! O să merg cu tine până la capătul lumii”.

Mi-a fost un pic frică de tine la început, recunosc. Erai diferită de celelalte: aveai altă formă, erai mult mai înaltă, mult mai ușoară, dar și mai înceată (știi și tu că ai foarte puțini cai-putere, Ma!). Îți purtai capul pe sus ca o căpriță. De fapt, ca o pisi-căpriță, căci poți fi atât de leneșă și de încăpățânată ca o pisică. Dar și să te arunci pe Dumnezeu știe unde, ca o capră adevărată, cu aceeași privire de zănatică. Atunci voiai să zburzi, dar unde, Doamne, în mijlocul pandemiei și al Bucureștiului, pe străduța aia al cărei nume l-am uitat. Apoi, după scurt timp, ne-am apropiat și am început să zburdăm împreună cât ne-a mai ținut vara. 

Știi, Ma, de unde îți vine numele, ți-am povestit vreodată în călătoriile noastre cum am ajuns la el și de ce? La 20 și ceva de ani îl iubeam pe Julio Cortázar, un scriitor sud-american (o să te duc și în America de Sud cândva, îți promit, fix pe Carretera austral, până la el fin del mundo), chiar din Argentina, țara mea de vis, și mi-a plăcut de Maga, un personaj dintr-un roman de-al lui. Cu un destin tragic și foarte puțin iubită a fost Maga lui, dacă mă gândesc acum, dar avea acel ceva magic despre care e mai bine să nu vorbești, ci doar să simți și să știi. După scurt timp, te-am văzut, am simțit și am știut că ești o magă, maga mea din toate călătoriile viitorului. 

Ne-a luat câteva luni și câteva mii de kilometri să ne armonizăm. Am făcut primul off-road împreună și am luat câteva trânte, destul de ușurele, dar eu – foarte speriată – credeam că e sfârșitul lumii. Încă eram super stinghere una cu alta. Apoi a venit iarna și ne-am luat rămas-bun pentru câteva luni, fiecare în hibernarea proprie, cu învelișurile de haine pe noi și-n confortul unui acoperiș. Primăvara ne-a găsit pe amândouă un pic fragile. Dacă la mine a venit cu o depresie cumplită, ție ți-a adus o explozie de bucurie. Ma, de-atunci am început să ne iubim! A fost punctul zero în care ai înțeles câtă nevoie am de tine, că trebuie să ieșim din beznă și să plecăm unde vedem cu ochii. Așa am pornit pe drumul nostru, în povestea Barbara–Maga.

Îți aduci aminte, Ma, atunci de 1 mai, când am plecat singure pe Transfăgărășan, noi două bezmetice și multă zăpadă de jur împrejur; era și Paștele, și toată lumea sărbătorea alături de familie, dar noi ne aveam doar una pe alta și sărbătoream cum știam mai bine: călătorind unde vedeam cu ochii. De fapt, dacă stau să mă gândesc, era un hoinărit sentimental. Ah, și mai ții minte cum m-am bucurat de toată zăpada aia, așa fricoasă cum eram? Da, primele noastre drumuri împreună au fost timide și pline de stângăcii, am început trepidant și bezmetic, cum altfel putea începe o relație între o femeie plină de dorințe și o mașinărie sălbatică plină de magie.

Tu m-ai salvat întotdeauna, Ma, indiferent cât era de cruntă depresia și cât de mare haosul din mine: de pe toate drumurile bulgărești, pline de hârtoape, pe ploaie sau caniculă, pe dealuri, pierdută și-n noapte, și-n viață, de pe off roadul din pădurea sârbească, atunci când am pierdut cărarea și nu mai aveam nici apă, nici mâncare, nici semnal la telefon, ci doar o mare frică și o și mai mare diaree. Eram doar noi două, pierdute într-o pădure. Fix atunci, Ma, am învățat că pot. Că trebuie să pot. După ce te-am ridicat de două ori din bălți, după ce am înjurat printre copaci, după ce m-am smiorcăit că cine m-a pus, că hai, Măguțo, ajută-mă, hai, daaaa, bravo…, iarăși ai picat. Dar am ajuns până la urmă unde trebuia, chit că în altă parte decât plănuiserăm. Am ajuns amândouă un pic lovite, mirosind urât, dar a viață, la un hotel comunist în mijlocul a nicăieri. 

Și apoi Boooosniaaaaaaaaa. Țara în care ne-am iubit cel mai mult până acum. Ce poveste de iubire plină de naturalețe, de noi două și de libertate, de lumea care ți se deschide în față…, dar și tot hăul și răul din lume, maleficul acela specific războaielor trecute, care rămâne impregnat, distrugerea pentru care nu mai ai cuvinte, când cazi la pământ și îți urăști semenii. Țara din care nu mai voiam să plecăm, ținutul nostru plin de noi, de povestea noastră, de momentele noastre în care ne cunoșteam mai bine, ne testam limitele, ne trăgeam de cozi una pe alta. Ne și certam, ca orice pereche, mai ales tu pe mine, ușurel, ca la început.

Măguțo, mai ții minte ploaia? Atunci când ne-a plouat ca niciodată, zile-n șir, când ne-am pierdut pe dealuri noaptea, eu urlând de durere, înghețată și udă până la piele, nopțile în care am plâns cel mai mult din viața mea, dar în care am găsit și cei mai buni oameni, acolo sus, cocoțată în munții în care am văzut cel mai frumos verde din lumea asta – verdele Bosnia, așa l-am numit –, care mi-a curs prin amintiri până când ne-am întors, după un an, și l-am găsit la fel de pătrunzător. Noi două eram un pic mai așezate în iubirea noastră, ne luaserăm un concediu de doar zece zile, ca un cuplu matur, în care am revăzut locurile preferate din Bosnia și ne-am iubit și-n altele noi. Iar cel mai bun moment din călătoria noastră a fost când eram plouate (iarăși) până la piele, ne adăposteam într-o benzinărie, și am primit mesaj de la un amic, pe care-l întâlnisem în drumul spre prima Bosnie. Se afla la câțiva kilometri de noi, fix atunci, una dintre acele coincidențe bune din viață. Și fix în 10 minute ne-am văzut cu el, iubita lui și motocicleta lor. 

Telegrame

Fetița mea, păpușa mea


O stră-strămătușă diagnosticată cu demență și-a dorit pentru aniversarea de 92 de ani de ani o păpușă; să vorbească cu ea, că avusese numai băieți și o abandonaseră la bătrânețe, după ce-a rămas fără bani. Toată familia a luat-o în râs, „babă senilă”, deși își petrecea zilele vorbind cu icoanele și prezentatoarele de la știri. Stăteam foarte prost cu banii în perioada aia, dar m-am dus la Pepco, am luat o păpușă blondă cu șuvițe roz la 21 de lei, destul de drăguță, m-am simțit nasol pentru suma cheltuită, dar am zis că gestul contează. „Tanti Zoia, am ceva pentru tine”, i-am spus într-o vizită neașteptată. Ia păpușa, o pupă pe cap, o strânge în brațe și îi spune „fetița mea”. De atunci, doarme cu ea în brațe și sunt de nedespărțit.

Telegrame

Dragoste în buncăr


Era 7 dimineața când mă îndreptam spre Buncăr, o cazare din Vama Veche nimerită unor adolescenți ca mine. Deja nu mai aveam loc în nicio cameră din cele ocupate la supra-capacitate de grupul meu, așa că am intrat în altă cameră și m-am întins lângă ei doi. Atunci s-a îndrăgostit el de mine. Eu de el mai târziu, când mă mângâia pe mână noaptea în Web, un club mișto pe vremea aia. Stârnea un interes ciudat și intens în mine, dar nu știam cum să fiu cu el – atenția lui ba îmi dădea aer, ba mă sufoca. Până la urmă n-a mai fost el cu mine, ci cu altă fată care nu știu când a apărut, că nici n-am apucat să ne îndrăgostim de-a binelea unul de altul. Cam ca marea din Vama Veche, încă nu-mi dau seama dacă gustul lăsat e dulce sau sărat.

Și-așa, cândva, s-a insinuat în viața noastră și 2023. Măguțo, tu știi cel mai bine cât am fost de obosită, cea mai obosită persoană din viață am fost în anul ăla. Așa se întâmplă când depresie meets burn out, combinație explozivă pe care nimeni nu și-o dorește, dar e foarte des întâlnită. Te-am neglijat teribil, Ma: abia ți-am făcut reviziile, nu te-am mai ținut peste iarnă în garaj, te-am lăsat să suferi singură în ploaie. Iar tu, ca o prietenă tare bună, m-ai certat nițel, așa cum meritam, și mi-ai arătat că nu e deloc bine ce ni se întâmplă, riscam să ne pierdem una de alta. Parcă te auzeam: „Barbara, adu-ți aminte de toate călătoriile și promisiunile noastre, de cel mai frumos cer văzut împreună”. Așa am plecat să căutăm alt cer, în Turcia, ca două mici exploratoare, să ne bată inima la dublu în fața celei mai frumoase mări din lume. Ne-au salvat cerul și marea, ne-am întors cu aceeași dorință de a călători până mai departe, până mai adânc, cu tot cu noua mască de scuba diving.

După patru ani de relație, dacă e să tragem linie, ăsta ne e bilanțul: 33 000 de kilometri împreună, 5 țări, 2 genunchi buliți – ambii ai mei (cum de-am uitat de accidentele noastre? vezi, atât de mult nu mai vreau să știu de ele, deși m-au imobilizat câteva luni) –, un radiator bușit și alte vânătăi și căzături. Au fost anii în care îmi dădeam doctoratul în căzături și vânătăi – am o întreagă arhivă de fotografii cu ele –, iar tu erai cea mai blândă cu mine, cum ești și acum. 

***

Ma. Îți scriu pentru că abia aștept să ne vedem, dar și pentru că vreau să afle toată lumea despre tine și iubirea noastră. Despre cum se poate lega o poveste de prietenie (căci ce este prietenia dacă nu o formă de iubire) între o femeie și o mașinărie sălbatică. Desigur, ar fi fost mult mai greu și în același timp mai uman să scriu despre pisoiul vieții mele, Heraclit, sau despre mama, sau despre sora mea geamănă. Dar cine ar mai fi scris atunci despre tine, dragă Maga? 

Măguțo, a venit momentul. Cum ți-am promis din clipa în care ne-am întâlnit, o să merg cu tine până la capătul lumii. Anul ăsta, plecăm în Mongolia! O să ne dăm în toată stepaaaaa. Nu, nu o să mai cădem atât de des, stai liniștită. O să vedem munții în Tajikistan, îți dai seama? 35 000 de kilometri, 5 luni împreună zi de zi, tot înainte, noi două. Iar la Ulan Bator facem stânga și-apoi tot înainte spre casă. Trebuie să ne și întoarcem, nu? 

Gata, Ma, facem bagajul, pe 27 mai pornim!

We can breathe together baby/We can drive away from town/We can show them how we do it… 

A ta, Barbara

Ioana Barbara TănaseIoana Barbara Tănase

Iubirea e ca marea care te cuprinde într-o noapte de vară.

Next Love Story