Stăteam în garsoniera de pe Arghezi de vreun an deja când m-au trezit niște zgomote puternice de la etajul superior – cineva bătea într-o ușă și striga „Deschide!” pe un ton agresiv, care zguduia liniștea blocului. Pianina mea era așezată în colțul camerei, unde umbrele cuierului făceau un joc de coarne pe perete. Auzeam bubuiturile și-mi dădeam seama că mă speriau multe lucruri legate de viitorul meu—un viitor despre care primisem suficiente red flags deja, cât să mă scald în incertitudine. 

*

Nu mai fusesem niciodată în partea aia de Ardeal și nici nu mă așteptam ca o astfel de situație să mă ducă acolo. Când am ajuns prima dată în gara din orașul lui, era iarnă, mirosea a lemne arse și aveam impresia că timpul are altă valență. Mi se părea că îmi luase o eternitate să ajung și o să-mi ia încă una să mă întorc. El a fost prima persoană pentru care făceam un astfel de efort – un trip de aproape 400 km și un revelion cu prietenii și familia lui pentru care eram un străin “sudist” cu accent dubios. Simțeam că impulsul ăsta de a merge acolo era un fel de recunoștință pentru faptul că el venise la București să ne cunoaștem după câteva conversații și apeluri video. 

Mă atrăgea extrem de mult faptul că riscase un drum așa de lung ca să se întâlnească cu mine, un străin, în perioada în care se ridicaseră toate restricțiile pandemiei. Citisem un articol în care un psiholog german spunea că modul în care privim relațiile a fost afectat de pandemie – relațiile căpătau un rol de contenție pentru ceea ce a strâmbat în noi perioada de izolare. Aveam nevoie de un punct de reper; stătusem extraordinar de mult timp singur într-o garsonieră, iar ideea de a avea un mic thrill cu această nouă apariție a lui îmi dădea o speranță că lumea își revine la normal. 

Doar că lucrurile intense nu durează mult. Pe lângă faptul că mă furaseră trăsăturile lui bold și dark și umorul extrem de similar, nu am mai vorbit despre ce se construiește între noi. Totul se petrecuse foarte rapid și devenise brusc o obișnuință, un reflex de a face lucrurile. Eram constant pe FaceTime și asta aproape că îmi paraliza orice altă activitate. Uneori, imaginea chipului său pe ecranul telefonului mă cerceta, scana şi suspecta de fiecare dată când ceva nu făcea sens pentru el:

– De ce nu ai răspuns mai devreme? a spus pe o voce calmă ce trăda, în mod evident, că e iritat.

– Pentru că făceam curățenie, nu aveam mâini libere.

– Și chiar așa mult ți-a luat să faci curat?

Tonul lui devenea sarcastic, lucru ce mă exaspera. Părea că știe exact pe ce butoane să apese.

– Nu crezi că exagerezi? Am vorbit acum o oră.

A închis brusc. Văzusem, mai de mult, o memă cu inimoare roșii care deveneau stegulețe roșii atunci când îți puneai ochelarii.

În toți acești 3 ani am încercat să pun lumini diferite, să schimb decorul sau să aduc personaje noi în scenă, care să schimbe puțin dinamica, dar tot ce am găsit au fost nepotriviri. Într-un atașament sănătos, ar fi trebuit să le adresăm. Noi le-am ignorat. Tot ce a urmat după a fost un fel de întrecere a celor mai urâte lucruri spuse, un fel de „hai, cât mai poți, nu ai obosit?”. Împăcarea venea ca un desert.

Am secvențe cu noi care mi-au rămas tatuate pentru totdeauna în minte, colaje cu scene în care zbieram unul la celălalt și ne loveam sau momente chiar faine, în care conducea și cânta La Femme, stăteam pe plajă sau ne sărutam în metrou. Sau din ziua aia în care mi-a trimis un colet cadou cu haine. Însă catch-ul era pe fundul cutiei, scrijelit cu un marker: „te iubesc”.

Idealizam foarte mult perioadele în care nu ne vedeam și asta mă făcea să mă simt singur, pentru că habar nu aveam dacă notificările constante de pe telefon erau dovezi suficiente că îi pasă sau doar un mod de a mă controla. Bunica mea spunea despre persoanele pe care nu le vedea așa des că „încearcă să le facă din ochi”, ca un fel de reconstrucție mentală, fără foarte multe detalii, ci un esențial familiar și idealizat. Memoria e cel mai bun aliat, dar și o fantomă care nu se dă bătută aşa uşor.

Într-o dimineață din ultimul an cu el, aud cum bate la ușa noului meu apartament pe care îl inaugurasem cu o ceartă. Era prima noastră tentativă de a încheia povestea, după ce nu ne mai văzuserăm de vreo lună. Ultima dată îl dădusem afară din casă pentru că făcuse o criză de nervi ca multe altele de până atunci, fără să-i pese că se aude în tot blocul. 

Amândoi eram stângaci și nu știam ce să ne spunem. Trăgea din țigară mecanic, apoi m-a luat de mână și m-a privit intens. Cred că a fost singurul moment în care a schițat din ochi că mă iubește și că îi pare rău de ceea ce ne-am făcut reciproc. S-a întins apoi pe canapea și eu am început să cânt din concertul numărul doi pentru pian și orchestră de Șostakovici. E o piesă tristuță pe alocuri, nu știu de ce am simțit să fac asta, dar a fost ca o coloană sonoră ce anunța încheierea actului, cu două personaje care oferă publicului un final incert.

A început să plângă, iar eu am început să simt vinovăție. N-am putut să mă abțin, așa că m-am așezat lângă el și l-am luat de mână.

– De ce a trebuit să se întâmple așa? mi-a zis în timp ce pe ecranul telefonului lui vibra un mesaj de la un Alex. Se referea la faptul că l-am dat afară din casă.  

Mirosea diferit, avea un parfum străin și niște haine total noi – nesurprinzător totuși, schimba mereu ceva la el, ca într-un conflict permanent cu propria identitate. Nu ar fi trebuit să-l sărut și, prin asta, să prelungesc iar acest ciclu on & off care devenise relația noastră. Fiecare despărțire și reapropiere ne punea în situația de a (ne) repeta speranța că putea urma ceva mai bun; iedera în care mă împotmolisem se agăța din ce în ce mai mult de mine. Am simțit că nu mai exista iubire între noi din momentul în care ne-am trădat reciproc încrederea, mințind și înșelând – supapele amândurora pentru certuri. Sentimentele se tumefiaseră și căpătaseră un aspect monstruos, abuziv, care ne bântuia. 

În ciuda momentelor care atârnau greu de-a lungul anilor cu el, am alergat prin vise și am încercat mereu să-l recuperez diferit. Încă există acest sertar cu amintiri, la care creierul meu apelează în situații dificile. Câte numere de telefon reținem de-a lungul vieții? De ce încă îl știu pe al lui?, mă întreba terapeuta.

Am trăit multe premiere împreună și cred că genul ăsta de întâlniri te fac să realizezi că există persoane care apar în viața ta fără motiv, dar și persoane care ți-o schimbă cu totul. Când am trecut prin primele episoade tensionate, am simțit că a început să crape ceva în interiorul meu – reușeam, pentru prima dată, să plâng și să manifest emoția; cu el am învățat cu adevărat ce înseamnă să te vulnerabilizezi. 

Câteva zile după ce a apărut din neant la ușa mea, ne-am văzut în gară, la peronul trenului de 12:15 spre Târgu Mureș. Oamenii din gară deveniseră invizibili în jurul nostru și l-am luat de mână – nu îmi mai păsa de nimic, nici de privirile care ne suspectau. Ochii lui mari și trăsăturile care ne făceau să părem doi frați mă dezarmau. Am început amândoi să plângem și să ne îmbrățișăm. Puteam să bag mâna în foc că urma să o luăm de la început, însă mă suspenda incertitudinea momentului; putea la fel de bine să fie și ultima oară. De fiecare dată când reîncepea un astfel de ciclu, părea că ceva se schimbase, dar de fapt era doar camuflat. Trenul a plecat și mi-a dat un mesaj cu „ai grijă de tine”. 

În Madame Butterfly de Puccini, Pinkerton îi promite tinerei Butterfly că se va întoarce la ea după ce își va încheia misiunea militară. Singura ei amintire cu Pinkerton era o fotografie înrămată. Pe el îl intriga toată acțiunea și îmi șoptea la ureche, în timpul spectacolului, „o să mă întorc și eu” – urma să plece în America. Ceva din el părea să creadă că am putea să facem să meargă totul chiar și cu 7 ore diferență de fus orar, timp de 6 luni în care nu ne vedeam.  Mult timp mai târziu, am găsit o fotografie cu el în portofelul meu vechi și am realizat că de acolo îi venise ideea. Obișnuiam să ne lăsăm bilețele prin buzunare sau mici suveniruri, însă, spre deosebire de Pinkerton, el nu s-a mai întors. 

Nici eu nu am avut curaj să mă mai întorc în Mureș. Când mai zburam spre Cluj, recunoșteam Mureșul din avion și mi se umezeau ochii. Aveam în minte imaginea intersecției de dinainte de dealul Cornișa, unde se strâng mereu TIR-uri și camioane la orele de vârf. Cu una dintre dubele astea ajungeam și eu noaptea, după șase ore de privit în gol și reascultat playlisturi. Nu mi se mai părea deloc un drum lung, astăzi îl pot reface mental în ambele sensuri. Îi dădeam 60-70 lei șoferului și îl rugam să mă lase paralel cu blocul, de unde puteam să văd dacă lumina din camera lui era aprinsă.

Ultima dată l-am văzut la București cu câteva luni înainte să moară tata. Mă simțeam complet anesteziat și nu puteam să prioritizez emoțiile. Tata murit în mai și el a plecat în mai, iar asta e ultima mea fotografie mentală: vocea lui spunându-mi „deci nu mai eşti fericit”, de la bar, pe scaunele așezate în fața geamurilor, ca un fel de concluzie întârziată. Nu mai știu cum arată, cum miroase, cum zâmbește sau dacă mai suntem pe același fus orar.