Mă trezesc amețită, cu un obraz ars, nisip în gură, jumătate sub umbrelă, jumătate sub soarele fierbinte. Întinsă la orizontală, de pe prosop o văd pe prietena mea așezată pe un scaun de plajă; citește și zâmbește, iar briza îi flutură niște șuvițe pline de sare. În spatele ei, cât văd cu ochii, plaja pustie și nisipul încins. În 2014 în Vadu eram doar noi două, un cort, doi câini și o sticlă cu ulei de plajă, despre care am aflat ulterior că e foarte nepractic când stai la cort. Uleiul se lipește de nisip, care se lipește la rândul lui de tine și nu se mai dă jos până ajungi înapoi la București.

Deschid ochii mai bine, văd plaja, nisipul, prietena, șuvițele, cortul, sticla de ulei și inima mi se oprește.

— Doina, unde sunt câinii?!!!?!

Doina dă pagina cărții, râde și zice „nu știu, cred că s-au dus pe câmp”. 

În fața noastră era marea, în spatele nostru era cel mai mare câmp pustiu, cu primele rulote abia la 15 minute distanță, în rest vegetație de Dobrogea și câini fără stăpân. Câinele Doinei era o huskyiță plină de idei, inteligentă, care știa să se întoarcă oriunde din vârful muntelui și care atunci se dusese să caute păsări de litoral. Câinele meu, Lola, un golden retriever pe care dacă o lași în fața apartamentului în care locuiește, în 2 minute o găsești la vecini în bucătărie, se dusese după ea.

Adormisem pe plajă pentru prima dată în viața mea, iar în acel moment câinele hotărâse să facă și el ceva pentru prima dată în viața sa, respectiv să plece de lângă mine și să se ducă după husky.

Am stat atunci în picioare pe plajă, cu soarele în cap, privind spre întinderea nesfârșită de vegetație uscată, urlând LOLAAAA!!! la intervale regulate, în timp ce prietena mea mă stropea cu apă și îmi explica, „termină, dragă, că se întorc”. Poate am stat 10 minute așa cu mâinile în șold sau poate am stat o oră, timp în care îmi repetam în cap „întoarce-te la mine, întoarce-te la mine” și regretam foarte tare că sunt atee, fiindcă era un moment bun să am conversații cu alte entități. Să pierd câinele era de neconceput.

La un moment dat, boscheții din câmp au început să tremure, și din ei am văzut sărind un husky fericit, ca pe o trambulină invizibilă, care apărea și dispărea din tufăriș, iar în spatele lui câinele meu gâfâind, cu o față atât de mulțumită, mărturie că tocmai se întorsese din aventura vieții ei. Amândouă miroseau a mortăciuni și mâncare bătută de soare. Au băut trei litri de apă și au adormit lemn sub umbrelă. 

M-am uitat la Lola cum dormea visând, cu lăbuțele în mișcare, așa cum fac câinii când visează că aleargă după rațe sau poate mă visa pe mine, visa ziua dinainte în care am alergat amândouă pe plaja pustie de la Vadu, ea după o minge, eu după ea, doar în chiloți, și nu era nimeni să ne vadă. Ziua în care am înotat împreună ore în șir – eu mergeam în larg și ea venea să mă scoată cu corpul ei aerodinamic, de focă zveltă cu blană pufoasă, care înoată doar cu ochii și nasul afară, care împingea să ies afară și ne întorceam înotând amândouă spre mal, ea cu cele patru lăbuțe care mă zgâriau din când în când, eu cu mâna întinsă ca să-i simt blana moale sub apă. 

Lola a intrat în viața mea în noiembrie 2012, într-o dimineață în care nimic nu prevestea asta. Îmi dorisem un câine dintotdeauna, dar nu credeam că aș putea avea grijă de el. Până să plec de acasă – Pitești, la 18 ani – și să vin la București la facultate, nu mi se permisese să am un câine, apoi din diverse motive refrenul „nu o să poți să ai grijă de un câine” mi se lipise de minte, deși nu exista ceva să îmi doresc mai mult.

În dimineața respectivă, m-am trezit, m-am spălat pe față, mi-am băut cafeaua și mi-am anunțat partenerul de la vremea respectivă că „mă duc să îmi iau un golden retriever”.

Am găsit-o pe Lola în AFI Cotroceni, căci era 2012 dragii moșului și încă se vindeau câini în pet shop-uri pentru că nu se aflase ce probleme sunt cu situația (dar asta e o grijă pentru un alt articol). Era mică, pufoasă, posibil ușor sedată, fiindcă părea destul de abulică. M-am uitat la ea și am zis „ăsta e câinele meu”. Am achitat suma de 1200 lei, am luat-o acasă într-o pungă de Mega Image albastră și am ținut-o în brațe ca și cum toată greutatea lumii era în mâinile mele atunci. Iar tot în acel moment, o parte din inima mea a plecat din piept, s-a dus în ghemotocul pufos din punga aia de Mega și de atunci locuiește acolo.

Aveam 25 de ani proaspăt împliniți în prima iarnă cu Lola. În 12 ani de când suntem împreună, viața mea a fost lipită de a ei. Am trecut împreună printr-o cantitate impresionantă de petreceri, prieteni, șnițele, iubiți, plimbări, zile la mare, sute de seri în care am fost doar noi două și ne-am uitat la seriale.

În rarele ocazii în care am plâns în acești ani, nu m-a văzut nimeni în afară de ea, când am ținut-o în brațe și toate lacrimile s-au dus pe blana ei care mirosea etern a șosete murdare. Multor câini nu le place să fie ținuți în brațe, iar ea nu făcea excepție, așa că încerca să se tragă din îmbrățișarea mea lacrimogenă, iar eu o strângeam înapoi, apoi cădeam și mă umfla râsul și iată așa, dragi cititori, se trece peste momente grele. 

I-am spus în anii ăștia tot. Când m-am îndrăgostit, când n-am mai fost îndrăgostită, când mi-a fost frică, când n-am mai știut cine sunt, când n-am mai știut ce să scriu, când n-am mai visat, când mi s-a stricat cuptorul și n-am avut bani să îl repar și cum nu știu cum pot să o iubesc atât de mult și unde încape tot balonul de iubire pentru ea în mine. Că sunt o persoană destul de mică. 

I-am povestit cum a schimbat iar Negoiță trotuarele pe care ne plimbăm mereu, cum acum sunt mai urâte, cum nu avem țarcuri în cartier și suntem astfel forțate să fim contraveniente pe domeniul public, ca să fie și ea liberă. Ne-am certat cu un domn agresiv din cartier, cu Mercedes, care a urlat după mine că „dacă nu-mi leg câinele, mă leagă el pe mine de un stâlp, că el e președinte de bloc și imam la moschee și cum îmi permit să trec cu câinele dezlegat pe lângă el”. Cum apoi l-am întrebat dacă așa vorbește cu toate femeile și care este motivul. 

Îmi e greu să îmi iau mie însămi apărarea deseori, dar când vine vorba de Lola, mă transform în Jack Reacher.

Când câinele meu s-a îmbolnăvit prima dată, era începutul pandemiei. Atunci când îți iei un câine știi că, teoretic, acela va trăi mai puțin decât tine, îi știi media de viață și, dacă ai noroc, ajunge să trăiască până la media respectivă. Aceste informații nu te ajută cu nimic. În zilele alea, când așteptam să văd unde se va situa Lola, dacă va mai rămâne cu mine și ce se va întâmpla cu balonul de iubire, care acum se mutase în gât și nu mă mai lăsa să respir, să dorm, să mănânc, mi-am amintit ceva ce mi-a spus o prietenă mai inteligentă decât mine.

Se pare că atunci când moare cineva dintr-un cuplu care a fost fericit toată viața, partenerul care rămâne trece mult mai ușor peste asta. Are o perioadă mai sănătoasă de doliu și poate să aibă o viață fără regrete și non-oribilă de atunci înainte. Paradoxal, când se întâmplă asta într-un cuplu care a avut o viață nasoală (știți genul, care au stat împreună chiar dacă nu aveau ce căuta acolo), partenerul care rămâne în viață suferă mult mai mult decât cel din exemplul anterior. Din cauze psihanalitice ușor de explicat – regrete, vinovăție și părere de rău pentru o viață parțial irosită, dar și pentru irosirea vieții celuilalt.

Vă dați seama că am și băut mult în perioada aceea, fiind vârful pandemiei, așa că această reflecție a venit la țanc. Mi-am promis atunci, ca să rămân funcțională când câinele nu va mai fi cu mine, că o să îi ofer o viață cât pot eu de bună în limita posibilităților, care să fie bună pentru nevoile ei de câine și care să ne aducă cât mai multe experiențe împreună.

Am fost la terase, la mare, la munte, ne-am aruncat împreună în piscine în care nu aveam voie, am ținut-o în brațe în diverse băi, la diverse revelioane, când tremura din cauza petardelor. 

În timp ce scriu acest text, doarme lângă canapea, iar când mă voi mișca și-l voi fi terminat, o să vină lângă mine, o babetă cu artrită, de 12 ani și ceva, care încă ajunge la ușa bucătăriei în 2 secunde dacă foșnește o pungă. O să își lipească nasul rece de mine să vadă dacă sunt eu, dacă vreau să o scot afară, dacă am chef de ea. O să îmi aducă una dintre cele 45 de mingi de tenis pe care le-a băgat sub canapea, cum făcea când era mică. O să se ridice mai greu și o să se uite la mine să o ajut, cu ochii care au trăit o viață, viața ei care a fost și a mea, și în care încă e ghemotocul pufos de acum 12 ani, care mânca parchet și Nurofen de pe masă, apoi era dusă de urgență la veterinar.

Balonul din mine în care încape toată iubirea pentru ea o să se mărească atunci încă puțin și o să mă duc să iau lesa să ieșim afară. Nu știu câte plimbări o să mai avem împreună și nu știu ce o să fac când plimbările se vor opri, dar azi, când țara arde și nu știm încotro ne îndreptăm, ne gândim amândouă la bine și la speranță.

Aici am mințit, probabil doar eu mă gândesc. Ea se gândește la șnițele.