Eram în drum spre casă și mă pregăteam mental să mă las purtată de haosul familiei, căci într-o casă în care locuiesc 4 femei va fi haos negreșit. Aveam umerii apăsați de nimicuri: discuții de la facultate, liste cu lucruri de făcut, dilemele vreunei prietene care trăia o dramă în relația ei (prea veche sau prea nouă, niciodată potrivită) și-ncerca să mă transforme într-un soi de terapeut pro bono. Știam să ascult și vorbeam prea rar despre mine, un combo perfect. 

Ajunsesem la colțul străzii, lângă cel mai trist loc de joacă, plasat între blocuri și claxoane; două leagăne și un căluț pe arcuri care se bălăngănea cu o lehamite pe care i-o puteai citi chiar și în ochii de plastic. Și, în timp ce mă pierdeam în acest schimb de priviri lipsit de orice noimă, mi-a sunat telefonul. 

Îl cunoșteam pe Vlad de câteva săptămâni. Fuseserăm împreună în Vamă – el, Alexandra, prietena mea cea mai bună de atunci, și o grămadă de alți oameni pe care îi știam doar din vedere. Cu Vlad vorbisem de câteva ori, avusesem un date și ne mai văzuserăm la un eveniment la care eu făceam voluntariat, iar el participa cu speranța că o să mă vadă acolo. 

Mi s-a părut ciudat să mă sune așa de nicăieri, dar era o scuză bună să amân un pic momentul întoarcerii acasă. Așa că i-am răspuns: 

— Da?

— Hai să asculți cu mine!

Era gălăgie și mi-am amintit că plecase la un festival unde urma să cânte Beth Hart, despre care aflaserăm în treacăt că ne place amândurora. 

— M-am gândit că putem să ascultăm măcar o melodie împreună, chiar dacă tu nu ai reușit să ajungi. 

Ascultând sunetele care traversau câteva sute de kilometri până la mine, m-am așezat într-unul dintre cele două leagăne. Dacă mi-aș fi dat timp să procesez ce mi se întâmpla, aș fi știut că mă îndrăgosteam. Exact atunci. Exact în acel moment. 

Aveam lacrimi în ochi și simțeam o fericire pe care nu o cunoscusem până atunci. Ascultam muzica, controlând balansul leagănului, astfel încât scârțâitul cadrului să nu perturbe melodia din telefon. Am stat așa cel puțin 4-5 minute până când s-a terminat piesa și țipetele oamenilor din jur se auzeau prea tare ca să mai pot suporta. Îi invidiam; ei erau acolo, lângă Vlad, lângă Beth, exact unde-mi doream și eu să fiu.

Apoi discuția s-a terminat destul de rapid, căci el avea un concert de văzut, iar eu aveam o familie la care trebuia să mă întorc. I-am mulțumit și m-am întors pe pământ din raiul în care evadeasem câteva minute.

*

Eram în mașină în drum spre munte cu prietena mea Alexandra când am primit mesajul lui: 

“Hei, mă gândeam că mi-ar plăcea să ne cunoaștem. Vrei să ieșim la o cafea?” 

Avea numărul meu pentru că făceam voluntariat la câteva evenimente coordonate de el. Am râs cu neîncredere în timp ce i-am citit mesajul Alexandrei și, implicit, celorlalți pasageri: iubitul ei nou apărut în peisaj și amicul lui. 

— Ce ai de gând să-i răspunzi? m-a întrebat prietena mea.

— Nici nu știu dacă să-i răspund. Hai să ne vedem de ale noastre. 

Eram surprinsă, dar mi-era și teamă să nu fie o farsă. De ce i-ar fi plăcut de mine?

În seara aceea, după ce am ajuns la cazare, mi-am dat seama că luasem deja o decizie. Pentru că, în timp ce toți cei trei pasageri ai mașinii încercau, ba pe ocolite, ba grotesc de direct, să mă combine cu amicul iubitului Alexandrei, eu nu mă puteam gândi decât la mesajul lui Vlad.

A doua zi i-am scris: Sunt plecată, dar putem vorbi când mă întorc. 

*

— Hotărăște-te: vrei să fim împreună sau nu?

Eram la o cafea pe lângă Centrul Vechi. Trecuseră deja trei luni de la prima întâlnire, trei luni de când, în teorie, eu și Vlad eram împreună. Dar mie încă mi-era frică să recunosc asta față de mine. 

De-a lungul anilor, nu am cunoscut prea mulți oameni de care să simt că mă pot apropia cu adevărat. Desigur, era mama, care multă vreme a fost  singura barieră între mine și furia tatei. Era fratele meu, care reușise să mă facă să mă simt în siguranță, așa cum putea el, într-o copilărie prea dură pentru amândoi. Erau și bunicii din partea mamei, care ne-au fost un exemplu de curaj, chiar dacă rămâneau și ei prinși în capcana propriilor certuri. 

I-am pierdut încet-încet pe toți, căci pe la 15 ani, după divorțul părinților mei, a trebuit să las în urmă tot ce cunoșteam în Iașiul natal și să mă mut la București. De atunci nu cred că mi-am mai format cu adevărat vreun grup de sprijin. Am avut două prietene în liceu și două în facultate, prietenii care s-au dizolvat în timp, în ciuda încercărilor mele de a le ține în viață. 

Relațiile mele erau întotdeauna fragile și știam că toate vor avea un sfârșit sigur, chiar dacă nu știam când, căci asta mă învățase până atunci realitatea. Mi-era frică de certitudinea sfârșitului, așa că nici măcar nu găseam curajul să încep ceva cu adevărat. 

Cum aș fi putut avea acum încredere în el?

În puținele luni petrecute împreună aflasem mai tot ce poți afla despre un partener. Știam câți frați are, știam că dinamica din familia lui e și ea imperfectă, așa cum e mai mereu, știam ce-și dorește de la viață, că are aspirații de antreprenor, știam ce-i place, ce muzică ascultă. Îi cunoscusem și câțiva dintre prietenii apropiați. Din exterior, se vedea începutul unei relații normale. Doar că el nu știa mai nimic despre mine. 

Aveam – și cred că încă am – un talent orbitor de a trece printr-o conversație, oricât de lungă ar fi ea, fără să dezvălui mare lucru despre mine. Și, mai ales, fără ca partenerul meu de conversație să-și dea seama de asta, fiind prins în conversația întreținută atent de întrebările mele – ca un interviu în care doar îmi fac treaba și sap adânc ca să ajung la informațiile pe care le caut, fără a fi nevoită să pregătesc și eu răspunsuri la propriile întrebări. 

Aveam să aflu că treaba asta nu funcționează când vrei să construiești o relație sinceră. Odată cu Vlad, aveam să întâlnesc prima persoană care să-mi ia microfonul și lista de întrebări și să le îndrepte spre mine. 

Okay. Și acum ce fac?

Îmi construisem atent tot acest sistem de a evita să dau răspunsuri și acum aflam că nici măcar nu le știam.

Puteam să răspund la întrebările de bază, fie: 

— Ai frați, surori?

— Am un frate, e mai mare, e plecat din țară. 

— Părinții tăi? Cum sunt?

— Părinții au divorțat. Locuiesc cu mama. Tata a rămas în Iași. 

— Ziceai că ești la facultate? Unde?

— SNSPA. RISE. Mi-am ales facultatea doar pentru că avea o denumire suficient de interesantă încât să pară că e ceva serios la mijloc. 

Dar mai mult de atât… 

— Ce-mi place să fac? 

— …

— Ce muzică îmi place să ascult pentru că vreau să ascult și nu doar pentru că se întâmplă să o aud la radio la alegerea vreunui șofer de Uber? 

— …

— Ce mă face să râd, chiar dacă e cel mai stupid lucru din lume? 

— …

— Ce aș schimba în lumea asta ca să fie mai bună? 

— …

— La ce sunt eu bună? 

— …

Habar n-aveam. Iar acum Vlad mă întreba dacă sunt pregătită să-l las în sfârșit să mă cunoască, după ce trei luni de zile l-am supus interviurilor mele deghizate în date-uri. 

Nu știam atunci ce aspirații aveam și ce mă făcea să zâmbesc chiar și-n cele mai proaste zile. Nu știam care-i melodia, cartea sau filmul preferat. Nu știam, căci nu mă întrebase nimeni, iar eu nu știusem să le formulez pentru mine. 

„Vrei să fim împreună sau nu?” a fost prima întrebare despre mine la care chiar știam răspunsul. Mă îndrăgostisem, fără să-mi dau voie, încă de la acel prim apel când am stat în parc și am ascultat Beth Hart live, prin telefon. 

De fiecare dată când explora o întrebare la care vedea că mi-e greu să răspund, Vlad își punea brațele peste bătăile inimii mele ca să le țină în frâu. 

— Ești bine? mă întreba el când îmi auzea plânsul instalându-se în glas.

— Nu știu. Nu cred că sunt bine. Nu știu ce pot să fac de-aici încolo. Mă simt inutilă. 

Eram proaspăt ieșită din facultate, în plină pandemie, fără vreo perspectivă de job și fără vreo speranță sau idee despre ce-mi doream să fac.

— O să fie bine, îmi spunea și mă acoperea cu brațele lui calde. Știu că nu-ți place să auzi asta și știu că nu o crezi. Dar te rog să mă asculți. O să vină și momentul tău. Trebuie doar să nu te lași să cazi în gol până atunci. Ca să poți să-l cuprinzi. Și-o să vină.

Vorbele lui curgeau ca o poezie, într-un ritm care mă alina, chiar dacă nu le credeam. Mă strângea în brațe din ce în ce mai tare și simțeam că e acolo și mă va susține mereu. Își punea bărbia pe creștetul capului meu, parcă încercând să-mi transmită din gândurile și încrederea lui. 

Trebuia doar să nu mă las să cad în gol… Știam asta, rațional, dar mi-era greu să lupt cu sentimentele care năvăleau rând pe rând și îmi răpeau controlul: disperare, neîncredere, deznădejde. Vlad a stat acolo, în mijlocul lor, și m-a ținut în brațe până când mi-am recăpătat echilibrul. Nu mi-a dictat nimic, nu mi-a impus, nu m-a ghidat cu fire invizibile, doar m-a susținut până când am prins propriile rădăcini. 

*

Răspunsul la întrebarea lui a fost cel mai sigur și curajos DA pe care l-am spus vreodată. Și – în cei 6 ani care au trecut de atunci – am continuat să ne punem întrebări și să găsim răspunsuri împreună. Mi-am arătat pe rând rănile și fricile, căci am avut încredere că el va fi mereu atent să mă cunoască – așa stângaci, cum încă mă cunoșteam și eu, navigând valuri de neîncredere și neputință. A fost acolo de fiecare dată când eu nu am putut fi sprijin pentru mine; mi-a spus că o să fie bine, iar eu am început ușor, ușor să-l cred. M-a luat în brațe și m-a ținut strâns până când golul s-a închis.