11 min. 9 decembrie 2024

Viața mea SH

Sesiunile de căutat prin secănduri ne-au fost amândurora adicție și terapie. Deși nu îi mai cer prea multe, accept cu bucurie orice îmi găsește mama în SH.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Peanut Butter & Jelly

Din prieteniile copilăriei mi-au rămas inadecvarea, sentimentul că ceva e în neregulă cu mine, că nu corespund.

L I
Titan și ceramică

Pielea mea a prins viață de una singură și acum trebuie să ne împrietenim.

A L
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

La cei 37 de ani ai mei am ajuns să accept că nu pot fi o persoană minimalistă. Rafturile mi se îndoaie de cărți, bucătăria îmi dă pe-afară de veselă, iar dulapurile gem de haine. Îmi place să mă joc cu pattern-uri și culori, să mă îmbrac cât de șui sau de convențional am chef în ziua respectivă – chiar dacă uneori răscolesc tot dulapul ca să găsesc bluza aia pe care n-am mai purtat-o de un an, dar care merge grozav cu pantalonii ăia. Dacă nu mi-aș cumpăra hainele din SH, nu mi-aș permite niciodată luxul acestor combinații infinite.

Să te îmbraci din secănd poate fi un acquired taste, dar pentru mine a devenit un stil de viață încă din școala primară. Țin minte și acum poza de grup de la finalul clasei a IV-a: eram tunsă scurt, cu bretonul aranjat ca Sailor Moon și purtam o bluză vișinie cu un Mickey Mouse sclipicios. Era bluza mea preferată – deși îmi atârna ușor pe la mâneci – pentru că sclipici (!) și Mickey Mouse, dar și pentru că era de dincolo

Pe la mijlocul anilor ’90, în Baia Mare au început să apară magazinele second-hand cu marfă adusă din Vest – secănduri, cum le zicea toată lumea. Maică-mea a prins rapid gustul și a început să-mi cumpere haine doar de acolo. Apoi, când am mai crescut și am vrut să-mi aleg singură hainele, m-a luat și pe mine. Expedițiile în secănduri au devenit rapid activitatea noastră preferată.

Ba mai mult, pentru un an sau doi am avut și o afacere de familie într-un garaj din apropiere. Tata făcea aprovizionarea, mătușa Aurica era vânzătoare, iar eu mă bucuram că, în teorie, pot să-mi iau oricâte haine vreau de la magazinul NOSTRU, fără să fie nevoie să plătesc. În viața reală, mergeam doar cu ai mei și niciodată nu plecam cu mai mult de 2-3 haine alese pe sprânceană. Dar, cum lui taică-meu nu i-au mers niciodată afacerile – oricât a încercat – a închis repede magazinul și a trebuit să mă reorientez. 

N-am avut mult de așteptat, căci vecina de la doi și-a deschis un SH fix la parterul blocului. Când aducea marfă și descărca sacii, ne chema să ne alegem haine înaintea tuturor. Nu conta că era noapte, că era iarnă și frig sau că ploua torențial, eu cu maică-mea coboram în goană scările ca să mergem la scotocit. Vecina golea câte un sac pe jos și toate trei ne afundam mâinile în hainele revărsate. Le luam pe rând, le ridicam la lumină și le inspectam, iar pe cele care ne plăceau le puneam deoparte până când se forma un morman considerabil.

Maică-mea, care începuse să lucreze într-o bancă, își găsea în sacii veniți din Germania și Anglia costume din lână, bluze de mătase, cele mai elegante rochii și sacouri. Chiar și după ce a ajuns să ocupe funcții de conducere, a continuat să se îmbrace în mare parte tot din secănd. Eu, în schimb, vânam etichete. Primii mei blugi Levi’s – iconic dark blue, dintr-un material gros, cum n-am mai găsit niciodată de atunci și pe care încă îi păstrez, (chiar dacă nu-i mai port) – sunt luați tot dintr-un sac. Pe atunci conta „marca”, să vadă gașca de fete cu bani din clasă că, deși ai mei nu-mi cumpără haine de la magazinele cool, eu tot reușesc să mă îmbrac bine. În plus, mai era un avantaj: în timp ce colegele mele veneau de multe ori cu tricouri identice și aproape că se păruiau din cauza asta, eu – cu hainele mele de la SH – n-am avut niciodată problema asta. 

Ce-i drept, uneori mă mai apuca rușinea să umblu tot în haine purtate de alții. Nu înțelegeam obsesia maică-mii cu lucrurile ieftine, mai ales când știam că ne-am fi putut permite și cumpărături în magazinele normale. Însă adultul de acum știe că a fost modul prin care mama a putut face față uneia dintre cele mai dureroase experiențe din lumea asta. 

Când aveam 8 ani, fratele meu mai mic a murit după o perioadă lungă în care și el, și ai mei s-au luptat cu boala lui, știind că la un moment dat corpul lui va ceda. Când am rămas singurul copil în familie, mama și-a promis că n-o să mă răsfețe. Nu voia să cadă în capcana de a mă copleși cu bani, cadouri și iubire, din frica de a nu mă pierde și pe mine, dar în alt fel. Nu-mi dădea bani ca să-mi iau haine noi și la modă (cum aveau colegele mele), în schimb puteam să-mi iau oricâte haine din SH. Uneori mă întrebam unde e logica în toată treaba asta; probabil că într-o lună cheltuiam pe haine SH cât aș fi dat pe niște haine noi. Se gândea că dacă hainele pe care le cumpăr au un preț derizoriu nu poate fi considerat răsfăț? Sau că mi se urcă la cap doar dacă îmi cumpără lucrurile pe care mi le doresc cu adevărat? 

Nu știam să numesc frustrările pe care le simțeam atunci, nici să încerc să vorbesc despre ele, tot ce puteam face era să continui să intru în toate secăndurile care-mi ieșeau în cale, ca să uit de sentimentele alea nenumite și să mă răsfăț singură. 

Pe măsură ce creșteam, nu mă mai îmbrăcam ca să încerc să țin pasul cu cei din jur și am început să am un stil al meu. Și, chiar dacă acest stil s-a schimbat de multe ori de-a lungul anilor, mereu am găsit în SH-uri tot ce mi-am dorit. Când ascultam rock și metal, băteam singură secăndurile după ore în căutare de haine negre, blugi largi, tricouri cu formații. Prietenii mei le comandau pe bani mulți din revistele maghiare pe care toți ni le cumpăram (deși nu știam limba), dar se întâmpla ca eu să-mi găsesc tricouri mai mișto ca ale lor.

Ce-i drept, poate cu o gaură de la țigară, o idee mai decolorate, de obicei muuult prea mari, dar simțeam că muncisem pentru ele: intrasem în 3–4–5 magazine, luasem la rând sute de haine, pierdusem ore – dar cine găsise tricoul ăla grozav cu Slayer la 3 lei?! Mai apoi, când am început să ascult indie și să mă îmbrac mai colorat, tot în SH-uri mi-am găsit pantaloni raiați, tricouri cu mesaje edgy și cardigane colorate. Iar acum, de fiecare dată când mai trec printr-o schimbare de stil, știu sigur că tot în secănduri o să găsesc hainele care să mă reprezinte, și asta fără să dau o avere.

Când m-am mutat în București, acum 18 ani, am suferit cumplit că erau așa puține secănduri și așa de proaste. În Baia Mare a existat mereu (și încă există) o adevărată cultură SH. Copii fiind, mergeam după școală cu prietenele, mamele noastre mergeau împreună după muncă, aflam imediat una de la alta când se deschidea un magazin nou, iar când se băga marfă era mereu buluceală. 

După ce am plecat de acasă, mama a continuat să vâneze secănduri. În drumurile ei prin oraș era mereu atentă la ce magazine se deschideau și seara mă anunța bucuroasă că a mai apărut un magazin cu marfă bună (din ce-a văzut ea în vitrină) și că de-abia așteaptă să vin acasă să mergem împreună. Uneori avea răbdare să ajung, alteori mergea ea într-o tură de recunoaștere și îmi trimitea poze: cele mai multe haine erau fix pe gustul meu, dar mai strecura și câte o bluziță elegantă, poate, poate. 

Telegrame

Dragoste în buncăr


Era 7 dimineața când mă îndreptam spre Buncăr, o cazare din Vama Veche nimerită unor adolescenți ca mine. Deja nu mai aveam loc în nicio cameră din cele ocupate la supra-capacitate de grupul meu, așa că am intrat în altă cameră și m-am întins lângă ei doi. Atunci s-a îndrăgostit el de mine. Eu de el mai târziu, când mă mângâia pe mână noaptea în Web, un club mișto pe vremea aia. Stârnea un interes ciudat și intens în mine, dar nu știam cum să fiu cu el – atenția lui ba îmi dădea aer, ba mă sufoca. Până la urmă n-a mai fost el cu mine, ci cu altă fată care nu știu când a apărut, că nici n-am apucat să ne îndrăgostim de-a binelea unul de altul. Cam ca marea din Vama Veche, încă nu-mi dau seama dacă gustul lăsat e dulce sau sărat.

Telegrame

Fix ce aveam nevoie


Suntem toți trei în mașină și mergem spre Brașov, la Mama Geta, ca-n fiecare weekend. Stau în spate, călare între scaune, ca să nu-mi scape nimic. În mod normal, aș fi dormit buștean pe banchetă, supărată că nu am rămas acasă cu mama. Dar acum ești și tu cu noi și asta schimbă tot. Îți prinzi părul încâlcit și lung, decolorat de soare, într-un coc dezordonat. Ai brațele subțiri, feminine și porți o geacă de piele peste maioul cu floricele. Îl iei peste picior pe tata și râzi cu poftă. Amestecul de rebeliune și feminitate mă fascinează. Nu contează cât de lung ai părul, important e cât și cum gândești, strigăm cât ne țin vocile și pentru câteva ore îmi dau voie să fiu așa cum sunt. Chiar și acum, când mă copleșesc nesiguranțele, aud clinchetul vesel al vocii tale: „Tzontzoooo, cât ești de mișto!” Nu înțelegeam atunci, dar acum știu că mi-ai lăsat cel mai de preț cadou: fix ce aveam nevoie, permisiunea de a trăi autentic și liber.

De fiecare dată când mă întorceam de la facultate, îmi alocam neapărat niște zile în care să bat secăndurile din oraș. Era ritualul meu cu mama. Chiar dacă încă mai lucra, își lua măcar o zi liberă ca să vină cu mine prin SH-uri. 

Ne împărțeam strategic în câte un capăt de magazin. Eu luam toate hainele la rând, meticulos, să nu-mi scape ceva, dar îmi pierea cheful repede dacă nu găseam nimic. În schimb, mama era ca o vijelie: acum în spatele magazinului, acum în față, acum îmi arată zece pulovere, acum probează ceva. Așa haotic cum era stilul ei, reușea să găsească de fiecare dată niște comori printre mormane. 

După aceste expediții, mă întorceam în București cu geamantanul plin cu pulovere de lână și cașmir, fuste plisate și alte piese de rezistență. Colegelor de la birou nu le venea să creadă ce haine aveam și unde le găseam. Pentru unele dintre ele mersul în secănd era ceva îngrozitor: Cum să îmbraci haine purtate de alții? Cum să ai răbdare să scotocești prin toate răpciugoșeniile alea? Până și partenerul meu a făcut mișto de mine la începutul relației că mă îmbrac de la ajutoare (și cine merge acum la conferințe cu cămăși de lux și sacouri de lână de la „ajutoare”?)

În ultimii ani am ajuns să apreciez tocmai faptul că port lucruri care există de ceva timp și nu sunt produse acum, în neștire. Mă sperie din ce în ce mai mult gândul că sufocăm planeta cu deșeuri și că o stoarcem de toate resursele ca să producem nimicuri. Faptul că mă îmbrac 90% din timp de la SH îmi calmează un pic anxietatea asta. Sunt conștientă că nu toate hainele luate de acolo sunt perfecte, dar mai cos un nasture sau un tiv desfăcut, mai fac o broderie peste o pată care nu vrea să iasă, repar în loc să arunc.

Dacă pe vremuri conta brandul hainelor pe care le căutam, acum contează materialele. Caut mereu haine din bumbac, lână, cașmir și mătase, dar nu zic nu nici la vâscoză. Însă devine tot mai greu să găsesc haine din materiale de calitate. Duse sunt vremurile în care trebuia să las haine acolo pentru că găseam prea multe – acum sunt bucuroasă dacă găsesc ceva, orice. Dar cred că asta mă face să mă întorc mereu la scotocit. 

Într-un fel, mersul în secănduri e ca un joc de noroc. Simt un high, mă duc cu niște așteptări, bag niște timp și răbdare și – dacă am noroc – găsesc niște chestii uau. Dacă trec două-trei săptămâni fără să fi mers la scotocit, parcă nu mai am stare, efectiv mă mănâncă palmele de nerăbdare. Nu contează dacă nu găsesc nimic, importantă e căutarea. 

Și – când credeam că nu mă mai poate surprinde nimic în materie de SH – am descoperit cu mama, acum câțiva ani, depozitele cu veselă și mobilă la mâna a doua. A fost ceva magic! Grămezi de farfurii cu diferite modele, ceainice de toate formele și mărimile, fotolii colorate și veioze care mai de care mai interesante… Nu doar că ne-am umplut casele cu lucruri de acolo, dar am pornit și o mică afacere de familie. Între timp, mama cunoaște toate depozitele pe o rază de trei județe și se bucură ca un copil când știe că primesc marfă. Uneori o mai cert că aleargă prea mult, că ridică singură cutiile grele, că face prea multe pachete, dar știu că – la fel ca mine – nu se poate tempera când e vorba despre ceva care-i place atât de mult.

De-a lungul anilor, sesiunile de căutat prin secănduri ne-au fost amândurora adicție și terapie. Am scotocit prin saci cu răpciugoșenii ca să găsim comori și am sortat emoții pe care le-am pus unele peste altele până s-a format un morman considerabil. Am luat cu noi ce ne venea bine și am lăsat ce nu ne trebuia. Iar dacă acum mama mi-ar da orice, mă bucur că sunt în punctul în care nu trebuie să-i cer prea multe. Însă accept cu bucurie orice îmi găsește în SH.

Ioana VîlcuIoana Vîlcu

Iubirea e în toate lucrurile mărunte pe care cineva le caută special pentru tine.

Next Love Story