În pod nu am mai urcat de peste 20 de ani. Podeaua scârțâie la fiecare pas. În casă, parcă aștept să-i aud mâna tremurândă pe clanță. Timpul aproape a șters urmele lui. Doar halatul gri de lucru stă agățat în cui, pe ușă. Senzația e că, atingându-l, se va sfărâma. O adiere pe lângă umărul meu. Întorc capul preț de câteva secunde. A plecat. Mireasma unui măr galben proaspăt cules îmi aduce aminte. A fost cândva, demult, un copil ce simțea că trăiește sub un curcubeu. O casă mică cu o curte mare. Grădina plină de lalele, zambile și clopoței. Un liliac în spatele curții. O bancă-n fața casei umbrită vara de un măr. Zile fără nume sau număr în calendar. Un pisoi tigrat pe nume Mișu. Uneori mi se pare că îl mai aud torcând.