15 min. 23 septembrie 2023

I Lowe You!

Dintre toate iubirile din jurul nostru, cea a părinților este cea mai enigmatică.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Surprizele inimii

Atunci când iubești, ai o capacitate nesecată de a vedea doar lumina din umbre, zi și noapte.

A P
Ai nevoie de mine?

Dar, în fine, e doar un băiat. Doar un băiat cu care m-am simțit acasă de la prima îmbrățișare.

A B
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Încurajați de
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

Mama mea avea 31 de ani când tata, cu șapte ani mai mare, a plecat la muncă pe șantierul unui complex petrochimic din Irak. Era anul 1988 și, pentru un an, o lună și o săptămână, părinții mei nu aveau să se mai vadă decât în două fotografii trimise prin poștă. Cea a tatălui era făcută într-o vizită de grup în Grădina Babilonului, la confluența Tigrului cu Eufratul, lângă un copac milenar uscat despre care se spunea că ar fi pomul biblic al cunoașterii. Fotografia mamei era făcută la o nuntă de la noi din sat. Își scriau săptămânal scrisori pe care le numerotau pentru a se asigura că ajung toate la destinație. Căci scrisorile nu și le trimiteau direct: plicul cu scrisoarea propriu-zisă era pus într-un alt plic mai mare, care trecea mai întâi pe la un birou din București, unde, cel mai probabil, scrisoarea era citită înainte să fie trimisă mai departe, la destinație.

Eu aveam 11 ani și cumva mă bucuram de libertate în absența tatălui, deși, când mai rămăseseră câteva luni până ca el să se întoarcă, i-am spus mamei că abia îmi amintesc cum arată și ne-am pus amândoi pe plâns. Înțelesesem absența, iar acum începeam să am o idee și despre schimbare. Nu eram foarte interesat de corespondența alor mei, dar îmi amintesc că mama se plângea că unele scrisori ale ei nu ajungeau la tata. Poate cele în care îi spunea că e frig în casă, că nu găsește nimic în comerțul comunist, că se iau apa, curentul, gazul, că rația de alimente de pe cartelă e mică… Scrisorile cu pasaje de dragoste aveau mai multă trecere la cenzură. Dovadă că, după ce tata s-a întors acasă aducând cu el scrisorile mamei, la un moment dat le-am citit. Din fericire crescusem și devenisem curios. Din păcate acele scrisori au fost aruncate. 

La școală ne-au cerut să aducem de acasă o anumită cantitate de maculatură, iar eu am pus în acel sac, plin de caiete, manuale, reviste și ziare vechi, și corespondența alor mei, cele aproximativ o sută de scrisori. Un coleg a ginit teancul cu scrisori în locul unde fusese depozitată maculatura, și pasajele mai sentimentale au fost citite cu voce tare în pauză. A fost prima și singura dată când dragostea părinților mei m-a rușinat. Am reușit să recuperez câteva foi, pe care le am și azi, din teama de a nu fi recitite în public. 

Cineva pasionat de clișee psihanalitice ar putea spune că aruncarea corespondenței părinților mei în sacul cu maculatură a fost motivat în subconștient de un complex oedipian – fiul distruge mărturiile dragostei dintre părinți –, dar adevărul e că mama a încuviințat gestul meu, n-aș fi făcut-o fără acordul ei. Cine știe, poate că abia aici trebuie căutat un sens ascuns. Oare mama cunoscuse între timp deziluzia dragostei? Oare dragostea lor, atâta cât fusese, între timp începuse să se destrame? Ce-i drept, lucrurile s-au complicat între ei mulți ani mai târziu, așa cum se întâmplă cel mai adesea, dar nu voi ști niciodată ce s-a petrecut cu adevărat între ei la cea vreme. Mama acum nu mai poate vorbi de aproape douăzeci de ani (în urma unui AVC), iar tata nu este omul care să poată vorbi despre asemenea lucruri. 

Dar atunci, în anul acela, când părinții mei, mai tineri decât sunt eu acum când scriu aceste rânduri, trăiau atât de departe unul de celălalt, fără să se vadă, fără să se audă la telefon, având la dispoziție doar scrisul de mână, atunci trebuie că s-au iubit. Trebuie să se fi iubit! Amândoi erau frumoși, cu mult peste medie. Câteva fotografii alb-negru de-ale lor par cadre de filme americane. Scrisorile lor se încheiau invariabil cu sărutări și vorbe pline de dor, numărau anotimpurile, lunile, săptămânile rămase până la revedere, tata se asigura că mama nu dansează cu toți bărbații la nunțile familiei, stârnind bârfe, iar mama îl ruga pe tata să nu se „țină de prostii” printre străini cu legi despre care auzise că sunt foarte aspre.

Tata îi scria uneori versuri naiv-sentimentale, probabil strofe colective, create în colonia sutelor de muncitori din toată țara despărțiți de soțiile lor, deși, dacă mă gândesc la agenda lui din liceu plină cu poezioare – multe de dragoste –, poate că totuși acele versuri erau opera lui. Mama, în schimb, îi scria versuri din șlagărele momentului: „Îți scriu o strofă dintr-un cântec. Doamne câtă dreptate are interpretul: Când vine dimineața / Și zorii-mi bat în pleoape / Ce crudă e trezirea / Când tu nu ești aproape / Sunt ca o harpă tristă / Uitată într-o gară / În numele iubirii / Te-aștept să vii diseară. O scriu din experiență, de aceea zic că are dreptate interpretul. Nu știu tu. Ce părere ai? Aștept răspunsul tău. Te sărut de mii de ori și te aștept”. 

Uneori îi făcea declarații într-o engleză aproximativă: „I (Y) Lowe You!”

Îmi imaginez că vara lui ’89, când tata s-a întors acasă, cu câteva luni înainte de Revoluție, a fost cea mai frumoasă și pasionată din relația lor. Summer of lowe! Mama l-a așteptat în București, unde a închiriat o cameră la Hotel Ambasador, pe bulevardul Magheru, cel mai luxos hotel la care au ajuns să stea vreodată. Îmi imaginez că au fost stângaci. Îmi imaginez că reîntâlnirea lor a semănat cu noaptea nunții când tata a adormit în timp ce mama își dădea jos rochia, iar când s-a trezit, mama stătea stânjenită pe marginea patului, în fund, neîndrăznind să se bage sub pătură lângă primul ei bărbat. „Hai, vino aici”, a zis tata, dând pătura la o parte, „că nu-ți fac nimic, doar dormim”.

Când au sosit împreună la țară, unde eu eram deja în vacanța de vară, au apărut îmbrăcați amândoi în costume de blugi. Mama avea sarafan de blugi și jachetă de blugi și strălucea în soarele verii purtând bijuteriile de aur aduse de tata: inele, brățări, cercei, lănțișoare. Era final de comunism, deși nimeni nu o știa încă, iar eu așa ceva nu mai văzusem decât în vreun film la video.

Telegrame

Prima noastră călătorie


A început să caute masca. S-a aplecat și a luat la rând buzunarele genții. Probabil a căzut, a zis. Era furioasă. „Așa fac mereu.” „Nu sunt atentă.” „Fraieră.” Eram cu mama la Paris în pandemie, în prima noastră călătorie în altă țară; eu 31 de ani, ea 64. Până atunci mă răstisem la ea din nimicuri: să nu mă mai pună să fac poze în locul ei, să nu mă întrerupă, să nu mănânce sandvișuri în cameră în loc să mergem să bem cafeaua la terasă. Ea îmi spunea ce fericită e că suntem împreună. Espresso-ul de la colț, cel mai bun pe care l-a băut vreodată. Acum, când o auzeam certându-se, m-am oprit. Mi-am dat seama că o știam prea bine, că locuia în mine. Abia atunci m-am înmuiat. I-am zis că e OK, că nu e capătul lumii. Am mers la farmacie, am luat două măști, i le-am dat și am urcat în metrou. Nu știu dacă m-a mai rugat apoi să fac poze, dar i-am făcut eu cât de multe am putut.

Telegrame

Fetița mea, păpușa mea


O stră-strămătușă diagnosticată cu demență și-a dorit pentru aniversarea de 92 de ani de ani o păpușă; să vorbească cu ea, că avusese numai băieți și o abandonaseră la bătrânețe, după ce-a rămas fără bani. Toată familia a luat-o în râs, „babă senilă”, deși își petrecea zilele vorbind cu icoanele și prezentatoarele de la știri. Stăteam foarte prost cu banii în perioada aia, dar m-am dus la Pepco, am luat o păpușă blondă cu șuvițe roz la 21 de lei, destul de drăguță, m-am simțit nasol pentru suma cheltuită, dar am zis că gestul contează. „Tanti Zoia, am ceva pentru tine”, i-am spus într-o vizită neașteptată. Ia păpușa, o pupă pe cap, o strânge în brațe și îi spune „fetița mea”. De atunci, doarme cu ea în brațe și sunt de nedespărțit.

Dintre toate iubirile petrecute în jurul nostru, cea a părinților este cea mai enigmatică. Nu știm decât parțial poveștile de dragoste ale părinților noștri. Faptul că doi oameni s-au iubit înainte de apariția noastră este în sine un fel de mister. Nu pare să avem organ pentru iubirea din care ne-am născut și, în general, o privim cu un amestec de duioșie și jenă. Nu știm niciodată cum s-au petrecut lucrurile, ce și-au spus, ce au simțit, cu ce intensitate. Ce îi entuziasma și ce îi speria cu privire la viitor. Cum își făceau planuri, ce își povesteau din copilărie, ce bârfeau cu privire la părinții lor. Care era gustul lor comun cel mai de preț. „Înțelegerea incompletă a vieții părinților noștri nu este o condiție a vieții lor. Doar a vieții noastre. Să înțelegi că nu știi chiar totul este cel puțin un semn de respect, deoarece copiii îngustează cadrul fiecărui lucru din care fac parte. Pe când a fi ignorant sau doar capabil de a face presupuneri în legătură cu viața altcuiva permite acestei vieți să fie mai mult decât a fost de fapt”, observa Richard Ford în memoire-ul Între ei. Amintiri despre părinții mei (Black Button Books, 2019).

Pe care dintre părinții noștri îi imităm în dragoste? Ce am moștenit de la fiecare în felul în care iubim? Cu care dintre ei ne identificăm în îndrăgostire? De la cine împrumutăm gustul amar al geloziei, disperării, deziluziei? Fiecare generație iubește altfel, dar ceva din ADN-ul dragostei trebuie să ni se fi transmis. Dacă vrei să întrevezi cum va îmbătrâni o femeie, privește-o pe mama ei, se spune. Seamănă fetele cu mamele și băieții cu tații atunci când iubesc? Sau e invers, așa cum se întâmplă în ceea ce privește trăsăturile chipului?

Cred că eu semăn mai mult cu tata, măcar prin faptul că și eu am început să scriu poezie în liceu, poezie de dragoste, și pentru că, îndrăgostit fiind, am scris scrisori, indiferent de vârsta la care mi s-a întâmplat. Găsesc că scrisoarea este cea mai pură formă de manifestare a iubirii: să scrii de mână pe hârtie ce ai în suflet. Ce altceva mai sincer ai putea oferi celui pe care-l iubești? Ce altceva mai de încredere ți-ar putea oferi cineva care te iubește? Scripta manent!

Unii părinți au divorțat și și-au „refăcut” viața. Alți părinți au divorțat, dar au găsit alt mod de a fi împreună. Unii părinți nu au divorțat, dar trăiesc separat ori, mai rău, sunt perfect străini. Alți părinți au rămas căsătoriți și au sfârșit într-o nefericire în oglindă. Alții au avut noroc să cunoască împreună o altă formă de a se iubi. Iubirea părinților poate ajunge pe orice culme și în orice fundătură. Orice relație are suișuri și coborâșuri, dar suntem mai sensibili la coborâșurile relației părinților noștri. Suișurile ne preocupă mai târziu, abia când devin amintiri.

Una dintre marile noastre provocări de adulți e să ne înțelegem părinții. Să știm de unde venim, ce moștenim, ce greșeli vom repeta. Doar că uneori totul se poate da peste cap: un divorț, un deces, o boală gravă. După AVC-ul mamei, viața noastră s-a schimbat. Din soț, tata a devenit aparținător. Din soție, mama a devenit fiică. Din fiu, am devenit părinte.

Pentru unii, dragostea părinților e greu de înțeles, pentru alții e greu de acceptat. Mai ales că, în decursul vieții, dacă nu chiar devreme, imediat în copilărie, unul dintre părinți devine preferatul nostru. Cunosc o fată care poartă ceva încă și mai frumos decât chipul ei: un tatuaj micuț, în golul claviculei, cu inițialele stilizate ale părinților: G&L. Prima dată am crezut eronat că pe trupul ei scria GOD, dar n-a fost o eroare oarecare. „Convins de lipsa de transcendență a vieții, ajung să mă gândesc mereu la părinții mei”, mărturisește același Richard Ford.

Și eu îmi iubesc părinții și cred în ei mai presus decât în orice: și separat, și împreună, în relativ egală măsură, chiar dacă ușor diferit. Sau, mai bine zis, dragostea pentru ei s-a deplasat stabilindu-se într-o formă echitabil diferită. Iubindu-i pe amândoi, aș vrea să se fi iubit veșnic măcar pentru o vreme. Nu pentru mine, „rodul” iubirii lor, ci pentru ei. Merită să li se fi oferit cândva iubire adevărată înainte de a li se fi luat fără milă ce ar fi trebuit să le rămână până la capăt: minimul privilegiu de a vorbi unul cu altul, de a-și fi continuat conversația până când moartea i-ar fi despărțit cu totul, așa cum li s-a promis.

Dragostea părinților mei s-a desfășurat după alte coordonate, căsătoria aducându-le repartiția unui apartament și posibilitatea de a se muta de la țară la oraș. Au gătit fără apă și fără gaze rații alimentare trecute pe cartelă, (s-)au spălat fără apă caldă, și-au petrecut serile fără curent electric. Din materialele sustrase de la cooperativa unde lucra, mama îi croia tatei cămăși cu nasturi falși, pantaloni cu pense și pijamale cu guler larg și buzunare la piept. Tata îi aducea acasă, sustras de la combinatul chimic, un degresant industrial uleios, ca ea să spele mai ușor hainele.

Două ore de program de televiziune pe zi, din care jumătate propagandă comunistă. Vacanțe fără benzină în Dacia aflată pe lista de așteptare pe termen nedeterminat. Părinții mei mergeau „la băi”, prin Oficiul Județean de Turism, în vreo stațiune balneoclimatică, și mă luau, invariabil, și pe mine. Până să merg singur în tabere școlare, mi-am exersat libertatea estivală în timp ce părinții erau la „proceduri”. Nu știu când părinții mei au petrecut ultima lor vacanță în doi, mai ales că eu am apărut la un an și jumătate după nuntă.

M-am întrebat deseori dacă aș fi fost un soț bun în acele vremuri. Cum mi-aș fi manifestat iubirea în vremuri de penurie și îngrădire? Aș fi fost în stare să fac „rost” de o carte, un vin, viniluri bune, de un bibelou sau de un material de calitate pentru vreo rochie ce putea fi croită după un model din Neckermann? Mi-aș fi făcut relații să-i ofer femeii iubite ce nu se putea oferi cu ușurință?

Când era ceva de sărbătorit – inclusiv ziua mamei –, tata cumpăra câte două sticle de băutură, ce găsea mai bun în comerțul acelui moment: vin spumant, lichior, vermut, rom. O sticlă se bea împreună cu unchi și mătuși, cealaltă ajungea „la colecție”, după ce tata lipea pe spatele ei o etichetă școlară pe care scria data ocaziei cu care fusese cumpărată. Deasupra bibliotecii și a vitrinei „Drobeta” se înșiruiau zeci de sticle de băuturi ce marcau aniversările trecutului și chinul mamei de a le șterge de praf de două ori pe an. La cutremurul din noaptea de 31 august 1986, când tata încă nu plecase la muncă în Irak, mama m-a trezit și ne-am adăpostit sub grinda ușii de la sufragerie, privindu-l pe tata cum face piruete pentru a prinde sticlele răsturnate ce se rostogoleau de pe vitrină și a le depune pe covor.

Tata n-a lovit-o și n-a jignit-o niciodată. Nici nu se certau. Mama uneori mai încerca să inițieze astfel de ritualuri de purificare matrimonială, dar nu avea cu cine. Tata tăcea, nu intra în joc, se făcea că nu pricepe ce se întâmplă, ieșea pe ușă pretinzând că are treabă în garaj. Îmi amintesc o singură ceartă a lor: tata venise de la serviciu, îmi făcuse griș cu lapte și mâncam în liniște, când a apărut și mama, care a descoperit că punga de hârtie fusese crăpată și tata împrăștiase griș în debara. A început să se plângă că nu-i respectă efortul de a ține casa curată și ordonată (era maniacă, avea un pieptăn numai pentru ciucurii covoarelor), îi dădea înainte cu reproșul și nu se mai oprea. La un moment dat, tata a ridicat punga cu griș de pe masă și, în deplina lui muțenie, a izbit-o de podea împrăștiind grișul prin toată bucătăria. După care s-a ridicat de la masă și a plecat. Eu m-am pus pe plâns – era primul gest violent dintre părinții mei –, m-am ridicat de la masă și am început să adun cu pumnișorii mei grișul împrăștiat pe linoleum. Mama și-a dat seama ce se întâmplă, s-a calmat și a îngenuncheat lângă mine: „Oamenii mari se mai și ceartă, dar asta nu înseamnă nimic. Termină de mâncat, strâng eu aici”.

Fac parte din generația ai cărei părinți nu au vorbit cu ușurință despre dragoste. Ai mei mi-au arătat prin nenumărate gesturi că mă iubesc, dar nu mi-au spus-o niciodată folosind vorbele. Nu-mi amintesc să fi suferit vreodată din cauza asta. E doar o constatare a felului în care ei au navigat acest sentiment. Nu știu nici în ce fel am „deviat” dragostea lor în doi atunci când mi-am făcut apariția: i-am contopit sau mai degrabă m-am interpus? Dragostea a fost, oricum, de la sine înțeleasă.

Next Love Story