Ciorba fierbea pe aragaz, sărmăluțele înfășurate în foi de viță clocoteau la foc mic în cuptor, și mai erau de făcut, spre dimineață, pilaful și friptura, să fie calde când o sosi preotul. Coliva, deja ornată cu o cruce din zahăr pudră și cercuri întretăiate din cacao pe margine, era pusă la rece în frigider, iar eu mă tot învârteam pe acolo, doar-doar puteam înșela vigilența mătușilor pentru a sustrage câteva bombonele. 

Totul era pus la punct — mâncărurile, colivele, planul pentru a doua zi. Mătușile, obosite dar vigilente, și-au luat câte o pauză, sperând că un pui de somn le va ține în picioare până după praznic.

Magda și-a așternut un pled pe canapeaua din sufragerie și s-a întins cu un oftat prelung, strângând colțul pernei sub obraz. Nici nu a apucat bine să închidă ochii, că un freamăt ușor, venit de sub patul improvizat, i-a înțepenit spatele. Cu mișcări lente, a pipăit spațiul de sub ea, de parcă atingerea avea să-i confirme că doar și-a închipuit. Dar mâna ei a întâlnit o piele caldă și netedă. 

— Sfinte Dumnezeule! — a șuierat printre dinți.  

Un chicot a răbufnit de sub pat, apoi un creștet chel, lucind în lumina slabă a veiozei, a ieșit la iveală. Gura lui Nea’ Gicu s-a deschis larg într-un râs gâlgâit, iar umerii i s-au zguduit de efortul de a se strecura afară. 

— Te-am speriat, nu glumă! — a pufnit cu obrajii înroșiți și ochii umezi de râs. 

Magda s-a tras înapoi brusc, de parcă ar fi atins un șarpe, nu chelia bărbatului. 

— Băi, Gicule, dacă nu era deja un mort în casa asta, cred că mă îngropai pe mine! 

— N-am vrut să te sperii, da’… mi-era frig pe gresia din hol și-am zis că poate e mai cald aici, iar din camera cealaltă o auzeam pe Florica sforăind în latină. 

— Tu nu ești om, Gicule, ci o comedie ambulantă. Hai, ieși de-acolo.

— Da’ nu ai ceva de ronțăit? Că pe mine mă apucă groaza pe stomacul gol. 

— Îți ronțăi eu câteva acu’…

Hohotele lui s-au transmis tuturor. Numai bunicul își dormea liniștit somnul de veci în patul lui de lemn, cu perna umplută cu fân sub cap. El nu mai putea râde.  

Era trecut de miezul nopții, iar atmosfera din sufragerie se închega între fumul de tămâie și mirosul de cafea reîncălzită. Lumina galbenă tremura ușor peste sicriul bunicului, iar mătușile, cu basmalele strânse sub bărbie, ședeau în șoaptă, unele murmurând din psaltire, altele cu ochii pe ceas, mai ceva ca pe icoane. 

În colțul camerei, Gicu și Nea’ Sandu complotau ca niște copii rămași nesupravegheați. Aveau în mână o sfoară lungă și o expresie conspirativă. 

— Tragi tu când ajung aproape. Dar nu deodată, ușurel… ca să pară că ne face cu mâna, da?, șopti Gicu.

— Mă omori, Gicule! Să nu dăm vreo palmă!, răspunse Sandu. 

Au legat discret o sfoară de încheietura dreaptă a bunicului și au ascuns capătul sub covor, trăgând firul până sub masa cu colivă. 

Mătușa Florica, cu buzele strânse și batista pregătită, s-a apropiat de sicriu împreună cu Magda. 

— Hai, zicem un „Tatăl nostru” și… — a început Magda, dar n-a apucat să termine că, din senin, mâna bunicului a tresărit ușor. 

— A… a mișcat! — icni Florica, dând înapoi cu o viteză demnă de finală olimpică.

Mătușa Magda s-a holbat cu gura căscată la mâna care părea că le salută de după moarte. 

Gicu a tras încă un pic.

— A înviat! — a țipat cineva din fundul camerei, și în două secunde, trei mătuși s-au îngrămădit pe ușă, una cu lumânarea-n gură, alta cu poșeta pe cap, iar a treia întinsă pe canapea a zis cu voce slabă:

— Adu pastilele de tensiune… , dacă mai sunt! 

În spatele sicriului, cei doi unchi își țineau burțile de râs, încercând cu disperare să nu se dea de gol. 

— Ne-o blestema și de dincolo, Gicule!, șopti Sandu

— Las’ că știa și el de glumă… să nu creadă lumea că s-a dus morocănos.

Bunica, care până atunci a șezut într-un fotoliu cu vedere directă la sicriu, nemișcată, s-a ridicat brusc, de parcă n-ar fi avut niciodată reumatism. 

— Mama voastră de derbedei bătrâni!, a izbucnit, ridicând bastonul ca pe un toiag de judecată.

Gicu și Sandu au înghețat instant, ca doi puștani prinși la furat de corcodușe. 

— Uitați-vă la voi… doi moșnegi cu minte de grădiniță. Să vă fie rușine!

Bastonul ei a atins ușor covorul, dar tonul și-a mai pierdut din fierbințeală. 

— Da’ știți ce?… Când o să mă duc eu, și nu glumesc, dacă nu vă aduceți aminte să mai faceți o poznă, o să vă plesnesc din mormânt. 

— Mamă… a îngăimat Sandu ca un copil certat.

— Ce mamă? Mamă am fost pentru voi, nu gropar cu simțul umorului! Apoi a oftat, mai mult obosită decât supărată, și a făcut o cruce mare. 

— Ce să zic… poate-i mai bine așa. Să nu-l plângem doar cu bocete. A râs toată viața, s-ar fi supărat dacă-l înmormântam ca pe-un contabil. 

În cameră s-a lăsat o liniște cu colțurile ridicate. Gicu s-a apropiat cu pași mici și i-a sărutat mâna. 

— Ești cea mai bună, mamă…

— Știu. Și cea mai răbdătoare. Da’ dacă mai trageți sfoara aia, trag și eu de urechile voastre!

Într-un colț al camerei, tata abia a schițat un surâs. Era gazdă, fratele mai mare, deci un exemplu de urmat pentru ceilalți. Nea Gicu, încălzit de-a binelea, a vrut să spună „povestea cu vaca lui vecinu’ care făcea smântână din priviri”, dar privirea tatei l-a oprit. 

Când am auzit titlul, mi-am amintit de primul concediu petrecut împreună cu părinții într-o stațiune la munte. Seara ne plimbam agale până la marginea localității, eu îl prindeam pe tata de o mână și cu cealaltă pe mama, iar ei mă ridicau peste vreo baltă sau denivelare din asfalt și atunci chiar simțeam că zbor. 

Într-una din seri, am zărit o vacă păscând și mi s-a părut ceva ciudat la ea. Copil crescut la oraș, nu știam chiar totul despre animale. 

— Tata, dar ce are acolo? am întrebat arătând spre pântecul alungit nefiresc, după mintea mea. 

— E ugerul vacii, așa se numește. De acolo bei tu lapte, spune zâmbind. 

— Nuuu, nuuu, eu beau de la magazin, nu de acolo, am răspuns acoperindu-mi ochii cu mâinile ca pentru a-mi șterge din minte acea posibilitate. 

Părinții au râs cu poftă și nu au mai spus nimic. 

Mult timp am refuzat laptele fără etichetă. Mă uitam chiorâș la sticla groasă, cu dop de plastic alb și eticheta scrisă de mână: „proaspăt”. Părea suspectă. Cu siguranță nu venea dintr-o fabrică. Mama oftează de câte ori își amintește cum trebuia să inventeze de fiecare dată alte mărci și să-și modifice caligrafia. Am descoperit ani mai târziu adevărul, iar vaca, pentru mine, a rămas o impostoare.  

Unele amintiri rămân așa, ca niște filme scurte pe care le rulezi fără să le mai poți opri. Nu pentru că ai vrea neapărat să le revezi, ci pentru că vin singure, fără invitație, dar cu rost. Sunt amintiri care nu trec. Nici n-au de gând. Se așază la masă, își pun cotul pe marginea sufletului și zic: „Mai ții minte?”. Și dacă te încumeti să le răspunzi, ești pierdut — râzi cu un nod în gât.  

Cel care mă aducea cu picioarele pe pământ era tata. Dumnezeu să-l ierte și pe el! Serios, cu ochelarii mereu în vârful nasului și cu un pix albastru băgat în buzunarul cămășii ca o medalie de onoare, tata era omul ordinii și al liniștii. 

Toamna, când începeam școala, nu mă lăsa să ating un caiet până nu le trasa el personal liniile de margine — cu rigla lui lungă, din plastic galben, pe care scria „Made in R.S.R.” — și îmi scria cu litere drepte, de tipar, etichetele, de parcă urma să fie verificat de NASA, nu de învățătorul unei școli dintr-un orășel. 

Tata era tipul de om care scotea capacele de la pixuri și le punea înapoi doar de erau ale lor, iar dacă găsea unul stricat, îl repara cu scotch. Nu vorbea mult, dar când o făcea, aveai impresia că citește dintr-o carte. Și cu toate astea, avea o privire caldă, din aia care te ține în frâu fără să te certe. 

La masa de duminică, mai mereu înconjurat de rude puse pe glume și pahare goale, tata zâmbea tăcut. Era genul de om care nu râdea cu gura, ci cu ochii. Iar când îl prindea o glumă bună — rar, dar memorabil — ofta scurt și zicea:

— Asta-i bună, da’ nu-i de zis la școală. 

Uneori mi-l imaginez dincolo, pe un câmp cu iarbă verde și cer cu nori cuminți, povestind  celorlalți — îngeri, sfinți, ce-or fi — cum fiică-sa a refuzat să creadă că vaca face lapte. O spune cu mândrie și un pic de mirare, cum făcea el când era ceva „prea de tot”. Probabil că le și imită tonul meu:

— Asta?! și radiază lumină.  

Moartea n-a reușit mare lucru. L-a luat, da, dar nu mi-a furat ce conta: felul în care zâmbea, replica lui preferată „Ce-ai mai inventat azi, măi fată?” și scena aia cu mine, cu codițele indignate, luptând pentru adevăruri de sticlă și etichetă. 

Se zice că nu iei nimic cu tine când pleci. Nu-i chiar așa. Unii iau amintirile celor rămași. Le înfig adânc, ca pe niște stegulețe, în colțuri la care nu se mai pot uita. Și stau acolo, cuminți, zeci de ani, până într-o dimineață banală, când bei cafeaua cu lapte vegetal și, fără motiv, îți vine să râzi. Apoi să plângi puțin. Dar tot râsul vine primul. 

Acum, când mirosul de colivă se amestecă în minte cu cel de cerneală și hârtie veche, îmi dau seama că tata n-a fost niciodată străin de bucurie. Doar că o găsea într-un caiet bine aliniat, într-un guler călcat perfect, într-un „bravo” spus în treacăt. Și poate chiar și acum, dincolo de lemnul crucii, îmi scrie numele frumos, cu litere mari și clare, ca să nu mă rătăcesc.