De patru ani de când țin pisici în foster mi-au trecut prin casă, pe rând, mai bine de 70 de pisici. I got good at saying goodbye. Cu fiecare adopție, vin câteva zile (așa-numita perioadă de adaptare) în care stau cu inima strânsă, gândindu-mă că puiul meu se simte abandonat, că îi e teamă, că poate adoptatorii o să-l aducă înapoi și tot stresul va fi fost în van. Apoi vin pozele cu pisica fericită, în vârful patului, cu undița între lăbuțe, și universul se reordonează. După unii, oricâte poze fericite ai primi, rămâi cu un mare regret. Și te întrebi mereu cum ar fi arătat viața voastră, a ta și a animalului salvat, dacă nu ai fi renunțat la el. 

*

Pe Nana am cunoscut-o pe masa de consultații a cabinetului veterinar unde lucrez. O cățelușă crem, de doar un kilogram, cu urechile cât corpul, încordată de frică și durere. Fusese abandonată pe un câmp și găsită apoi de o doamnă care avea 150 de alți câini în grijă, toți salvați după ce fuseseră aruncați pe câmpuri, în râuri sau pur și simplu peste gard, așteptând acum cuminți în țarcuri sau în colțișoare ale casei să apară familia adoptivă. Nana împărțea o cușcă cu frații ei, nu avea nume și nu era obișnuită să primească atenție. Așa, chircită cum era, spera să pară invizibilă.

Când mâna Aurorei îi cosea intestinul și îi punea organele la loc ca pe un puzzle, speram toate ca inima ei ce bătea timid să reziste anesteziei și corpul să suporte șocul unei asemenea intervenții. Cu aceleași emoții am păzit-o și în noaptea de după, în timp ce-i puneam în perfuzie poțiuni care să-i dea putere să se trezească. Și Nana s-a trezit. Așa că a primit un nume și promisiunea că o să-i găsim o familie care să o merite.

În primele zile, ne privea cu un amestec de recunoștință și teamă. O mângâiam, îi vorbeam duios, după care ori îi băgam o pastilă pe gât, ori îi înfigeam un ac sub piele. Ea îndura totul în liniște. Ne urmărea curioasă fiecare mișcare, dar se retrăgea discret când ne apropiam prea mult. Până într-o zi când pregăteam niște tratamente la o masă de consultații și m-am trezit cu o mogâldeață stând covrig pe picioarele mele. Gestul s-a repetat și a doua și a treia zi. La un moment dat, a devenit ritualul nostru. 

Nici nu mi-am dat seama când Nana a început să umble după mine peste tot prin cabinet – trăgându-mă fără nicio jenă de pantaloni sau rozându-mi papucii – să ceară să o iau în brațe sau să plângă de bucurie de fiecare dată când intram pe ușa clinicii. Nu mi-am dat seama nici că, printre cursuri, drumuri lungi cu autobuzul, alarme peste alarme, mă gândeam mereu la ce face Nana și că în fiecare seară îmi era tot mai greu să plec de la cabinet și să o las acolo, în camera ei. În fond, eram pisicăreasă. Nu mă atașasem niciodată de un câine.

Când ții animale în foster, știi de la bun început că timpul petrecut împreună e măsurat cu mare atenție. De cele mai multe ori, probabil că dintr-un soi de instinct de autoprotejare, îți impui fără să conștientizezi niște limite emoționale. Uneori, când limitele acestea cedează, îți dai seama că urmează o suferință crâncenă. Ca după o mare iubire.

După ceva timp, am început socializarea cu lumea din exterior. Am pregătit-o pentru viața plină de aventuri pe care trebuia s-o aibă cu familia aceea de foarte departe care nu puteam fi eu. Am început să ne plimbăm pe străzile ponosite din jurul clinicii. La finalul turului, Nana recunoștea de fiecare dată cu codița pe sus poarta cabinetului. Eu nu-mi puteam scoate din minte că, peste puțin timp, va căuta aceeași poartă la mii de kilometri distanță și nu va înțelege de ce nu o mai găsește. 

De două ori am fost împreună în IOR. I-am zis desensibilizare: la mersul cu autobuzul și cu mașina, la zgomote puternice și agitație, la întâlniri cu alții – oameni și câini. De fapt, nu știam cum să fac să îndes cât mai multe momente cu ea în săptămânile pe care le mai aveam. Am alergat prin iarbă, s-a tăvălit în noroi, a lătrat la câini de aproape 10 ori mai mari decât ea. Am împărțit o gogoașă. Pe Insula Artelor, a adormit în soare, lipită cu tot corpul de mine, iar eu mă gândeam pentru a mia oară cum să-mi reorganizez timpul și casa pentru a face loc și pentru ea. Dar era clar că Nana merită mai mult decât un apartament auster în care ar sta singură (cu patru pisici!) cel puțin 14 ore pe zi, că merită mai mult de o plimbare pe fugă în jurul blocului, dimineața devreme și noaptea târziu. 

De la săptămână la săptămână, Nana prindea tot mai multă încredere în ea și-și contura tot mai clar personalitatea. Cu picioarele ei crăcănate și codița tirbușon făcea zeci de ture în curte și prin cabinet, se lua la trântă cu cei mai mari câini, primea cafteală de la pisicile cărora le invada spațiul personal și, când obosea, cerea să fie luată în brațe. Dacă aveam treabă, cum se întâmpla adesea, se refugia în pătuțul ei și stătea liniștită. 

A durat ceva până să descopere că are dinți. Și când a avut revelația asta, a început să profite la maximum de ei. Cel mai tare ne amuza când adormea cu burta în sus și dinții rânjiți, strălucitori, proaspăt schimbați.

În ultima săptămână a noastră împreună, fiecare clipă s-a simțit ca o apăsare puternică în piept. Umblam în corp cu un temporizator ce ticăia la fiecare secundă și avea să ajungă curând la zero. Nana părea că intuiește și ea. A fost mai lipită de mine ca niciodată. Fiecare activitate pe care o făceam împreună avea un sentiment de finalitate. Mai aveam 5, 4, 3, 2, 1 nopți în care să-i spun noapte bună înainte să plec de la cabinet. 5, apoi 4, apoi 3, apoi două și, în cele din urmă, ultima dimineață în care să se agațe de picioarele mele și să ceară să o pup la intrarea în clădire. 

Ultima plimbare am făcut-o mai mult plângând; nu am putut accepta că e ultima, așa că am mai scos-o o dată în seara de dinaintea plecării. Era confuză de ora neobișnuită la care ne plimbam, dar țopăia veselă pe străzile cunoscute. Eu simțeam că o trădez, pentru că habar n-avea că nu va mai vedea niciodată drumul ăsta.

Nu am știut să-mi iau la revedere. Cât Aurora era ieșită cu ultima tură de câini și Nana ronțăia din mâna mea, i-am îngăimat niște păreri de rău, niște dorințe, niște speranțe. I-am pregătit transportorul cu o păturică ce avea mirosurile familiare ale cabinetului și jucăriile ei preferate. Ne-am mai jucat un pic. Am ținut-o în brațe. Înainte să plec înspre casă, am închis-o în camera ei, ca să nu mă urmărească la poartă, și ultima imagine pe care o am cu ea surprinde o Nana mirată și în același timp mâhnită că îi închid ușa în nas. Am ieșit din cabinet cu țipetele ei în urechi. Îmi venea să vomit.  

Știu că în următoarea dimineață, văzându-se în mașina de transport ce avea să ajungă abia peste 2 zile în Luxemburg, Nana s-a simțit abandonată pentru a doua oară. Știu că i-am trădat încrederea. Că i-a fost foarte frică, pentru că nu știa ce i se întâmplă. Eu am avut nevoie de mult timp până să-mi fac curaj să pășesc în cabinet în ziua aceea, știind că nu o s-o mai găsesc acolo. Și, când în cele din urmă am intrat pe ușă, am căutat-o intuitiv cu privirea printre ceilalți câini care m-au întâmpinat.

În prima poză pe care am primit-o de la familia adoptivă Nana doarme cu păturica de acasă în brațe. În următoarele pare tot mai dezinvoltă. Stă la soare, pe un șezlong, aleargă cu un copil, trage de o jucărie cu fratele ei corgi. Oare ne-a uitat deja? Oare o fi cel puțin la fel de fericită pe cât era cu noi? Oare am ales bine? Nu putem decât să ghicim din privirea ei; o urmă de îndoială tot o să rămână întotdeauna. Oare, dacă vreodată aș putea s-o vizitez, m-ar recunoaște?

Acasă, din Nana a rămas o fișă medicală cu intervenții, tratamente, vaccinuri (cuprinse între data de 10 februarie și 10 mai 2024), de care dau mereu când caut fișele altor pacienți. A rămas un canin de lapte pe care-l păstrez pe dulapul de la intrarea în apartament. Încă nu i-am găsit locul potrivit. La cabinet, niciuna nu s-a încumetat să-i pună pătuțul la spălat. Stă îndesat într-un colț și-i verific prezența cu privirea de fiecare dată când intru în acest spațiu care a fost cândva camera ei.

Când dai un animal în adopție, lăsând la o parte tot egoismul, îți dorești ca el să te uite rapid, ca să treacă peste sentimentul de abandon pe care-l aduce despărțirea și să se atașeze imediat de noua lui familie. Deși mi-e foarte greu, sper că Nana nu mai caută poarta cabinetului la finalul plimbărilor și că păturica ei de acasă a rămas uitată în coșul cu rufe murdare sau s-a amestecat pur și simplu printre noile ei lucrușoare. Noi îi mai păstrăm pătuțul o vreme.

*

Final de iulie. Pe Nana o cheamă acum Lila. În Whatsappul meu ajung, cam o dată pe săptămână, poze cu ea în drumeții, la grădina zoologică, la soare în curte sau în pătuțul ei din casă. A crescut. Învață comenzi, aleargă ca bezmetica prin parcuri, doarme cu burta în sus lângă fratele ei. Nimic nu pare să o mai lege de noi. La cabinet, cineva a spălat pătuțul ei și l-a pus bine. Nu l-am mai văzut de atunci. Nopțile trecute am visat că Nana era în București și m-am dus s-o vizitez. Simțeam o dorință arzătoare să o strâng în brațe, care, deși în somn, părea extraordinar de reală. Când m-am apropiat, Nana s-a dat în spate, vizibil speriată. Fetița care o însoțea mi-a explicat că Lilei îi e teamă de oamenii pe care nu-i cunoaște.