E o lună de când a murit bunica și tot de atunci îmi doresc foarte tare să mă aflu în apă. Într-o cadă cu apă călduță sau în mare la apus. Vreau să fiu într-o apă care să mă cuprindă, cu tot cu tristețea mea, și să mă înghită pentru câteva clipe, să-mi liniștească durerea, gândurile și bătăile inimii. 

Eram la Madrid când am primit telefonul de acasă. Mă pregătesc pentru astfel de telefoane sistematic; când mă sună ai mei, mai ales dacă am vorbit recent sau am mai multe apeluri pierdute, îmi imaginez cel mai rău scenariu posibil. Totuși, când s-a întâmplat ACEST telefon, n-am fost pregătită. 

Era duminică dimineața. Părinții mei au venit de la biserică și au găsit-o așa, întinsă pe podea într-o poziție ciudată. Medicii au spus că e AVC. Ne-au mai spus că are aproape 90 de ani, să n-o chinuim cu spitale și tratamente, cu posibile săptămâni, luni sau ani de zile în care va trăi doar culcată, legată cu tot felul de fire și conectată la aparate. „Dacă nu se recuperează în patru ore, nu prea aveți ce-i face.” Bunica avea o vârstă înaintată, dar dintre toate bolile care au încercat s-o frângă de-a lungul vieții, tot ea a ieșit învingătoare. 

Am închis telefonul și câteva secunde am crezut că se va face bine și de data asta. Apoi m-am prăbușit. Plângeam în hohote, dar în sinea mea încă mai credeam. 

A doua zi dimineață am ajuns în sat. Mi-am făcut loc printre rudele adunate la patul ei; stătea de câțiva ani cu părinții mei, în camera roz în care mi-am petrecut adolescența. Părea că doarme, apoi mi-a simțit prezența și a deschis ochii. Am luat-o de mâna stângă, cea pe care o mai putea mișca, și i-am strâns-o ușor. Era pentru prima dată când îi vedeam pielea de pe mâini netedă, iar unghiile curate, după ani de zile în care au fost înăsprite și înnegrite de munci interminabile. Mi-a strâns și ea degetele ușor în palma ei. Apoi m-a privit lung, a ridicat mâna și a pus-o pe obrazul meu ud. Și atunci încă mai credeam. 

Când spun „mi-am pierdut bunica”, simt că această propoziție scurtă nu redă nici pe departe durerea plecării ei, iar în cuvântul „bunica” nu încap nici jumătate dintre lucrurile pe care le-a însemnat ea pentru mine. Când m-am născut eu, ea tocmai se pensionase, după ce a lucrat o viață ca directoare de grădiniță. Mă lua cu ea peste tot: la biserică unde primeam bomboane, la înmormântări unde mă uitam cum bocesc femeile ca mai apoi să mâncăm colivă și cartofi dulci la praznic, la pregătiri pentru evenimentele de familie. Acestea erau adevărate maratoane de învârtit sarmale, modelat pârjoale și copt pâine. Aveam vreo 5–6 ani și mă lăsa să „ajut la frământat”, adică să-mi bag mâinile în covata cu aluat, chiar dacă surorilor ei nu prea le plăcea treaba asta. Ea era cea mai mare dintre ele și avea ultimul cuvânt. 

Cu ea ascultam „Povestea de seară” și mă uitam la telenovele, cântam cântece populare la corul satului și adormeam sub sobă, în timp ce ea-mi șoptea povești cu Sfânta Duminică și Fata Moșneagului. Cu ea culegeam vara căpșune pe care le vindeam la piața din Bălți împreună, iar pe drumul înapoi spre casă mâncam înghețată în autobuz. În casa ei verde și albastră mi-am petrecut copilăria, purtam rochiile de fată mare ale mamei care-mi ajungeau până la călcâie, mă ascundeam în nucul de la poartă sau răsfoiam cărți vechi în pod. 

La ea am fugit în adolescență, după ce i-am auzit într-o seară pe părinții mei făcând sex, ceea ce m-a făcut să nu mai dorm aproape deloc pe-acasă timp de câțiva ani.

Când am mai crescut, îmi dădea bani pe ascuns; când aveam examene, îmi punea câte o lumânare la biserică, „la sănătate”. Nu credeam neapărat în puterea Bisericii de a genera note bune la examene, dar faptul că ea s-a gândit la mine mă făcea să mă simt mai puțin singură în momentele grele la facultatea de la Iași. 

Când eram studentă și primeam pachete greoaie de acasă, deseori adăuga și ea ceva acolo. Odată mi-a trimis o pungă de fasole în care am găsit un bilețel scris de mâna ei, cu litere chirilice: „Câte fasole sunt aici, de atâtea ori te pupă mămuca”. 

Era o foarte bună povestitoare. Știa să vorbească despre toate nenorocirile, sărăcia și foametea pe care le-a trăit în copilăria ei, în așa fel, încât se cutremurau toți mesenii de râs. 

Când am plecat și mai departe – în Spania –, veneam acasă și stăteam de vorbă ore în șir, uneori până după miezul nopții, doar noi două. Atunci îmi povestea chestii intime, pe care nu cred că le mai spusese cuiva. Putea fi efervescentă cu poveștile ei, dar a trăit mereu înconjurată de un zid făcut din lucrurile „despre care nu se vorbește”. În rarele momente când rămâneam doar noi două, simțeam că zidul dispare. 

Bunica mea a fost cu mine mereu. Când m-am născut, când am crescut. Primele mele amintiri le am din curtea ei. A locuit la 5 minute distanță de părinții mei și ne vedeam de câteva ori pe zi cât eram acasă. Atunci când sora mea a născut, și-a ținut strănepotul în brațe aproape în fiecare zi. Cuvintele, ajutorul și sfaturile ei, uneori necerute, au fost cu noi dintotdeauna. Ca soarele, ca iarba sau cerul, a fost aici înaintea mea și trăiam cu convingerea că avea să rămână aici și după mine. Pentru mine, bunica era veșnică. 

Dar iat-o acum aici, întinsă pe pat, respirând încet, în timp ce cuta de pe frunte, dintre sprâncene, i se adâncește tot mai mult. O zi, două zile, trei zile, patru zile. Zile în care am încercat să-i dăm mâncare și apă, dar nu am reușit. Împreună cu mama și mătușile mele, o întorceam de pe-o parte pe alta, ca să fie culcată într-o poziție comodă și să nu amorțească. O spălam și o schimbam, probabil fix așa cum a făcut ea cu mine cât eram mică. A fost prima dată când am văzut-o goală. Avea un corp alb și moale, care nu părea deloc la fel de bătrân ca fața ridată. Dar cel mai mult m-am mirat să văd că, deși nu semănăm deloc la față, trupul ei seamănă izbitor cu al meu: pielea albă, forma sânilor, spatele, direcția în care cresc firele de păr la subraț și între picioare. Acum știu sigur că nu îi port doar numele. 

Cinci zile am stat de veghe lângă ea, în timp ce strângerea mâinii ei devenea tot mai slabă, iar ochii i se deschideau tot mai rar. Am iubit-o atât de mult, încât n-aș fi crezut niciodată că voi ajunge să mă rog… să se elibereze. Uneori mă gândeam ce-ar fi dacă ar muri cât sunt cu ea și credeam că mă simt pregătită pentru asta, că o voi ține strâns de mână și poate voi putea să-i fac trecerea dincolo mai ușoară. 

În sat, toată lumea știa că bunica-i „la pat” și ne întreba cum se simte. Câteva vecine s-au oferit să ne ajute, să mai stea cu ea, când ne-au văzut pe toți vineți pe sub ochi. A murit cu ele, în noaptea celei de-a șasea zi. „Poate așa a vrut ea, să vă scutească de această durere”, au zis femeile. 

Am îngropat-o sub un vișin, lângă una dintre surorile ei, după un iureș cu priveghi, pomeni și tradiții care te țin ocupat fix cât să atenueze suferința care te zgârie pe dinăuntru. Țin minte înmormântarea ca prin vis, ca printr-o perdea de apă. 

Țin minte cum aproape m-a pufnit râsul la slujba din biserică, atunci când preotul a cântat „și n-o condamna pe dânsa la munci veșnice” și m-am gândit că o să se plictisească foarte tare pe lumea cealaltă dacă nu va avea ceva de făcut: o grădină în care să se spetească ziua întreagă, niște lână de tors sau de alergat după nepoți. 

Voiam să strig „stop!” la fiecare zece minute și să-i implor, să-i oblig, pe toți oamenii ăștia care s-au adunat aici să terminăm cu această farsă și s-o scoatem pe bunica din sicriu, și s-o punem la loc acasă la ea și s-o facem bine. Durerea era așa de mare și lacrimile atât de multe, încât simțeam nevoia să-mi provoc o durere fizică, pentru a reveni în propriul corp – să-mi înfig unghiile în piele sau să bat cu pumnul în dreptul inimii. Încă mai fac asta acum. 

Chiar și atunci când îmi luam rămas-bun de la ea, lângă sicriu, cu câteva clipe înainte să se bată cuiele în capac, o parte mică-mică din mine încă mai credea că ea se va face bine. Acea parte, partea care crede, încă e acolo.   

Iar rana e la fel de mare. Peste doliu nu treci, îl trăiești; îl cari cu tine peste tot, ca o umbră. 

Nu devine mai mic cu timpul, ci doar viața crește și se mărește în jurul lui. Probabil voi avea și pierderi „mai mari”; natura va urma legea firii, îmi voi pierde și înmormânta părinții, rude și prieteni la care țin și care sunt mai bătrâni ca mine, poate chiar și partenerul. Ce voi simți atunci? Cu cât mai mare va fi durerea? Reacționez oare disproporționat acum? Dar care e proporția? Câtă durere se consumă și câtă viață mai poate crește în jurul ei atunci când îți îngropi copilăria? Atunci când ceea ce a fost veșnic s-a stins.