Acum, la 30 de ani, mă simt, pentru prima oară în viața mea, cu adevărat tânără.
În spatele fiecărui mic producător de pe Via Profi e o poveste de iubire.
Cum scrii o poveste de iubire reală
La sfârșit de 90’, început de 2000, mama a dat covorul persan de pe perete pe două boțuri de brânză, iar masa de cafea din lemn masiv – pe-un cocoș și o rață mută. Totul se întâmpla la târgul de barter de la Taraclia, un oraș din sudul Republicii Moldova, situat la 168 de km de orașul nostru Bender. Deși făceam duș la baia comună de pe palier, trăiam bine în cele două camere de cămin până când tata, valutist, a pierdut o sumă mare de bani ce nu-i aparținea, a intrat în datorii și a rămas fără job. Așa că el ne făcea turte din apă și făină mie și lu’ sor-mea, iar mama, mama se trezea cu noaptea în cap și pleca la târg să dea bunurile din casă pe alimente. Și tot așa a făcut cu multe alte obiecte din casă pentru a-și hrăni copiii.
Pentru asta existau trocurile atunci: se făceau pentru a supraviețui.
Din boțurile de brânză obținute de la barter se găteau multe: budincă cu brânză, griș și stafide, brânzoaice de mic dejun, plăcinte cu brânză, mărar și ceapă verde, și toate se împărțeau și cu vecinii de peste ușă. Mama nu prea ne vorbea, dar ne făcea mâncare, așa cum a văzut la femeile neamului meu că se face – un limbaj universal de iubire al femeilor setate de mici să supraviețuiască, un limbaj pe care îl preiei odată cu laptele de la țâță.
Așa am devenit și eu gospodină, full time în viața reală, part time pe instagram. Îmi pozez micul dejun, ardeii umpluți, cozonacii și plăcintele. De 3 ani m-a luat microbul pâinii cu maia. Mă postez cu pâinea în sus și în jos, fac crumb reveal pe stories cu ASMR în timp ce o tai. Și tot așa gospodină fiind, mulți urmăritori m-au întrebat: faci mâncare și la comandă? Vinzi pâinea? Cât ceri pe ea? Nu vinzi? Dar de ce nu vinzi?
Pe scurt, pentru că o coc acasă. Am un full time job care nu-mi permite să mă ocup de pâine la modul ăla. Și ar trebui să vând pâinea mult prea scump ca să pot avea profit, ceea ce mi se pare ridicol și e contradictoriu cu felul meu de a fi.
Iar pe lung, poate ați fi surprinși, dar nu totul trebuie să fie de vânzare în viața asta. Sau cum prea bine zice Yannis Varoufakis în Talking to My Daughter: A Brief History of Capitalism, lucrurile pe care le facem unii pentru alții își pierd din valoarea lor umană și emoțională în momentul în care acel lucru capătă o valoare tranzacțională. Cât e asta? Eu plătesc. Banii nu sunt o problemă. Și cu cât mai multe lucruri încep să aibă o valoare tranzacțională, cu atât mai mult ne sălbăticim în izolare, fără a fi în vreo stare de urgență ca în vremurile pandemice.
Există lucruri care trebuie plătite, căci trăim într-o societate, dar există și lucruri pe care nu se poate pune un preț. Este perfect normal să-ți plătești instalatorul cu bani, pentru că are și el facturi de plătit, dar nu poți cumpăra emoția pe care o vezi în ochii celuilalt. Nu poți cumpăra satisfacția pe care o poți simți după ce ți-ai gătit ardei umpluți, cum nu poți cumpăra nici recunoștința pe care o pot avea ceilalți pentru tine, atunci când le oferi ceva al tău.
Capitalismul târziu ne-a făcut viețile mult mai comode: internet de ultimă generație, RMN cu programare la privat, cumpărături de supermarket aduse la ușă și multă singurătate. Ieși afară, ba nu, nu ieși, ai deschis aplicația, ai plasat comanda, ai dat cu cardul și booom, a și venit curierul cu pâinea, kombucha și cele 3 bucăți de patiserie sub 100 de g fiecare, dar nu sub minim 3 euro bucata. Și nici nu trebuie să interacționezi cu nimeni! Comod, confortabil și alienant ca naiba!
Pandemia ne-a demonstrat tuturor că, dacă ești cât de cât privilegiat economic, viața ta poate continua bine-mersi fără să trebuiască să ieși din casă și fără să auzi păreri contradictorii cu ale tale. De ce suntem din ce în ce mai singuri? De ce nu ne mai înțelegem între noi și ne dăm în cap? De ce ne e din ce în ce mai greu să avem o conversație cu cineva diferit de noi? Poate pentru că ne-am izolat în confortul nostru propriu și am dat skip la interacțiunea umană?
Pentru mine, pâinea este un aliment de bază și cred cu tărie că pâinea ar trebui să fie un bun accesibil tuturor buzunarelor într-o societate unde omul contează. Noi mai avem până acolo. La noi, pâinea cu maia e încă un prilej de delimitare între noi și ceilalți: noi cei cu acces la educație, noi cei cu joburi bune și ei, ceilalți, pe care nu-i vedem la coffee shop, cărora abia le ajunge salariul ca să pună pe masă carne de două ori pe săptămână și care își permit o masă în oraș din an în Paște. Noi, cei privilegiați, ne facem avocado toast și ne bucurăm de el, știm să creștem o maia de la zero, avem resurse și acces la informație. Ei, ceilalți, sunt mult prea ocupați să supraviețuiască pentru a se gândi la asemenea „burghezii”. Iar eu vreau să sper la un mâine în care vom avea cu toții șanse egale la o pâine bună, așa cum au italienii la supermarket pane con lievito madre.
Așa că am început să fac trocuri cu pâine. Am început să fac trocuri cu oamenii pentru a mă simți mai om. Pentru a nu lăsa mâinile să uite că cel mai bine le stă în acțiune, înfipte într-o bucată de aluat. Am vrut să fac asta pentru a împărți bucuria unei pâini pe care o faci cu mâna ta, a unei pâini care n-a văzut o bandă de fabrică. Fac asta pentru a ieși din casă, pentru a cunoaște oameni, un soi de exposure therapy, fuck you anxiety.
Oamenii ne pot răni, e cât se poate de adevărat, dar oamenii ne pot și surprinde. Și până la urmă, dacă nu te expui contactului uman, nu ai cum să te cunoști pe sine, căci ce mai suntem oare, dacă nu o oglindă unul pentru celălalt? Așa că, pe capul anxietății călcând, am ieșit din tiparele propriilor limitări.
O doamnă care schimba peronul la Victoriei căra o rafie cu un borcan de castraveți murați. I-am făcut o poză de la spate, am postat pe story și am zis așa: schimb pâine pe murături. Așa au început trocurile. Dau o pâine și primesc la schimb orice produs alimentar făcut de mâna omului: murături, afumătură, slănină, vișinate, bittere, siropuri, gemuri, zacuscă. Suntem la ani lumină de o economie participativă, bazată pe schimburi de bunuri, dar eu îndrăznesc naiv să încerc. S-a adunat o mână de oameni curioși care mi-au scris încântați de idee, oameni cu care m-am întâlnit la metrou și am făcut schimb de marfă, oameni care și-au eliberat niște rafturi de prin cămară și oameni care m-au primit în casă și m-au pus la masa lor. (Dacă te numeri printre cei curioși, nu ezita să-mi scrii.)
Dincolo de acest schimb de bunuri, cel mai mult la aceste trocuri mă satisface schimbul de cultură, de cunoștințe, pe scurt, acel ceva ce noi numim în zilele noastre networking și ce pentru bunica mea, mâca Valea, era cel mai autentic și natural mod de a trăi. Nu, c nu lua bani pe borș, dar primea de prin mahala ba o găleată de cireșe, ba o pomană mai dichisită, ba o curaslă că a fătat Joiana, vaca lu’ țaca Tudora de peste gard. Mâca Liuba, soră medicală de profesie, a făcut injecții la domiciliu toată viața ei pentru toți vecinii. Mereu avea câte un borcănaș de miere adus de cineva drept mulțumire. Țacă Nină, ce mai pui pentru iarnă? Liubovi Feodorovna, cu ce să mă mai dau pentru durere de picioare? Țacă Vale, când să pun cloșca pe ouă? N-aveau Google, dar informația tot circula într-un fel sau altul.
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.
Încurajați deTelegrame
Cea mai mare dovadă de iubire
Editor Timea Honț
„Fă-mi un cerc din linii drepte!”, i-a spus fetița roșcată, cea mai frumoasă din câte văzusem până atunci, tatălui ei. El nu a stat pe gânduri: s-a aplecat, a luat creta de pe asfalt și a început să deseneze linii atât de mici, ca niște puncte. După câteva minute, cercul era gata și Monica bătea din palme fericită. Păstrez amintirea asta de mai bine de 30 de ani – eu și prietena mea din parc nu eram încă la școală pe atunci – și, în continuare, mi se pare cea mai mare dovadă de iubire a unui tată pentru fiica lui. Te roagă aia mică ceva, nu contează că e imposibil, te apuci și faci! Azi am aflat că, la fel ca mine, Monica locuiește în continuare în cartier. Până la urmă, de ce am fi plecat – fiecare dintre noi – din locul în care am fost înconjurați de atâta iubire, încă de la început?
Telegrame
Liniștea lui 27
Editor Timea Honț
Era o zi ploioasă când am mers la bunica, la câteva sate distanță, împreună cu mama și cu proaspătul meu carnet de conducere. N-am întâlnit nicio mașină până să ajungem în singura curbă de pe drum. Aveam 60km/h când am tras puternic de volan pentru a evita o coliziune din contrasens. Ne-am rostogolit cu mașina și ne-am oprit într-un copac. Fratele meu a ajuns primul la locul accidentului, înaintea echipajelor, și a forțat ușa ca să putem ieși din mașină. Am scăpat cu o sperietură. Mai târziu, poliția a apărut la ușa noastră ca să-mi suspende carnetul. Tata a fost de acord, spunea că eu sunt vinovată. De fapt, era doar furios că am distrus mașina. Fratele meu, în schimb, a sărit în apărarea mea. Până la acest accident, ne-am văzut fiecare de viață, fără să avem prea multe în comun. Cu excepția zilei noastre, eram născuți amândoi într-o zi de 27.
Așa am aflat și eu de la Nicoleta, la primul meu troc, că murăturile rămân crocante dacă le pui destulă sare. De la Alex am aflat că avem pe aici pe la noi un domn doctor anestezist care e pasionat de mezeluri: face prosciutto, coppa și o slănină de mangaliță care se topește în gură. Tot de la Alex am primit un Bitter de Dorobanți făcut chiar de el – e fascinant ce mai poate face omul în casă.
De la mama Corinei am mâncat o zacuscă gospodărească, cu aromă de fum, așa cum trebuie să fie. Dacă nici la Constanța nu se face zacuscă bună, atunci unde? De la Georgiana am aflat că se poate face sirop din flori de liliac, dar și că zona Muscelului e zonă de ciupercari. De la Cătălina am aflat că avem și noi făină strong de pâine, cu peste 14g de proteină – ca pe Italia, dar local. Nici vin de smochine n-aș fi băut dacă nu făceam trocul cu ea, nici n-aș fi fermentat un borcan de kimchi două săptămâni.
Ar fi mâncat și Cătălina grapefruit furat de mama dintr-o livadă din Cipru? Nu cred! Și e lucru știut din copilărie, fructele furate sunt mereu mai bune. De la Octav am primit o pâine de la mănăstire și așa am aflat că oamenii încă mai cred în Dumnezeu. Fetița mea interioară de 8 ani care cânta în strană s-a înduioșat tare.
Am dat pâini drept mulțumire pentru recomandări la interviuri, am dat pâini cadou la zile de naștere, am trimis pâini cu autocarul în Moldova, dar și cu avionul în Limassol, și am dat pâini pe la prieteni pur și simplu, pentru că merităm cu toții să mâncăm una bună.
În 3 ani de când fac pâine, am avut trei maiele. Una pe care am crescut-o eu și tot eu am omorât-o, una primită de la nașii mei, dar care n-a supraviețuit mult și alta, a treia și ultima, pe care o păzesc ca pe ochii din cap, am cerut-o de la o brutărie. Și asta poți să faci și tu, oricând. Dacă brutarii sunt de treabă, de obicei nu-i doare mâna să-ți dea niște maia din aia musculoasă tip Schwarzenegger. I-am inspirat și pe alții să înceapă a coace, iar unora le-am dat curajul de a reîncepe să facă pâine, chiar dacă le-au murit două maiele și au renunțat la idee. M-am filmat dând mâncare la doamna maia, am dat instrucțiuni și am trimis să se vadă cum se face, și toate astea cumva s-au învârtit în jurul oamenilor, oameni care m-au făcut să mă simt mai puțin singură, oameni care au lăsat să intre lumina în întuneric, oameni care m-au făcut să mă simt mândră de mine, oameni care m-au făcut să mă simt mai om.
M-a vizitat mama de Crăciun și a râs dulce-amar când i-am povestit de treburile astea ale mele, dar m-a susținut – e bine să ții cu casa și să aduni la gospodărie, cum e bine să te ai și bine cu oamenii. Așa a supraviețuit ea – a muncit, a agonisit și a strâns ca să nu mai fie săracă vreodată, să nu mai dea mobila din casă pe două boțuri de brânză. A muncit ca eu să pot să învăț engleză, să plec la facultate în altă țară, să mă educ și să ajung să fac pâine ca să simt că am un sens. Un rost în viață – nu asta căutăm cu toții oare? Or rostul în viață îl găsești mai greu fără oameni.