„Și tu mergi cu bicicleta?,” mă-ntreabă un necunoscut la o terasă din parcul Cișmigiu. „Da, de ce întrebi?”, răspund ușor iritată. „Mi-a atras atenția rucsacul tău de bicicletă, asemănător cu al meu”, spune el.

E o seară caniculară de septembrie și tocmai am intrat în vorbă cu un om care-a traversat cinci țări în 40 de zile pe bicicletă. De la el de acasă din Besançon, Franța, urmând cursul Dunării, până în România. Pe ruta EV60. 

„Am făcut o pauză de-o zi înainte de a continua drumul spre Sulina, locul unde Dunărea se varsă în Marea Neagră”, a spus el. „Înainte să plec, aș vrea să vizitez ceva în București. Ce recomanzi?”. „Parcul Natural Delta Văcărești”, i-am spus. „Ne vedem mâine dimineață la ora 10 la stația de metrou Tineretului?”

Mergeam în spatele lui pe potecile înguste și bătătorite din deltă. În stânga și-n dreapta noastră erau brațe de stuf de necuprins, înalte cam cu două capete peste noi. Nu ne-am spus prea multe. Probabil el se gândea la drumul spre Sulina, iar eu mă întrebam ce caut cu el acolo. 

Apoi am urcat într-unul din cele trei foișoare declarate de către Societatea Ornitologică Română drept cel mai bun loc de observare a păsărilor. Cel mai bun loc să observi cum seceta a extins stufărișul lăsând în urmă un „deșert verde” care-a sufocat puținele ochiuri de apă răspândite prin parc. Tot atunci m-am întrebat: oare cum ar arăta construcția celui mai bun loc de observare a propriilor gânduri? 

Seara, când ne-am revăzut, am realizat c-am cumpărat aceeași sticlă de vin. „Putem păstra una pentru când mă-ntorc de la Sulina”, spune zâmbind. Un mod ocolit de-a spune că vrea să ne revedem, deși nu era planificat să se-ntoarcă în București. 

Apoi scoate din geantă o pană albă găsită pe jos la Muzeul Satului. Mi-o face cadou. Deschid carnețelul și o încrucișez peste o altă pană albă, găsită de mine pe plaja din Tuzla cu câteva săptămâni înainte; aveau aceeași dimensiune. Penele se pierd în zbor, măsura se face din privire. 

În noaptea aia, am dormit pe jos, la mine în atelier, la distanță egală între geam și ușă. I-am spus că miroase a ceva cald, lemnos, a lemn ars, și am închis ochii. El primul.

De dimineață, m-am dus după el la gara de Nord. Urma să plece la Cernavodă, iar eu voiam să-i returnez pixul pe care l-a uitat la mine. Un pretext să-l mai văd o dată, dar el nu vede mesajul meu la timp. Îl întreb pe controlor dacă a zărit un băiat înalt, cu o bicicletă și multe bagaje. Dă din cap că nu, așa că plec acasă și scriu pe-o bucată de hârtie, cu același pix, numele destinației după 2110 km de-a lungul Dunării. Sulina.

Șase zile mai târziu îl așteptam în gară. M-am ridicat pe vârfuri să-l îmbrățișez. Mirosul de lemn ars era tot acolo și nu era o halucinație olfactivă. Trei zile mai târziu, ne-am trezit din nou pe peronul gării. Moment când mi-am dorit ca unul dintre conductori să ne facă o poză cu aparatul pe film. Eu pe scările trenului, el pe peron. Eu ținând apăsat butonul care ținea ușa automată deschisă și cealaltă mână ancorată în jurul gâtului său. Ar fi fost ultimul cadru din aparatul pe film. Dar n-a fost.

Înainte să plece, am alergat glonț să-i cumpăr o sticlă cu apă. Mai târziu, mi-a trimis un mesaj în care și-a exprimat teama că, dacă nu m-aș fi întors la timp, nu ne-am fi putut lua rămas bun. Iar eu i-am răspuns: „There’s no Sulina without water.”

Am ales să rămân nemișcată când trenul a luat-o din loc. Când o mână pleacă, alta rămâne. Niciodată n-am văzut un tren plecând din stație cu atâta lentoare. Apoi m-am întors acasă în așternuturile răvășite. Corpul ascultă. 

Ultima dată când am udat plantele de la fereastră a fost când era și el aici, la masă, pe scaun, în fața mea. Tot aici era și când mi-a mărturisit că n-ar vrea să plece, c-ar vrea să mai stea. Iar eu n-am adăugat nimic ca să nu îngreunez situația. Acum ud din nou plantele, dar el e undeva prin Ungaria. Ochii se vor obișnui cu absența, însă plantele vor avea nevoie în continuare de apă ca să crească. Cele două pene albe, singura dovadă materială a întâlnirii noastre, vor rămâne neclintite și își vor păstra dimensiunea.  

Sunt în gara din Frankfurt, și-aștept un tren spre Mulhouse. Pe drum, m-am tot întrebat: și dacă n-o să apară? Deși vorbisem zilnic în ultimele două luni, era un om pe care-l văzusem în carne și oase doar trei zile. Ceva nu ieșea la calcul, dar, în același timp, mă simțeam mai vie ca niciodată. 

Când ajung la destinație, îi trimit unei prietene o poză cu un banner pe care scrie Bienvenue a Mulhouse. „E frumos și straniu să vezi un bienvenue într-o gară de ziua ta. La mulți ani”, îmi răspunde ea. 

Urma să apară într-o oră. Îl aștept într-un bar din gară, la o masă cu vedere spre hotel Mercure. Comand un pahar de vin alb și scot din ghiozdan o carte poștală care ilustrează șase măgari, Donkey Frieze (1911), o pictură a expresionistului german Franz Marc. Îi scriu o dedicație în română, o alternativă mai bună la Duolingo, pe care acum nu mi-o mai amintesc, dar sper că el da.  

„Sulina”, îmi spune la telefon entuziasmat. „Sunt într-un Peugeot albastru”. Trag valiza după mine și-l caut cu privirea. Mă ghidez după mirosul de lemn ars. Mă urc în mașină. Ne îmbrățișăm, pare ireal, dar și firesc. 

Ajungem în rezervația naturală Vosges din nord-estul Franței. E complet întuneric și ninge ca-n povești în timp ce urcăm pe serpentine până la cabană. Următoarele cinci nopți le-am petrecut la 900 de metri altitudine, între două stațiuni de schi, La Bresse și Cornimont, între tandrețe și confuzie anticipată de privirea lui pierdută. 

Dimineața devreme, am luat-o la pas pe colinele din împrejurimile cabanei. Mergeam în spatele lui, pe urmele bocancilor de drumeție mai mari cu trei numere decât ai mei. Exact ca-n delta Văcărești. Acum, în loc de stufăriș, avem în jurul nostru munți acoperiți de-o pătură imensă de zăpadă neatinsă care stă să se topească. 

El era echipat corespunzător, eu parțial. Pentru mine conta că pot merge relaxată știind că nu există pericolul să dăm nas în nas cu ursul. Dar el nu avea cum să simtă această frică pe sub piele deoarece era un scenariu cvasi-imposibil. În 2023, au fost numărați aproximativ 76 de urși, număr care se datorează unei măsuri de urgență adoptate de guvernul francez în 1991, când au fost aduși urși din Slovenia.

Pe peretele de lângă ușa care ducea în camera noastră erau înrămate șase fotografii: un apus de soare, trei găini, o văcuță alb cu negru, o cascadă, și două pajiști. Scot telefonul și fotografiez ansamblul de imagini cu dibacitatea unui detectiv pregătit pentru o reconstituire. Voiam să găsesc imaginile care corespundeau momentului pe care-l trăiam atunci. Am păstrat fotografiile în telefon, chiar dacă acum ele rezonează cu acel moment doar în măsura în care amintirile altcuiva pot deveni ale tale prin încercarea de a descrie ceea ce vezi. 

Între noi și focul din șemineu era un geam transparent, care, în timpul zilei, oglindea lumina de afară și mișcările noastre confuze prin cabană. Tot în fața șemineului, pe covorul din blană albă sintetică, i-am spus c-aș vrea să scriu un al doilea episod despre traseul întâlnirii noastre. Știa de primul pentru că i-am trimis fragmente pe parcursul celor două luni când nu ne-am văzut – în spectrul imaginației și al idealizării, unde frica și îndoiala de sine nu-și făcuseră încă efectul. Atunci mi-a mărturisit că se simte confuz în privința unei potențiale relații la distanță. 

Oare chiar urcasem până în creierii munților ca să-nțeleg c-al doilea episod s-a scris în timp ce i-am citit din primul? 

La sfârșitul sejurului m-a condus la aeroportul din Basel. Știam că n-o să ne mai vedem, dar am ales să îmbrac vesta de salvare și să mă comport de parcă am locui în același oraș, iar el mă conduce pe panta lină spre casă. 

De la volan, mi-a arătat cursul fluviului pe unde trecuse cu bicicleta la începutul călătoriei spre România, înainte să ne cunoaștem. Privirea mi-a rămas împietrită peste acel peisaj banal, peste tăcerea din mașină. Ceva din ideea pe care o aveam până atunci despre distanțele fizice dintre oameni – marcate de un traseu palpabil și delimitate de granițe – s-a evaporat brusc. Distanța dintre noi a fost măsurată în lungimea Dunării, cel mai lung fluviu din Europa, după Volga. Și am înțeles atunci că poate ăsta fusese și scopul călătoriei mele: să închid un cerc topografic; kilometrul 0 din traseul lui și finalul poveștii noastre. 

L-am rugat să închidă radioul și să pună muzică. A ales piesa Soufre de la Batlik, care a transformat acel drum într-o călătorie memorabilă. „Ça va sans dire / Ça va sentir le soufre là si / Ce n’est pas dit / Ce qu’il faut savoir dire parfois / Si l’on veut que l’autre reste” („Este de la sine înțeles / Va mirosi a sulfur dacă / Nu se spune / Ce trebuie spus uneori / Dacă vrei ca celălalt să rămână”).

M-am uitat la GPS. Mai aveam 20 de minute până-n Basel. 

În aeroport, m-am ridicat pe vârfuri să-l îmbrățișez. Mirosul lemnos era încă prezent.
După ce ne-am luat la revedere, nu m-am întors cu privirea la el așa cum fac cei care nu știu când se vor revedea, dar știu că se va întâmpla. Am ales să nu mă uit înapoi. Corpul ascultă.

Nu-i același lucru să te desparți într-o gară ca-ntr-un aeroport, deși coregrafia e similară. În aeroport, pașii sunt mai grăbiți, agitația e mai mare, bagajele mai colorate, pașapoartele verificate. Nu există niciun controlor care să anunțe plecarea fluturând un steag galben.

Uneori, totul poate începe cu o întrebare care se dizolvă la zece mii de pași deasupra solului. Acolo unde singurul lucru cert este vocea pilotului care anunță: „Ne aflăm deasupra Alpilor”. Nu poți să știi sigur, dar îl crezi. Te uiți pe geam și poți să fii oriunde. Te uiți pe geam și te gândești că poate asta a fost tot: când o mână pleacă, alta rămâne. Și nu e nimic trist în asta.

Câteva săptămâni mai târziu, mușca neregulat din cuvinte când a-ncercat să-mi spună printr-un apel video că e arestat de frica de necunoscut. Voia să oprim povestea de-o parte și de alta a ecranului. N-a durat mult, probabil cam cât îmi ia să-nchid ușa de la casă sau să descifrez scenariul unui gând pestriț despre cum m-am dus la granița franco-elvețiană să închei o scurtă poveste de dragoste care a-nceput în cea mai călduroasă toamnă de la 1850 încoace.