De prima dată când ți-am auzit vocea am știut că vorbim aceeași poezie. Era duminică seara și-mi povesteai printr-un mesaj înregistrat cum te prinsese noaptea culegând flori cu prietenii prin pădure – ca să împletească fetele din grup coronițe de Sânziene. Am simțit în vocea ta calmul unei nopți din pădure, imaginându-mi-te cu florile în rucsac și cu Sânzienele ghidându-te prin întuneric. Povestea asta m-a făcut să te aleg dintre chaturile în stand by. 

Eu eram cu niște prieteni la munte, undeva aproape de Sibiu. Era un iulie domol și lent, iar satul îmbia la simplitate și întoarcere la sine. Așa am ajuns în acea duminică la biserica din sat, deși nu sunt religioasă de fel. Acolo, în mijlocul slujbei, am început să plâng cu gândul la tata. Aveam 2 ani când s-a dus subit, mort într-un accident declanșat tot de el. O improvizație electrică l-a ucis pe loc în curtea casei de la țară. Avea 30 de ani.

Retrăiam a nu știu câta oară abandonul, după atâția ani în care l-am trăit și răscolit în ședințele de terapie. Doar că de data asta s-a simțit ca o eliberare, ca o stingere și ca un punct. Se încheiase în sfârșit ritualul meu de trecere spre maturitate, la 31 de ani, aproape vârsta de stingere a lui tata. În ziua aceea, am simțit cum pleacă din mine toată pierderea adunată încă din 1995, când l-am văzut întins pe laiță – prima amintire care avea să mă urmărească toată viața: îl rugam să se ridice și să-mi cumpere bomboane, iar apoi l-am sărutat pe frunte. 

În 2024, cu mâinile strânse una-ntr-alta, ascunsă în spatele bătrânilor din sat, am înțeles pe deplin că mă am pe mine însămi și nu am cum să mai fiu abandonată niciodată. Era o tristețe plăcută, ca o aruncare în gol când știi că la sol te așteaptă o plasă de siguranță. 

Aceeași poezie am continuat s-o vorbim și când ne-am văzut prima dată. S-a simțit tot ca o eliberare. Te găsisem și știam. Un bărbat înalt, sportiv, jovial, bun, tandru și cu mintea deschisă. O minte pe care cu greu o întâlneam în toate date-urile de până atunci. Erai cu mine. Cu toată vulnerabilitatea și fricile tale, cu entuziasmul de a te așeza la casa ta și de a-ți întemeia o familie. Vorbeam ore întregi despre nimicuri și ne bucuram când descopeream că avem aceleași scenarii de călătorit undeva la Mediterană. Iar când am aflat că ne intersectăm în iubirea pentru munte, am simțit cum ia naștere o intimitate nouă, neexplorată până atunci. 

Trăiam siguranța omului care a căutat toată viața o certitudine pe care în sfârșit o găsise. Când îmi rosteai numele, se cutremurau toți munții din mine și strălucea tot soarele care nu strălucise până atunci. Ca o lume nouă ce abia stă să răsară. Cât te-am așteptat, mă gândeam. Iar pe culmea munților, aproape că simțeam iubirea. Cât pe ce să o rostesc, după nici o lună de când te știam. Era dopamina de început, desigur. Și totuși, e posibil să iubești pe cineva doar după munții pe care îi așază în tine încă de la prima întâlnire?

Dar pe cât de cutremurătoare erau atingerile, pe atât de intensă devenea și anxietatea mea. Sau mai bine zis a fetiței abandonate la 2 ani de un tată care a murit timpuriu. Duceam lupte încrâncenate cu ea, ca să nu o las să mă copleșească. Îi spuneam că sunt aici, că nu va fi abandonată. Mă luam în brațe și încercam, printre sughițuri, să mi-o imaginez pe fetița aceea, să fiu părintele pe care ea nu l-a avut. Scoteam toate scuturile rezilienței la care muncisem 7 ani în terapie. 

Știam că, atunci cand te voi găsi, aici se va ajunge, căci anxietatea mea se activează doar când există potențial de apropiere. Ține cu dinții de o frică de abandon aproape absurdă și anticipează o familiaritate. Tu însă nu erai familiar din realitate, ci doar din visurile pe care le aveam despre tine, sperând să te întâlnesc pe bune într-o zi. Așa că o dată cu bucuria găsirii, pentru prima dată, și anxietatea căpăta o forță nouă, cu care nu știam dacă pot lupta.

La scurt timp, etapele diferite în care ne aflam au venit peste noi. Ca un tăvălug. 

Era avalanșa pe care fetița de 2 ani o anticipase și o cunoștea prea bine. Prins între un job în Germania și dorința de a te reloca acasă, nu mai era spațiu pentru o relație. Și în niciun caz pentru una la distanță. Nu am mai apucat să ne spunem față în față ce era de spus, așa că tot prin mesaje înregistrate am pus punct. Cele 8 minute ale tale și 8 minute ale mele s-au transformat în zeci de minute de regrete că nu suntem în același loc – nici emoțional, nici fizic. 

Urma să te întorci în Germania, unde locuiești de fapt. Poate dacă măcar emoționalul era acolo, am fi găsit o cale de mijloc, măcar temporar, până ne stabileam în același loc. Dar, la final, ce-am simțit din partea ta a fost mai degrabă o retragere, o prezență pe jumătate. 

M-am luptat toată viața cu anxietatea abandonului, încă de la 2 ani. Ba în terapie, ba pe cont propriu. Lipsa tatălui m-a lăsat dezgolită, rătăcită pe o cale care e clară și bătătorită, dar imposibil de parcurs. Mă trăgeau din toate părțile sentimentul că nu sunt suficient de bună pentru a fi iubită și stigmatul copilului fără tată. 

Când eram mică, în sat îmi ziceau „aia mică a lui Relu care a murit”. Bărbatul de 30 de ani care s-a dus într-un mod șocant, tânăr și peste noapte. Peste noapte a apărut și reputația mea de copil abandonat, cu o bunică mereu tristă care vorbea constant despre moarte și o mamă care abia a fost prezentă în primii mei ani de viață. 

Abia la 15 ani, când am plecat din sat cu dorința de a lăsa moartea în spate, am început să mă văd. Mă simțeam constant melancolică și tristă, deși dinafară păream mereu veselă și prietenoasă. 

Ani mai târziu, când eram deja mutată în București, a murit un vecin de la țară, tot subit și tot tânăr. Atunci am simțit că încremenesc definitiv. Au apărut oficial atacurile de panică, iar sentimentul morții m-a urmat ca un Dumnezeu. Frica morții mele și, mai rău, a celor dragi mie. Am început să fug din orice context unde exista potențial de a fi văzută, cu precădere din relații amoroase. Iar dacă mă implicam, căutam doar parteneri indisponibili emoțional, ca să fiu sigură că pleacă, că nu durează și că sufăr. Trebuia să doară, altfel ceva nu era în regulă. Iar în zilele când pieptul ducea o greutate prea mare, mă întindeam pe gresia rece din baie și plângeam în sughițuri ca să nu mă sufoc.

Eram în pragul depresiei când am ajuns la terapie prima dată. Deși în exterior îmi construisem o cale clară, cu facultate, job și stabilitate, în interior simțeam că drumul s-a încheiat și că moartea a învins. Aveam 24 de ani și obosisem să lupt. Și totuși, undeva în adânc mă găseam însetată după iubire. Cred că setea profundă de iubire m-a salvat – oricând de clișeic ar suna.

În cinstea acestei lupte am ales să activez toate scuturile. Acele scuturi ale rezilienței construite lent, cărămidă cu cărămidă și cu trupul meu cu tot. Eram pregătită de luptă, așa ca te-am lăsat să pleci. Fix așa cum ai venit, neașteptat și frumos. Am renunțat la poezie și am pus punct, cu speranța că, într-o zi, certitudinea va fi și emoțională, nu doar poetică.

Azi, mi-am apropiat anxietatea, iar abandonul a devenit și el mai blând. Am învățat să-i fiu călăuză copilului din trecut; acum știu să alin părțile care încă se tem de moarte. Am înțeles că trebuie să renunț la vindecare, fiindcă e o iluzie să cred că părțile întunecate vor dispărea vreodată. Dar atunci când apar și le las să fie, dispar așa cum au venit. Mai știu și că iubesc totul în jurul meu: motanul, plantele, prietenii, pe mama, călătoriile, muntele, marea și zilele plictisitoare de weekend, când am ocazia să nu fac nimic. 

Câteodată am zile în care te aștept. Și asta pentru că încă nu am găsit acea certitudine emoțională în nimeni altcineva. Deși nu știu dacă te aștept pe tine sau mai degrabă poezia care ne-a adus împreună. Retrăiesc acele nopți și dimineți. Îmi amintesc cu precădere alunițele de pe spatele tău. Parcă erau toate stele, așa gândeam atunci. Îți ziceam să nu-ți fie frică, nu are ce să se întâmple rău. Sunt aici. Și te trezeai pentru o clipă. 

Munții sunt tot acolo, acei munți pe care i-ai așezat în mine încă de la primul mesaj înregistrat, din noaptea de Sânziene. Pe culmea lor n-am mai ajuns de atunci, iar iubirea e în continuare nerostită. 

Azi însă știu că m-am îndrăgostit de o iluzie. Azi știu că m-am înșelat, că tu erai familiar din realitate, nu din vis. Azi aștept certitudinea emoțională care să mă ducă pe culmi noi – poetice sau nu.