Ora 18 fix. Turnul unui mic oraș din Transilvania răsună cu toată puterea lui și cuprinde într-un ecou întreaga piață de piatră care îl înconjoară.

Dinggg – Dooong. Dinggg – Dooong.

Piața Mică e plină de oameni, localnici și turiști deopotrivă, ca în fiecare weekend de vară. Pe sub turn, prin tunelul aglomerat, își face loc o bicicletă neagră, solidă. Biciclistul care vine spre mine e colegul meu, Lucian. Nu ne știm prea bine; e prima dată când ies în oraș cu noii mei colegi de muncă.

Când îl văd strecurându-se agil printre oameni, mă cuprinde dintr-o dată nostalgia primei mele călătorii în Germania, acolo unde, în anii de facultate, am văzut pentru prima oară un oraș cucerit de biciclete. Brusc, simt un dor nebun de senzația aia de libertate și de vântul răcoros care să-mi adie prin plete.

– Pot să mă dau și eu un pic cu bicicleta ta? îl întreb entuziasmată, când omul nici bine nu apucase să se dea jos de pe ea.

– Ești sigură? E cam înaltă pentru tine, răspunde el sceptic.

În ziua aia se nimerise să port niște sandale cu o platformă impunătoare, ceea ce – pe bună dreptate – îi dădea lui Lucian motive de îndoială. Totuși, în acea seară de vară (și după două pahare de vin roșu) trebuia musai să mă dau pe bicicleta acestui băiat. 

Poate suna ca un început de poveste de dragoste, într-adevăr, deși eu nu l-am perceput așa la momentul respectiv. În vârtejul impulsului, dictat de dorința subconștientă de a mă remarca, și în observația subtilă a lui Lucian că fata asta chiar încearcă să se bage în seamă, s-a iscat poate totuși o sclipire romantică.

*

Nu am fost niciodată unul dintre copiii fascinați să iasă în fața blocului la joacă sau să bată mingea de dimineața până seara pe străzile aproape pustii din cartierele brașovene ale anilor ‘90. Nu am avut nici trotinetă, nici bicicletă, nici altceva care să meargă pe roți, poate doar o rățușcă din acelea pe care le tragi după tine. Nu mi-am dorit și nici n-aș fi știut ce să fac cu ele. Mergeam zilnic cu autobuzul spre școală și înapoi, în rest îmi ocupam timpul cu altele prin casă. De obicei, cu păpuși Barbie și mai târziu cu sesiuni de whist cu prietenii, acompaniate de cafea turcească și Kent lung.

După ce-am absolvit liceul, pe la finele anilor 2000, m-a cuprins în sfârșit o brumă de spirit aventurier și am plecat să caut independența într-un orășel boem din Germania. Imediat ce mi-am despachetat rucsacul, nerăbdătoare, am pornit să explorez orașul de pe malul Rinului. Era prima dată când ajungeam într-o țară străină și totul mi se părea impresionant. Bucuriile vieții studențești mi se arătau una câte una, cu fiecare nouă plimbare. 

Pe traseul către malul râului, un grup de fete îmbrăcate în rochii chic, flu-flu, pedalează etalându-și coșurile bicicletelor frumos împodobite. Un băiat tânăr cu o geantă de violoncel în spate aproape că le taie calea. (Nu are loc nicio coliziune, poate doar în mintea mea scoasă total din zona de confort.) În piața teatrului, câțiva băieți pedalează spre centru și ascultă muzică la boxa portabilă, întâlnind pe traseul lor câțiva domni serioși la cravată care pedalează elegant, cel mai probabil spre locul de muncă. La intrarea în supermarket, zeci de biciclete își așteaptă oamenii să le umple coșurile și gențile laterale. Un bărbat zvelt coboară de pe bicicletă din mers, executând o mișcare aproape acrobatică. 

Oriunde merg pare că sunt înconjurată de oameni pe bicicletă. Oriunde mă uit, bicicletele împânzesc orașul. Și asta mi se pare pur și simplu fascinant.

Biciclete mari, biciclete mici. Scumpe, ieftine, noi, rable. Colorate, reparate, tunate.

Biciclete pentru munte, biciclete pentru oraș. Cursiere. 

Biciclete cu decorațiuni, biciclete cu coșulețe de nuiele – cele mai frumoase. 

Biciclete cu scaun de copil, biciclete cu remorcă pentru doi sau mai mulți copii. 

Biciclete cu roți ajutătoare, biciclete pentru echilibru.

Era clar, dacă aveam de gând să par câtuși de puțin de-a locului, trebuia să fac rost și eu de o bicicletă. Și să învăț să mă dau pe ea. Pentru început, am împrumutat una de la o prietenă și am ieșit într-o dimineață liniștită și însorită pe malul apei. Amintirea e destul de vagă, însă imaginea cu mine pe alee, cu soarele martor, mi-a rămas întipărită în minte. Nu știu exact cât a durat, cum a fost, dacă am căzut, dacă am avut emoții – știu doar că am mers.

Astăzi mai toată lumea mă știe cu o bicicletă alături, că-i iarnă sau vară, pedalând neînfricată (chiar și în sensurile giratorii!). Iubesc libertatea de a întinde brațele și de a simți răcoarea unei plimbări pe-nserat, vântul care-mi adie prin plete. Pe bicicletă, echilibrul capătă alt sens. Copacii mă-nvăluie și mă salută, iar frunzele parcă mă-nconjoară într-un dans de celebrare a orașului. Atunci când sunt pe bicicletă simt că am un scop, că sunt înaltă și importantă; simt că fac parte din oraș și îl înfrumusețez cu simpla mea prezență. Pe bicicletă pare că întreg universul îmi aparține și că toate planetele pedalează odată cu mine. Când pornesc la drum, sufletul mi se umple de raze de soare, iar eu la rându-mi le zâmbesc pietonilor din spatele cadrului îmbodobit cu flori, sperând să-i cuprind o clipă în bucuria acestei întâlniri trecătoare.

*

După ce m-am îndrăgostit de pedalat în boemul oraș nemțesc, am ajuns înapoi în România și m-am angajat la o corporație în Sibiu. În puzzle-ul fascinației mele pentru biciclete mai lipsea o singură piesă: Lucian. Băiatul cu bicicleta neagră, impunătoare, care a apărut sub turn ca un prinț pe cal alb. Doar că al lui era negru și avea roți, așa s-a și ales bicicleta cu numele Calul. Iar prima mea bicicletă cumpărată – albă, chic, cu coșuleț de nuiele – avea să se numească Clasina, la fel ca nevasta lui Van Gogh. 

Așa am început să călătorim împreună, dornici să descoperim cât mai multe orașe pe bicicletă. Prima oprire: Barcelona. Primul pas: închiriat bicicletă. Planul? Cucerit orașul, băut bere, mers la plajă. Au fost probabil cele mai frumoase biciclete pe care le-am avut vreodată. Încă visez la a mea, iar Lucian încă mă mai întreabă din când în când dacă nu vreau să primesc cadou una fix la fel. Mereu zic nu, că-i prea scump, că-i prea moft. Poate va veni o zi.

A doua destinație: Londra. Primul pas: închiriat bicicletă. Planul? Cucerit orașul (chiar și prin eterna ploaie), băut bere, mers la muzee. Apoi Viena. Copenhaga. Și tot așa. Prin orașe și pe coclauri, peste tot unde ne-am dus, pe parcursul a 10 ani, am găsit câte-o bicicletă să ne-nsoțească. Chiar și în America, în Carolina de Sud, un stat dominat de traficul auto, unde probabil că am fost singurii oameni care au folosit bicicleta în ultimul deceniu. După câteva zile de stat în casă, am decis să facem puțină mișcare și să descoperim împrejurimile. Am găsit două biciclete nefolosite în garajul unchiului meu. Le-am luat, în ciuda insistențelor lui că nu știm la ce ne aventurăm. Am plecat la drum. Șoferii se uitau la noi de sus, din truckuri: ăștia ori sunt săraci, ori sunt europeni.

Înapoi la Sibiu, orașul s-a lăsat rapid cucerit de noi și de bicicletele noastre. Pe vremea aceea eram printre puținii care utilizau bicicleta ca mijloc de transport zilnic. Spre serviciu, spre oraș, spre cumpărături. De atunci, numărul bicicliștilor urbani a crescut considerabil, deși ne lipsește farmecul cycle chic pe care-l vezi în orașele cu tradiție: fete cu tocuri și fuste flu-flu pe bicicletă, bărbați serioși în costum, biciclete decorate, creative, colorate. Aici totul e un pic monoton și monocrom, dar măcar avem un oraș bike friendly. Șoferii sunt civilizați, Sibiul este relativ plat, ajungi ușor cu bicicleta peste tot. Și cum în centru nu prea găsești locuri de parcare, bicicleta este cea mai bună soluție de a te deplasa încolo. 

În afara orașului sunt trasee faine pentru biciclit: pe Valea Hârtibaciului, pe la Bazna, spre Păltiniș, spre Șopa, spre Poplaca. Pe aici m-a dus Lucian în prima tură cu mountain bike-ul serios. El avea deja unul iar eu l-am primit pe al meu drept consolare după ce mi s-a furat bicicleta de oraș din fața casei. Se numesc Scott și Contessa și le scoatem mereu la plimbare într-un cadru ceremonios când ieșim în weekend pe coclauri.

Anii au trecut peste noi și roțile noastre, iar distracția a devenit treabă serioasă; cum ar zice neamțul, „aus Spass wurde Ernst”. De la hobby și lifestyle am ajuns să ne punem viețile și profesional în slujba biciclitului.

Mie-mi plăcea să organizez evenimente, Lucian era pasionat de biciclete (chiar ceva mai mult decât mine), așa că am adus în oraș un festival care își propunea să redea spațiul public oamenilor; un takeover al străzilor de către pietoni și bicicliști prin care voiam să arătăm că orașul se poate și trăi, nu doar tranzita. Fără fum, claxoane și nervi, ci cu muzică, distracție, dans, copii, unicorni și baloane de săpun. Cu ajutorul unui grup de prieteni, Piața Schiller a devenit an de an locul nostru de joacă, până când am convins administrația locală să elibereze strada de locuri de parcare și am câștigat astfel o nouă zonă pietonală pentru oraș.

Prin festival, am întâlnit-o și pe prietena mea, Lucia, a cărei misiune supremă era să integreze bicicleta în peisajul urban. Ne-am făcut o ascociație împreună și acum ne ocupăm de proiecte de planificare, infrastructură sau promovare a mersului pe bicicletă.

Așa se face că după ce m-am îndrăgostit de pedalatul pe cont propriu și de pedalatul în doi, viața a continuat să arunce în mine cu iubiri pe două roți: prietenii cei mai buni, colegii de muncă, proiectele de suflet și planurile de viitor … întregul meu mic univers a ajuns să se învârtă în jurul pasiunii pentru biciclit.

*

Dinggg – Dooong. Dinggg – Dooong.

În Piața Mică, printre razele proaspete ale dimineții, se întrec două biciclete. Sunetul roților grăbite se aude sacadat pe fundalul râsetelor noastre.

După acea primă încercare de sub turn au trecut mai mult de 10 ani în care am parcurs de câteva mii de ori orașul pe bicicletă. Și, aproape de fiecare dată când trec pe aici, îmi amintesc cum l-am întrebat pe Lucian: Pot să merg cu bicicleta ta?

Între timp, bicicleta neagră a fost înlocuită cu una gri metalic, mai subțire, urbană. Coșul de nuiele de pe bicicleta mea albă a fost înlocuit de un șirag de flori roz. Iar Lucian a fost cel care m-a însoțit atunci când mi-am luat acea primă bicicletă. Și pe a doua. Și pe cea de munte. Și pe cea cu scaun de copil. Și pe cea mică, cu roți ajutătoare, și pe cea de echilibru.