9 min. 21 decembrie 2024

Zburătorul și Pământeanca

Un cuplu improbabil face zilnic naveta de la cer la pământ, construind o viață împreună.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

18

În primul an de studenție, foștii colegi de liceu se minunau: „Voi ați rămas împreună?!”, „Iubirile din liceu nu țin”, ne spuneau.

A M
Răzbi

Concluzia asta am tras-o înainte de al doilea IVF, care venea după trei inseminări eșuate.

L M
În spatele fiecărui mic producător de pe Via Profi e o poveste de iubire.

În spatele fiecărui mic producător de pe Via Profi e o poveste de iubire.

În spatele fiecărui mic producător de pe Via Profi e o poveste de iubire.
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

Povestea noastră de iubire nu are început. Sau cel puțin nu unul palpabil pe care să-l pot povesti cu subiect și predicat când mă întreabă cineva „și, voi cum v-ați cunoscut?” 

A apărut în viața mea într-o vară, pe când aveam 16 ani și îmi petreceam nopțile privind stelele, cu picioarele atârnate în afara ferestrei mele de la etajul trei. Poate l-a trimis Orion, sâcâit de privirile mele insistente noapte de noapte? Sau poate doar visam cu ochii deschiși. Era înalt, subțire, cu părul lung, întunecat și cu privirea strălucitoare. Știa toate misterele universului și voia să afle totul despre mine. Când se lăsa întunericul, ne întâlneam mereu în același loc, la limita dintre lumi – eu pe jumătate afară, el pe jumătate înăuntru – și, când se iveau zorii, ne duceam la culcare, fiecare în realitatea lui. 

Știam că îl pot întâlni în nopțile senine când deschideam fereastra și mă pierdeam printre constelații, dar n-aș fi crezut că îl voi găsi într-o zi pe holul facultății, în carne și oase, cu o chitară în mână. În mijlocul unui grup de studenți, povestea cu entuziasm despre cum o să-și ia permisul de motor și brevetul de pilot; visul vieții lui era să simtă cum e să zbori. 

M-am alăturat grupului fără să spun o vorbă. L-am ascultat cântând, povestind, visând. Am revenit în ziua următoare. Și în cea de după. Ne-am vorbit abia după o săptămână, când un coleg m-a recomandat ca sursă de încredere pentru informații despre cursuri și examene. În lunile care au urmat am discutat despre mărunte și celeste, am transformat drumurile de la facultate în povești fără sfârșit și am fugit împreună înspre toate zările, fără plan și fără țintă.

După ceva timp, a obținut brevetele pentru avioane de categorie ultraușoară și și-a luat zborul, cu mine în dreapta lui. Pentru o Pământeancă, să-și desprindă picioarele de la sol era mare lucru. La prima cursă am stat neclintită, incapabilă să văd altceva decât ochii lui strălucind în soare și mâinile manevrând cu hotărâre manetele și sumedenia de butoane.

Am aflat cum miros stelele, ciulinii arși de soare din Vama Veche, brusturii din pădurile de munte, părul lui întunecat și norii printre care zburam. Am dormit sub cerul liber privind la vechea cunoștință, Orion, și ne-am trezit cu valurile mării la picioare. Ne-am fotografiat cu indicatoarele de la intrarea în orașe atunci când le vizitam pentru prima dată. Și nu, nu au fost Monte Carlo, Viena sau Paris, ci Caransebeș, Mediaș și Orșova, dar cui îi păsa?

Eu, ca orice Pământeancă responsabilă, conduceam o mașină, iar el, ca orice Zburător adevărat, conducea o motocicletă și un avion. Era tot ce ne trebuia ca să fim fericiți. Mașina era camionul de asistență:  burdușit cu bagaje, unelte, mâncare, orice ți-ar fi putut trebui la un moment dat. O foloseam ca să ajungem la punctul de start de unde începea aventura. Acolo schimbam vehiculul – cum își schimbă supereroii costumele – și ne transformam din adulți responsabili în doi nebuni însetați de viață.

Dar, cum bine știți, viața este ce urmează după „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”; după ce protagoniștii nebuni (de iubire sau pur și simplu) dispar în asfințit și apare genericul de final.

Anii au trecut rapid, cu drumuri dese, fotografii la granițe, cântări pe sub stele și nopți prin paturi care nu ne aparțineau. Într-un deceniu petrecut împreună ne-am rotunjit coatele în discuții aprinse, am înșirat liste de așteptări și am încercat – zău, am încercat! – să fim eu mai talentată la zbor și el mai răbdător la sol. Eu am învățat să conduc o motocicletă, el a învățat să conducă o mașină. Eu mi-am făcut curaj să renunț la o carieră nepotrivită, el a muncit zi și noapte ca să o construiască pe a lui.

Viața noastră a fost mereu jumătate pe pământ și jumătate în aer. Sigur, eu reușeam uneori să mă înalț câțiva centimetri de la sol, iar el își amintea din când în când să aterizeze, dar – între noi fie vorba –, dragostea noastră trebuia să acopere (de mai multe ori pe zi) distanța dintre pământ și cer pentru ca noi doi să funcționăm. 

Eu mă așteptam să-l văd planând lin pe deasupra mea și mă întristam când era prea departe, prea tăcut, prea absent. El se aștepta să înțeleg că uneori are nevoie să nu știe de mine. Mie mi se făcea teamă când îl știam plecat singur la drum. Pe el îl speria ideea de a rămâne prea mult într-un singur loc. 

Dar toate neliniștile noastre dispăreau când ne puneam în mișcare, fie drumul terestru sau aerian. Aici ne găseam mereu echilibrul. Pluteam fără prea mari turbulențe, căci dragostea era mai mare decât distanța dintre noi și dorul de ducă mai mare decât dorința de înrădăcinare. 

Dintr-o întâmplare, într-o toamnă, am ajuns totuși să locuim împreună. Era o casă pe care niciunul n-o simțea ca fiind a lui, dar care era suficient de neutră ca să fie a amândurora. Și pentru că Universul are umor, câteva luni mai târziu, după o perioadă în care am fost mai apropiați ca niciodată, a venit pandemia și ne-a consemnat la sol. Nu oricum, ci într-un apartament mic dintr-un oraș de provincie pe care aveam voie să-l părăsim doar pentru „urgențe” stabilite de alții. Brusc, trăiam atât de aproape unul de altul încât era imposibil să nu remarcăm și cele mai mici diferențe dintre noi. 

După câteva luni de izolare, dacă ne-am fi pus așteptările pe hârtie și le-am fi bifat pe cele pe care le îndeplinea celălalt, am fi rămas cu foile albe. 

– La ce te gândești?

– La nimic.

– Trebuie să te gândești la ceva. Pari gânditor.

– De ce vrei tu să știi totul mereu?

– Pentru că nu-mi spui nimic…

La finalul pandemiei eram într-un conflict deschis, insistând să ne impunem punctul de vedere. 

– De ce nu vorbești cu mine?

– Pentru că vrei mereu să vorbim.

– Asta doar pentru că ești atât de tăcut!

În numele iubirii, scoteam din mânecă cele mai aprigi tehnici de manipulare și opresiune. Convinși că un viitor în doi nu este posibil decât dacă celălalt lasă de la el, aduceam zi de zi noi noi argumente în favoarea propriei poziții.

– Nu faci nimic singură, nu mă lași niciodată în pace.

– Pentru că nu vrei să faci nimic cu mine.

Nu am lăsat nimic nedezgropat în discuții circulare pline de niciodată și întotdeauna. 

De la cum se spală vasele până la cât de des ne uităm la televizor, de la ce mâncăm la cum dormim, de la sex la spiritualitate, de la ce vreau eu la cum ești tu – am trecut prin toate etapele luptei pentru putere. Și, desigur, nu am făcut decât să ne îndepărtăm și mai mult unul de altul. 

Odată cu rănile, am deschis și ușa pentru întrebarea care plana de ceva timp deasupra noastră: 

Oare un Zburător și o Pământeancă sunt făcuți să fie împreună?

Ne mai iubeam încă de la pământ până la cer? Sigur. Dar asta nu schimba cu nimic sentimentul că doar un miracol ne mai putea salva relația. Cum niciunul dintre noi nu mai credea în așa ceva, singura cale era să lucrăm (tacit, dar consecvent) la relația noastră. Dacă iubirea e scrisă în stele, se găsește rezolvare și pentru problemele lumești. 

Am început să construim de jos, negociind fiecare limită ca o structură de rezistență, fiecare nevoie personală ca un spațiu atent amenajat. În loc de acoperiș, ne-am mulțumit cu o copertină care să dea Pământencei senzația de siguranță de care are atâta nevoie și Zburătorului libertatea de a mângâia stelele de fiecare dată când îl cheamă.

Cartea
UNFINISHED Love Stories

Cartea
UNFINISHED Love Stories

bookCumpără
acum
Care e cel mai frumos lucru pe care nu ai apucat niciodată să i-l spui cuiva drag?

2 min.

Care e cel mai frumos lucru pe care nu ai apucat niciodată să i-l spui cuiva drag?

speaker
Mesajele selectate vor fi folosite pentru o campanie de promovare a UNFINISHED Love Stories, un proiect editorial despre iubire în toate formele ei.
În spatele fiecărui mic producător de pe Via Profi e o poveste de iubire.

În spatele fiecărui mic producător de pe Via Profi e o poveste de iubire.

În spatele fiecărui mic producător de pe Via Profi e o poveste de iubire.

Telegrame

Șontâc


La coadă la Mega Image un paznic îl întreabă pe un băiețel care așteaptă cu mama lui: “Pe cine iubești tu cel mai mult?” Vânzătoarea și o altă angajată a magazinului intervin imediat: “Lasă copilul în pace, ce întrebare e asta, pe mama și pe tata!” Copilul nu se grăbește să răspundă. Îmi amintesc că acum mai bine de 40 de ani, când aveam vârsta lui, și eu eram întrebată același lucru. Nu intervenea nimeni cu răspunsul iar eu nu mă grăbeam să-l dau pentru că nu ar fi fost “pe mama si pe tata”. Cel mai mult o iubeam pe ea, cea care m-a învățat să citesc, deși făcuse o singură clasă și citea pe litere, cea care mă ducea zilnic la grădiniță, șontâc-șontâc, după ce se chinuia să mă trezească și să mă îmbrace, iar eu – speriată de somnul de prânz și de gălăgia grădiniței – ziceam, abia în fața ușii: "Mamaie, azi nu mergem la grădiniță!" Atunci ea protesta, mai mult de formă: "Păi bine fa, de ce mă lăsași să te îmbrac și să ajungem aici?" Apoi porneam înapoi spre casă pentru încă o zi măreață împreună.

Telegrame

Cea mai mare dovadă de iubire


„Fă-mi un cerc din linii drepte!”, i-a spus fetița roșcată, cea mai frumoasă din câte văzusem până atunci, tatălui ei. El nu a stat pe gânduri: s-a aplecat, a luat creta de pe asfalt și a început să deseneze linii atât de mici, ca niște puncte. După câteva minute, cercul era gata și Monica bătea din palme fericită. Păstrez amintirea asta de mai bine de 30 de ani – eu și prietena mea din parc nu eram încă la școală pe atunci – și, în continuare, mi se pare cea mai mare dovadă de iubire a unui tată pentru fiica lui. Te roagă aia mică ceva, nu contează că e imposibil, te apuci și faci! Azi am aflat că, la fel ca mine, Monica locuiește în continuare în cartier. Până la urmă, de ce am fi plecat – fiecare dintre noi – din locul în care am fost înconjurați de atâta iubire, încă de la început?

Cinci ani mai târziu, locuim în continuare în apartamentul din provincie, chiar dacă nu mai sunt demult restricții și am putea pleca oricând. Nu am schimbat inele și jurăminte, nu am semnat acte și nu avem copii. Nu am reușit niciodată să facem planuri pentru lucruri atât de serioase.

Și atunci ce ne ține împreună? Ne întrebăm și noi destul de des, cu fiecare an care ne prinde sub aceeași copertină. Suntem un cuplu care s-a zdruncinat în propriile goluri, căutând mereu echilibrul într-o navetă continuă de la o lume la alta. Poate că ne-ar fi mai bine pe culoare separate? Ne gândim și la asta destul de des, copleșiți uneori de dovezile de incompatibilitate. Numai că de fiecare dată când unul dintre noi zâmbește și celălalt observă suntem iarăși noi – jumătate în zbor, jumătate pe pământ – împreună în lumina stelelor din Orion. Și zău că nu am vrea să fim în altă parte.

Monica RădulescuMonica Rădulescu

A iubi înseamnă a trăi în armonie cu toate lucrurile care te înconjoară, fie că le crezi animate de un suflet, fie că nu.

Next Love Story