O pisi un pic mai mare de-o palmă, colorată în frac regulamentar, bâjbâia dezorientată pe parchetul meu. O găsisesem pe Facebook, de adoptat. Nu vedea mai deloc, după ce-a stat mult în stradă, în frigul iernii abia trecute. O luam la piept și o duceam să adulmece aer proaspăt, să asculte ciripelile primăverii de la fereastră. I-ar fi plăcut s-o țin doar în brațe. Veterinarul mi-a spus să n-o mai chinui cu pumnul de pastile pe care-l primise în alte părți. E bolnavă, organele îi cedează rând pe rând, miaună de durere și doar un tratament de mii de euro ar putea să o salveze. „Recomandăm eutanasiere”, am auzit; „recomandăm incinerare” și parcă mi-a spart cineva o piatră-n cap. I-am cerut iertare în fiecare zi că am doar timpul ăsta s-o iubesc, că nu sunt bogată, că trebuie s-o trimit în altă lume. Mi-am anulat ieșiri, am răsfățat-o cu lapte, ton și plimbări prin casă. În speranța că o să ne vindecăm una pe alta, o botezasem Bio.