14 min. 15 septembrie 2024

Ca-n filme, partea care nu se dă niciodată pe sticlă

Cum m-am căsătorit cu un tip pe care-l cunoșteam de o săptămână.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Mai citește-mi o poveste

O vreme, și-au mai făcut milă de mine și mi-au mai citit pe ici, pe colo câte ceva. Dar niciodată nu era de ajuns.

A R
Doar o pisică

Tudor, iubitul meu, zice: „Suntem deja doi oameni, un motan și un câine, în două camere semidecomandate. Nu putem să mai luăm înc-o pisică”.

I P
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Încurajați de
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

Înainte să citești, ar fi bine să știi că în povestea de mai jos se vorbește despre sinucidere, violență și abuz.

Fix când încercam să mă împac cu gândul că am făcut TOT ce s-a putut – inclusiv să sper c-o să mă mut peste noapte cu un dubios căsătorit care-mi promitea că divorțează –, ca să scap de acolo, și că poate a venit momentul să pun STOP, a apărut să mă frece la melodie un tip care avea zeci de poze cu iubită-sa pe Facebook.

Pe atunci luam un medicament hipnotic care scotea cea mai tăioasă sinceritate din mine, de care uitam totuși de seara până dimineața, așa că l-am făcut rapid cu ou și cu oțet, într-un mesaj kilometric destul de amenințător, doar ca să aflu că nu mai avea, de fapt, nicio relație, dar nu ștersese pozele, pentru că ținea la pagina aia amărâtă ca la o biografie. Adevărul e că puțin sentimentalism în ce privește trecutul n-a rănit niciodată pe nimeni și el arăta prea bine ca să nu pot trece peste acest inacceptabil impediment al Generației Z. 

Arăta ca tocilarul ăla din filme (pasionat de lingvistică și arheologie urbană), care e, de fapt, supersexy, cu părul creț, ochelari rotunzi și 1,89 înălțime. Era cel mai cald tip cu care discutasem vreodată – un bărbat căruia nu îi era rușine să fie deschis cu privire la cât de sensibil e, preocupat de problemele sociale și, desigur, feminist (ceea ce i-a dat +10 000 de puncte). Ce să zic, hai, o ultimă seară în oraș înainte de tăiere. 

L-am invitat la un date. Era în extaz. După încă zece minute de conversație, s-a trezit cu un cârnat care începea cu „Nu îmi imaginez că o să ne căsătorim sau ceva, nu sunt absurdă, dar, dacă se dovedește că ești un nenorocit, o să te fac să regreți tot restul vieții”, dar cu CAPS LOCK. 

Mi-a zis doar: „Bine, dar pentru asta o să te sărut pe loc, cum te văd”. Dubios. Așa cum sunt obișnuită. All in.

Stimați călători, trenul CFR călători… anunță primul nostru date. Pe 22 aprilie 2023, am decis să ne întâlnim și să petrecem două ore și jumătate într-un tren care mergea de la București la Buzău, unde locuiam pe vremea aia. Before Sunrise vibes, dar ceva mai planificat. Inițial, fusese mult mai timid decât prin mesaje; aparent, fusesem cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată și își pierduse toate cuvintele. 

Simțeam din felul în care mă privește că e fascinat, însă de data asta era ceva diferit față de tot ce trăisem până atunci: nu m-am simțit nicio secundă obiectificată și a fost evident, aproape palpabil, faptul că era cu adevărat absorbit de fiecare gest sau cuvânt care venea din partea mea. Plutea în jur o dulceață care a cuprins tot vagonul: de la bătrânica din față care ne privea năpădită de amintirile tinereții, zâmbind cu lacrimi în ochi, până la puștanul cu Vanși care și-a căutat alt loc, vizibil deranjat de fâstâcelile inexplicabile pentru doi oameni în toată firea. Cum cânta Mădălina Manole (pe care o ador) – ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut? – , am decis să pun puțin pe pauză planul de a termina cu viața, măcar până la următoarea întâlnire.

Două zile mai târziu, ne-am dat întâlnire la Ploiești, să încercăm faimoasa cafea în trei culori și să mergem la grădina zoologică. Boomeri. Era o zi dogoritoare, iar tot drumul am mers pe ceva autostradă fără niciun copac protector. Mi se făcuse foarte cald și a trebuit să-mi dau geaca jos. Mi-a văzut vânătăile. 

*

Pe Cristian l-am cunoscut într-o perioadă critică a vieții mele. Îmi pierdusem orice abilitate de a mai coborî din pat din cauza depresiei, așa că nu mai aveam nici job, nici speranță c-o să termin facultatea. Noaptea goleam frigiderul din cauza hipnoticului prescris pentru bipolaritate de tip II, care mă făcea să am și cele mai sincere și dubioase conversații de care uitam a doua zi. Fusesem părăsită de marea dragoste a vieții mele chiar înainte să ne mutăm împreună și nu mai credeam c-o să scap vreodată de abuzurile maică-mii. Locuiam cu ea, taică-meu vitreg și fratele meu pe jumătate, după ce m-au luat cu forța de la Cluj, prin urmare, am rămas fără job și am fost nevoită să mă întorc în casa groazei, după 4 ani în care trăisem în singurul oraș în care m-am simțit vreodată liberă.

Aveam 9 ani când am încercat prima dată să fug de-acasă, dar m-a prins Poliția, iar la 11 am încercat să închei prima dată socotelile cu viața, dar am greșit doza. Toate astea, pentru că am fost un copil nedorit, pe care mama n-a reușit să-l avorteze, deși a încercat tot felul de metode, inclusiv să-și toarne o oală fierbinte cu mazăre pe burtă în luna a șaptea, în speranța că tenia care sugea toată viața din ea va crăpa (fun fact: ador mazărea!). Nici nașterea fratelui meu (8 ani mai târziu), un copil pe care și-l dorise foarte mult (pentru că 1. îl făcuse cu actualul ei soț, pe care-l iubea și 2. era băiat), nu a făcut existența mea mai puțin insuportabilă, ba chiar a înverșunat-o și mai tare împotriva mea, eram oaia neagră a utopiei ratate, sacul de box din reședința sa personală.

*

Singurii ochi care mi-au văzut vreodată toate vânătăile au fost ai lui. Am plâns împreună. În aceeași seară, a urmat o discuție serioasă despre cum trebuie să obțin urgent ordin de protecție. Pentru mine totul părea SF; de-a lungul timpului, deși puținii amici care știau prin ce trec încercau să mă convingă să fac același lucru, mereu mi-a fost teamă. De pildă, ce s-ar întâmpla cu mine dacă nu aș reuși să obțin ordinul? Aș rămâne blocată tot cu maică-mea, doar că ar fi de un infinit de ori mai rău și ar trebui să suport repercusiuni cu care eram sigură că nu pot trăi). De data asta, în schimb, simțeam că am o plasă de siguranță, cineva care mi-a promis că îmi va fi alături și se va implica: acțiuni, nu vorbe.

Am mers a doua zi la secția de poliție. În situațiile de criză, comisarul poate elibera un ordin de protecție provizoriu, valabil 5 zile, cât timp cazul este trimis de urgență la Judecătorie. Ți se dă o listă și, în funcție de câte căsuțe bifezi, ai șansa să îl primești. Din (ne)fericire, am bifat suficiente căsuțe. Dosarul a fost apoi cel mai simplu lucru de făcut: gata în 3 zile.

De-a lungul timpului, am tot înregistrat-o când mă amenința cu moartea și cu bătaia, fără un scop, probabil din intuiție. Am printat și zeci de conversații pline de amenințări, dovada hărțuirilor după ce am plecat de-acasă (aproape o sută de apeluri telefonice și mesaje de pe numere diferite: cum blocam unul, apărea altul, și mereu era ea; mi-am schimbat și numărul de telefon între timp). Apropo, cine are nevoie să meargă la Institutul de Medicină Legală, nu trebuie să facă greșeala de a încerca să sune pentru o programare. Nu îi va răspunde nimeni. Mai degrabă trebuie să se trezească cu noaptea-n cap și să meargă la coadă

Pe lângă toate astea, am atașat la dosar și diagnosticele medicale și scrisorile din partea psihoterapeutului și ale psihiatrului, care mă monitorizaseră suficient timp încât să știe că ea era motivul principal pentru care starea mea s-a agravat. Și l-am avut pe Cristian drept martor. Când a fost chemată în instanță, a crezut că va fi o glumă și că nu am un temei, toate dovezile adunate de mine au fost un mare șoc pentru toată lumea. Am obținut un ordin de protecție pe două luni, reprezentându-mă singură. 

*

Dar nimic nu prevestea toate astea, în ziua în care l-am așteptat o oră și patruzeci de minute în fața unei galerii de artă pe care voiam s-o vizităm. Îmi venea să-l sugrum. Evident că toată expoziția fusese ratată. Evident că una dintre cele trei dăți pe an în care mă machiez fusese total irosită. Evident că ne certaserăm, că eu sunt mama punctualității. Evident că acum stăteam nervoși pe o bancă, el cu o shaorma care i se scurgea pe haine, iar eu întrebând o amică dacă mă poate primi peste noapte, că sigur s-a terminat tot love story-ul și nu vreau drame. DEMNITATE – eu îmi iau bagajele și plec! De data asta, eu voi avea ieșirea grandioasă, blablabla. 

Și cât eram eu ocupată cu logistica, îmi spune: „Auzi, dar dacă noi doi ne-am căsători?” 

Deși fusese dintotdeauna împotriva căsătoriei, știa că eu văd asta ca pe ceva sacru, nu din tradiționalism, ci pentru că încă din adolescență am asociat căsătoria cu fuga de-acasă, adică eliberarea. Contrar opiniilor majoritare, pentru mine, căsătoria înseamnă libertate. A vrut să îmi ofere toată siguranța și confortul psihic de care aveam nevoie. Devenind soția lui, era clar că aș fi scăpat de ai mei și nu aș mai fi putut fi luată cu forța în casa groazei. Și, bonus, de data asta se-ntâmpla ca toată povestea să fie pentru mine mult mai mult decât o scăpare, știam, în lăuntrul meu, că (o să) îl iubesc.

 „Tu vorbești serios?” „Da.” „SERIOS SERIOS?” „Da”;  „PĂI BINE, NE CĂSĂTORIM, NU POT SĂ CRED, NE CĂSĂTORIIIIM”, ceea ce au aflat toți oamenii de pe stradă, pe care i-am oprit metodic să le spun: „Mă scuzați că vă deranjez, dar NE CĂSĂTORIIIM”.

Telegrame

Gen Z Motherhood


Am 25 de ani și învăț de la pisica mea. Oamenii mi-au zis că mă complic când am decis să o adopt. Dar trăiesc singură; uneori vrei să nu-ți auzi ecoul. Venus nu e ca toate pisicile, poate din cauza mea. Ne dăm reciproc lecții de afecțiune. Eu îi zic că o iubesc de câteva ori pe zi și îi pun mai multe bobițe decât ar trebui, ea îmi dă voie să o mângâi și mă umple de serotonină când doarme într-o poziție cute. N-o deranjează absența mea, poate să stea singură câteva zile, dar e vizibil fericită când mă întorc. Nici mie nu mi-e dor teribil de ea, dar îi simt lipsa. Se uită pe geam la oamenii și câinii care trec pe alee, așa că a devenit o activitate în echipă. Suntem noi două și o garsonieră roz, de la parterul căreia învățăm ce e iubirea sănătoasă.

Telegrame

Uneori, iubirea vine urlând


În cazul meu, iubirea a venit urlând. Într-o camera goală, lipsită de mobilier, cu lumină lăptoasă și cu pereți lucioși. Era 27 Iulie, ora 07 și 3 minute. Tremuram. Nu știu dacă de la emoții sau de la anestezie. Nu m-am gândit niciodată că mă voi îndrăgosti într-o sală de operații. Cum nu mi-a trecut niciodată prin cap că mai există alt soi de iubire decât ce trăisem până atunci. Ce simpatic e! mi-a soptit asistenta. O să faceți echipă bună împreună. Ia uite-l! Și chiar acolo, în fața lui, am decis: îl iubeam! Chiar dacă el urla.

Dintotdeauna am visat la ziua nunții și mereu am vrut ceva spontan, care să pornească într-un fel dintr-o ceartă în timp ce mergem la magazin după lapte, și spontan a fost, cu vârf și-ndesat. Ne-am căsătorit în stare de urgență: probabil doamnele, acre, de la Casa Căsătoriilor au fost singurele neimpresionate de toată povestea noastră, ci mai degrabă enervate că le dăm programul peste cap. Cu dovada ordinului de protecție și a situației în care ne aflam, nu mai eram nevoiți să respectăm timpul de așteptare. Am fost programați imediat cum a apărut o fereastră, nu cum se întâmpla pe la 1800, când onoarea unei domnițe era ruinată de un sărut nevinovat, ci pentru că trebuia să scap urgent din infern. Unul mai nasol decât al lui Dante.

Numai că nici căsătoria n-a oprit-o pe maică-mea. După ce a expirat ordinul de protecție, a încercat să mă răpească. S-a folosit de bunica mea bolnavă (cea mai mare slăbiciune a mea) și a adunat toate rudele, sub pretextul că doar bunica, însoțită de unchiul meu, ar vrea să mă viziteze. Și m-a prins singură acasă, fără să se arate din prima. A tras de mine până m-a învinețit și eu am urlat de s-a auzit în tot blocul că o să chem poliția. Abia asta i-a făcut să plece. 

După episodul cu pricina, starea mea psihică s-a deteriorat considerabil. M-am internat de două ori la psihiatrie după ce am încercat din nou să-mi iau viața. Singurul lucru care mă ajuta să nu o iau razna la propriu era cocktailul meu din benzodiazepine amestecate cu alcool, o combinație foarte periculoasă, care mă transformase într-o legumă. Nu mă puteam ține pe picioare, vedeam încețoșat și totul se învârtea în jurul meu. Abia mă târam până la baie, nu mai eram capabilă nici să mă spăl sau să fac pipi singură.

Soțul meu m-a ajutat cu toate astea. Și-abia acum pot folosi cuvântul romantic în sens neironic. Nimic din toate astea nu l-a făcut nici pentru un sfert de secundă să vrea să mă părăsească, deși au fost multe certuri și drame. Bipolaritatea vine la pachet și cu mania, iar cine e suficient de ghinionist (eu, eu!) are și psihoze în timpul episoadelor maniacale. Dincolo de furia și paranoia incontrolabile, eram convinsă de lucruri pentru care nu aș fi avut nici cea mai mică dovadă, cum ar fi, de pildă, faptul că e ocupat să mă înșele atunci când merge să cumpere lapte sau că mă vede drept cea mai hidoasă persoană și nu știe cum să mi-o spună în față ca să mă părăsească odată. Sau că s-a căsătorit cu mine din milă, că e mama răniților, așa că ar fi mai bine să îl părăsesc eu prima. 

În timpul celui mai rău scandal, de nervi, am scos ușa de la baie din balamale. Eu, care abia pot desface o sticlă de apă. A avut enorm de multă răbdare cu mine, mai ales pentru cineva cu temperament coleric, până am găsit un tratament care să mă stabilizeze cât de cât. A durat o vreme până am ajuns la un compromis comun: eu să mă străduiesc să am crize de nervi impulsive provocate de paranoia doar la mine în cap, fără să mă audă tot blocul, iar el să își dea seama că am nevoie de timp să mă calmez și că nu pot să comunic în secunda 2. But we always found a way out. 

Pe 6 iunie s-a făcut un an de când ne-am căsătorit. În tot timpul ăsta, am încercat toate tratamentele posibile, dar fără răspuns. M-am îngrășat douăzeci de kilograme, dar el tot mă vede foarte frumoasă și deloc grasă. Avem două pisici, deși condiția fusese că nu luăm nici măcar una până nu ne mutăm din garsoniera care stă să cadă pe noi. Socrii mei mă adoră: mama îmi trimite mereu icre de casă și prăjitură cu lămâie, și spun mama pentru că m-au rugat să le spun mama și tata, că de-acum sunt fetița lor, ei având trei băieți. Am folosit aceste apelative pentru prima dată la 22 de ani. Toată lumea are încredere că-mi voi reveni, cumva. Iar tot ce știu eu e că n-aș fi scris acum aceste rânduri dacă nu l-aș fi cunoscut pe tipul enervant de pe net într-o noapte în care eram high pe hipnotice și l-am înjurat de toate ființele decedate din viața lui, care acum a devenit siamezul meu. Sigur că a fost și încă e ca-n filme, numai că partea care nu se dă niciodată pe sticlă.

Alexandra Lipară-VăraruAlexandra Lipară-Văraru

Sigur e iubire când persoana care te șterge azi la fund îți spune mâine cum ești cea mai frumoasă femeie din lume.

Next Love Story