Avusese câini toată viața și ura pisicile; clasic – că era el însuși una. Venea la mângâiat când voia, mai stătea și din complezență, da’ de cele mai multe ori se scărpina până-i ieșeau toate mângâierile din piele. „Pleacă cu mânuțele alea, zici că ai pene în loc de degete”, spunea. Ca pe orice neiubitor de pisici, ele îl adorau. Una alb-negru i s-a încolăcit de încheietură, și-a dat urechile pe spate și a început să-l spele pe mână. „Eu am mai văzut pisici, bă, da’ asta urâtă e, mă”, zice și o ține de gât, cum fac mamele cu puii. Una e ce i se citește în ochi, alta, ce-i iese pe gura. Cam ca în relația noastră, în care el a putut orice – inclusiv să spună c-o să-și reseteze creierul, ȚAC PAC, să nu sufere când devine greu. N-am apucat să-l văd cu o pisică neagră tuci în brațe, dar mi-am imaginat asta în zeci de seri. Ea ținea lăbuța pe clavicula lui, el o apăsa ritmic pe pernuțe. Cam așa arată brieful meu acum, de când mă plimb zilnic pe siteurile de adopție.