Suntem la o terasă în centru, ne-am parcat bicicletele la intrare, lângă zecile de alte biciclete care i-au purtat pe stăpânii lor pe drumurile accidentate dintre Poiană și Pietrele lui Solomon. Amândoi simțim o oboseală plăcută în corp. I-am propus lui Răzvan să facem un off-road pe săptămână, cel mult la două săptămâni. El, ca să scape de burtica de stres, eu – de problemele legate de somn. Ciocnim, zâmbim, ne privim în ochi cu căldură. Niciun resentiment, niciun gând ascuns. Uneori nu-mi vine să cred că am ajuns aici.

În perioada în care l-am întâlnit pe Răzvan, relațiile mele de prietenie stagnau. Simțeam că gașca mea de prieteni maghiari nu mă mai înțelegea, că între mine și ei începea să se deschidă o prăpastie. Citeam mult și scriam poezii, participam la concursuri literare locale, dar încercam să vorbesc cât mai puțin cu ei despre asta, nu era o preocupare masculină. Alex, prietenul meu cel mai bun din perioada liceului și din anii de după, încetase de multă vreme să mai țină pasul cu preocupările mele în materie de muzică, literatură și filme. Simpla idee că vreau să devin poet îl făcea să pufnească disprețuitor. Întâlnirea cu Răzvan a venit să umple acest vid emoțional. El era preocupat de literatură, îmi împărtășea visul de a deveni scriitor, vorbea cu entuziasm despre viitor. Am ieșit la bere și am vorbit până s-a închis și ultimul bar, apoi am continuat la o șaormerie. În noaptea aceea, mi-am găsit fratele. M-am deschis și i-am povestit lui Răzvan toată viața mea. El nu mi-a povestit mare lucru, dar m-a ascultat. Nu mi-am pus atunci întrebarea de ce nu procedează la fel.

Entuziasmul lui era molipsitor, naivitatea mea – înduioșătoare. Răzvan își ascundea vulnerabilitatea, atrăgându-mă într-un vârtej de planuri mărețe care mă ridicau în înaltul cerului și mă dizolvau în azur. Într-un fel, el vedea în mine un om binecuvântat, un privilegiat susținut de părinți. Promisiunile lui (multe dintre ele nerealizabile, așa cum aveam să înțeleg mai târziu) compensau probabil pentru distanța asta existențială și de background dintre noi. Ceva din el îl impulsiona să se ridice la înălțimea așteptărilor, să pluseze și să tot pluseze, astfel încât celălalt să vadă în el un egal.

Iar eu îi contorizam promisiunile. Făceam asta de teamă să nu-l pierd. Făceam asta pentru că așa reacționasem dintotdeauna în relațiile de prietenie: căutam dovezi de afecțiune, dar undeva, în adâncul meu, știam că urmează să fiu dezamăgit. Nu mă întrebam care e contribuția mea, ce ofer eu. Era suficientă simpla mea prezență? Șarmul meu, veselia, capacitatea de a-i binedispune pe ceilalți? Sunt charismatic, sincer și mucalit, e suficient, îmi spuneam. Îmi oferisem sufletul pe tavă, deci și el ar fi trebuit să facă la fel sau cel puțin să aprecieze gestul. Dar nu mi-o ceruse nimeni. Iar dacă tot ajunsesem în acel punct, de ce nu reuşeam să o transform într-o practică activă, să fac asta în mod constant, să îi spun lui Răzvan cum mă face să mă simt lipsa lui de angajament, distanța pe care percepeam că o pune între noi? Sau cel puțin să încerc. 

Nu, eu am procedat altfel. Am trecut pe răboj toate vorbele mari și am așteptat ca Răzvan să se țină de cuvânt. Și nu s-a ținut. Au urmat multe apropieri și dezamăgiri. Nu reușeam să ies sub nicio formă din strânsoarea acestui mecanism. Nu puteam să-i spun ce simt, nu puteam să-i reproșez entuziasmul, să-i spun că are un efect nociv asupra mea, că sapă tocmai la rădăcina încrederii mele în el. Nu puteam decât să-l tratez cu un scepticism crescând.

În afară de asta, au fost mai multe circumstanțe în care el, prietenul meu, ar fi trebuit să fie de partea mea. N-a fost, a preferat să facă un joc al dominării. O să descriu o singură scenă, ilustrativă, cred eu, pentru acea perioadă. O fotografă din București a decis să facă o ședință foto cu noi doi. Artista avea o pasiune pentru arme și a adus un pistol de recuzită cu care să ne jucăm în timpul sesiunii. În mare parte din timp, pistolul s-a aflat în posesia lui Răzvan. Am intrat în baia unei instituții, unde artista plănuise să facem sesiunea foto, iar el m-a înghesuit într-un separeu și mi-a băgat țeava pistolului în gură. Devenise agresiv și pripit. I-am spus că mi-ar plăcea să țin și eu pistolul, dar mi l-a lăsat foarte puțin. Din cele patruzeci–cincizeci de fotografii, nu a existat niciuna în care eu să fiu cel care îl amenință pe Răzvan cu pistolul. M-am simțit umilit. Nu m-am întrebat nicio clipă de unde vine agresivitatea asta și ce aș putea face eu ca să iau de pe umerii lui povara.

Lucrurile au părut să intre într-un făgaș normal când Răzvan s-a îndrăgostit de Cristina. Ea îmblânzea demonii lui Răzvan, îl făcea mai bun, mai puțin disruptive, îi atenua atitudinea demonstrativă. Eu eram deja de câțiva ani cu Florentina și eram foarte bucuros că de-acum o să ieșim în patru. Și, într-adevăr, a fost o perioadă în care ne vedeam aproape săptămânal.

Apoi s-a întâmplat ceva. Răzvan n-a mai vrut să iasă, s-a izolat treptat. Florentina și cu mine trăgeam de ei să ieșim, iar cu timpul am început să fiu ranchiunos față de Răzvan. Credeam că vrea să mă îndepărteze. Încet-încet, a început să se deschidă și să ne spună ce i se întâmplă. Nu îmi povestea niciodată mie, personal, doar dacă era și Florentina de față. Și asta m-a mâhnit, nu înțelegeam că acum Răzvan are nevoie de o persoană mai neutră, care să nu-i reproșeze nimic, ci doar să asculte. Din câte reușeam să înțeleg, Răzvan suferea de anxietate socială, provocată – printre altele – de o copilărie și o adolescență dificile, marcate de bătăi, umiliri și trădări. Discutând cu Florentina, a ajuns la concluzia că ar fi bine să meargă la un psiholog.

Mă simţeam din nou lăsat pe dinafară. Am conchis destul de rapid că nu am cu ce să-l ajut pe Răzvan. Discuțiile profunde (în patru), confesiunile dureroase se întindeau până adânc în noapte și de multe ori mi se întâmpla să adorm pe canapea. Uitându-mă acum în urmă, cred că am reacționat așa pentru că mă distanțasem, fusesem dezamăgit de atâtea ori de Răzvan, încât nu mă mai interesau abisurile lui sufletești. Răspundeam detașării pe care o percepusem din partea lui cu o și mai mare detașare. Îl pedepseam retrăgându-mă emoțional din relație. Ne știam deja de vreo cinci ani și nu suflase o vorbă în toți anii ăștia, de ce o mai făcea acum? Nu înțelegeam că pentru a vorbi despre problemele tale ai nevoie de resurse sau să te simți atât de încolțit încât să nu ai încotro. N-am ştiut atunci cum să-l ajut. Am preferat să țin în mine toate nedreptățile și să las inconștientul să răbufnească în cele mai neașteptate momente.

Timpul a trecut, Răzvan a făcut câţiva ani de terapie și și-a dat seama ce e sănătos și ce nu e sănătos pentru el. Nu am simțit niciun efort de apropiere din partea lui. Presupuneam ca de la sine înțeles faptul că eu sunt o parte sănătoasă a vieții lui, nici prin cap nu-mi trecea că devenisem o persoană toxică, răzbunătoare, incapabilă de adaptare. Pentru el, mutarea înapoi la Brașov a fost un nou început și, în loc să văd în asta oportunitatea reîmprietenirii, a începerii de la zero, eu am tot așteptat să preia el inițiativa. Dar el abia începea să-și reorganizeze viața; ar fi trebuit să-i dau timp să se vindece, nu să-l pisez cu nevoile mele.

Prietenia noastră era o varză reîncălzită pe care pandemia a răcit-o aproape de tot. Aici poate că au contat și atitudinile noastre. Pentru Răzvan, lumea funcționa, în sfârșit, așa cum i-ar plăcea unui introvertit să funcționeze. Presiunea socială dispăruse, fiecare trăia în capul lui și din când în când comunica de la distanță. Eu abia așteptam să socializez, să fac porcării entuziaste din preaplinul inimii și oamenii să mă primească cu o îngăduință aproape divină.

Când s-a terminat perioada de carantină, am încercat să organizez evenimente literare. Plănuiam să o implic și pe Cristina – prietena devenită între timp soție a lui Răzvan –, însă ea a fost reticentă. Mai târziu am aflat că era deja însărcinată și probabil că decisese să nu își asume niciun risc suplimentar. Numărul de cazuri creştea și am renunțat cu totul la rolul de organizator.

Răzvan ieșea la lumină și se pregătea să devină tată. Ca parte a procesului, a scris un eseu în care se vulnerabiliza în fața cititorilor, povestind lucruri traumatizante din copilăria sa. În primă fază, am simţit furie, apoi o nepăsare născută tot din furie. Mă credeam îndreptățit să fiu eu primul care citește eseul. În loc de asta, am primit un link, și asta mă făcea să mă simt ca un cititor oarecare. Uitam însă faptul că eu fusesem cel care decisese să se autoexcludă, cu câțiva ani în urmă, din acele conversații confesive nocturne. Și au mai fost câteva episoade urâte, care acum mă fac să cred că izolarea n-a făcut decât să-mi exacerbeze senzația că sunt părăsit de prieteni și că trebuie să-i pedepsesc. Mă săturasem să fiu eu cel care iniția, preponderent, întâlnirile, de multe ori anulate de Răzvan, din motive pe care le simțeam nejustificate. Așa că am decis să mă răzbun și am stabilit o întâlnire pentru un proiect jurnalistic, pe care știam de la bun început că o voi anula. Proiectul implica o deplasare într-un alt oraș; știam că Răzvan  alocase resurse și timp pentru asta și am simțit o mare satisfacție în momentul în care i-am dat planurile peste cap.

Dacă ar fi să strâng laolaltă toate conflictele noastre și să le vizualizez, în fața ochilor mei s-ar ridica o mașinărie monstruoasă, o cutie pufăitoare, sâsâitoare, pe marginile căreia aleargă scântei albastre, pregătită oricând să-și folosească sutele de brațe mecanice și sutele de arme. Trebuia să deconstruiesc mașinăria asta. Era timpul să fac ceva.

Am început să merg la psiholog. Așa am învățat să-l las pe Răzvan în ritmul lui, să pun limite și să-mi evaluez mai corect așteptările. Am învățat să empatizez. Am înțeles ce înseamnă atașamentul anxios care a definit în toți acești ani relațiile mele de prietenie. Atenția care mi-a lipsit în copilărie m-a făcut să caut constant atenția și aprecierea celor din jur și să mă simt respins atunci când aceștia nu se ridică la nivelul așteptărilor mele (foarte ridicate). Terapia mi-a oferit un spațiu de manevră, care îmi permite să fiu mai cumpătat, să-mi conțin reacțiile viscerale și să conștientizez mai bine contribuția mea la felul în care decurg relațiile.

Coborâm, umăr la umăr, pe străzile din Schei, traficul e inexistent. Se aude doar ticăitul roților dințate și vântul. Ne oprim la fântâna Sfânta Maria să luăm apă. Apa curge foarte încet. Ne aşezăm pe băncuță până se umple sticla. Răzvan îmi spune că în timpul ședințelor de terapie a avut revelația că, în mod inconștient, n-a vrut să se mai apropie de nimeni foarte mult, fusese trădat și umilit de-atâtea ori în trecut, în relațiile de prietenie, încât îi era teamă să nu se mai ardă. Îl îmbrățișez. Simt căldură în preajma inimii. Și recunoștință. Îi spun că și eu m-am simțit respins în toți acești ani și că de asta am reacționat atât de aiurea. Îmi spune că știe. Mă îmbrățișează. Sticla se umple, și lichidul cristalin dă pe dinafară.

[În această poveste numele reale ale personajelor au fost schimbate.]