O vreme, și-au mai făcut milă de mine și mi-au mai citit pe ici, pe colo câte ceva. Dar niciodată nu era de ajuns.
Iubirea pentru copil se construiește moleculă cu moleculă, ca un lanț la care participă întregul tău.
Cum scrii o poveste de iubire reală
Acum mulți ani, verișoara mea mi-a spus că în nicio altă limbă nu există cuvântul dor, doar în limba română. Nu cred că am înțeles cât de puternic este acest cuvânt până la 26 decembrie 2023, ziua în care sora mea, Anca, a murit într-un incendiu; ziua în care și o parte din mine a murit: partea care era cea mai plină de iubire.
A trecut mai mult de un an, și parcă o văd în continuare stând în fotoliul ei din sufragerie – cel pe care își scria multele referate și teme pentru facultate, cel pe care povestea râzând cum a pățit una sau alta, același pe care se trântea când era supărată sau se adâncea gânditoare.
Sunt multe tipuri de dor, dar niciunul nu se compară cu cel pe care îl simți pentru o persoană iubită care nu mai e. În fiecare zi mi-e dor de cum simțea Anca viața și mai ales de cum se simțea viața alături de ea. Mi-e dor de cum deveneam cea mai bună versiune a mea și cum nimic nu părea imposibil când însemna să fac ceva pentru ea.
Soro, tu ești totul pentru mine!
Soro, sunt foarte mândră de tine!
Soro, te iubesc cel mai mult!
Te ador, soro.
Soro, ești minunată!
Așa mă încuraja zilnic. Cu timpul, toate aceste cuvinte au fost ca niște cărămizi, care au construit încrederea pe care o am acum. Atunci când lucrurile nu mergeau așa cum planificasem, știa cum să mă scoată din stările de panică. Cu hazul ei aparte, Anca se uita la mine, zâmbea, spunea un „Wow, ce crazy” și, instant, situația nu mai părea atât de gravă. Avea întotdeauna încredere în mine, chiar și atunci când eu nu aveam. Mi-a oferit acea iubire necondiționată care mi-a permis să greșesc fără să fie o problemă. În ochii ei eram perfectă.
Când eram mici, ne certam din orice, mai ales când eram singure în apartamentul nostru din Călărași, unde multă vreme am împărțit același dormitor. Când eu spuneam că este camera noastră, Anca se revolta imediat: nu e adevărat, este a mea, spunea. Dezbăteam un pic, dar, în final, îi dădeam dreptate. Știam că îi plăcea să câștige jocul ăsta. Plăcerea mea, în schimb, era să o văd pe ea fericită.
Cam în aceeași perioadă, mie mi se făcuse foarte frică de întuneric. O simplă veioză nu părea să mă ajute, așa că insistam să dorm cu lumina aprinsă. Lustra din dormitorul nostru era deasupra locului ei din pat, iar lumina îi bătea fix în față. Totuși, mai bine de un an a acceptat să facă asta pentru mine. Astfel de gesturi mici ne-au făcut să ne dăm seama cât de mult ne iubim, mereu și necondiționat, chiar dacă eram foarte diferite.
Eu eram sensibilă și lăsam să se vadă asta. Plângeam la ordinea zilei, indiferent că era de tristețe sau de bucurie. Ea era foarte sensibilă, dar niciodată nu arăta. Eu eram mereu optimistă, ea – foarte rar. Eu mă gândeam mereu la viitor, ea – mai mult la trecut. Ea era amuzantă și-i făcea pe oameni să râdă, eu eram retrasă și serioasă. În timp, eu am preluat din calitățile ei, iar ea din ale mele, până am ajuns să ne asemănăm mai mult decât am fi crezut.
Când eu aveam 9 ani, iar ea 7, am început să facem handbal la clubul tatălui nostru. Eu am vrut să mă las de nenumărate ori, în timp ce ea era atât de pasionată, încât de la 10 ani a început să meargă singură cu microbuzul la competiții prin țară. Una dintre cele mai importante etape din viața ei sportivă a fost când a jucat la Târgu Mureș. După câțiva ani în care a făcut naveta, s-a hotărât să se și mute acolo. Avea 15 ani. Deși a rezistat doar câteva luni, acea perioadă a avut un impact major asupra relației noastre. Distanța ne-a făcut să ne dăm seama cât de important e să ne avem una pe alta. Într-o seară, când ne-am pus la somn, s-a uitat la mine, m-a strâns de mână și mi-a zis că e sigură că a luat decizia cea bună, că îi e mult mai bine să fie înapoi la Călărași, cu mine. Din acel moment și până a murit, relația noastră a continuat doar să se îmbunătățească.
Tot în acea perioadă, Anca a început să asculte One Direction. Și când spun ,,să asculte”, adică încontinuu. De obicei, mi-aș fi văzut de-ale mele și i-aș fi ignorat obsesiile, dar atunci am decis să-i dau atenție. Părea o ocazie bună să o înțeleg în sfârșit un pic mai bine. Și mi-a plăcut. Așa ne-am apucat să facem mici petreceri de karaoke în dormitor. Harry Styles? Louis Tomlinson? Nial Horan? Zayn Malik? Liam Payne? Vă sună cunoscute aceste nume? Pentru mine vor însemna enorm tot restul vieții mele. De ce? Pentru că muzica lor a sudat relația mea cu Anca și ne-a făcut de nedespărțit.
Pe 16 octombrie 2024, când a murit artistul Liam Payne, am experimentat o cu totul altă formă de dor, un dor cauzat de durerea pe care îmi închipuiam că ar fi simțit-o Anca la aflarea acestei vești. În urmă cu un an murise Matthew Perry, iubitul actor din ,Friends, o veste sfâșietoare pentru mine, care văzusem serialul de douăsprezece ori. Anca a plâns cu mine, chiar dacă nu îi stătea deloc în fire să se arate rănită.
Deși voia mereu să pară dură și puternică, Anca era, de fapt, foarte sensibilă. Ținuse în ea multe suferințe din iubire, care veniseră pe un fond de certuri mai vechi cu părinții noștri. Toată această durere a dispărut din viața ei în momentul în care l-a cunoscut pe Adre, iubitul ei, care a murit alături de ea.
Din prima zi în care s-a întors acasă, după ce petrecuse un weekend cu el, a venit cu un nou zâmbet pe față. Un zâmbet mai luminos și mai pătrunzător, o fericire infinită. Radiau de bucurie amândoi atunci când erau împreună. Ca și când sufletele lor trebuiau să se întâlnească pentru a fi liniștiți. Relația lor a devenit, pentru mine, definiția iubirii supreme și, cumva, certitudinea că, atunci când două persoane se iubesc, se va vedea asta în felul în care se privesc. Zilnic îmi este dor de iubirea lor.
La fel de dor îmi e și de toate lucrurile care nu s-au întâmplat, de tot ce plănuisem cu Anca. Era persoana care știa totul despre mine, iar eu eram persoana care știa totul despre ea. Voiam să ne creștem copiii împreună, să avem case una lângă cealaltă, să fim de nedespărțit. Mama, de mici, ne-a învățat că trebuie să ne iubim mai mult decât pe ei, ca părinți, pentru că o să ne avem alături toată viața.
Telegrame
Timp rotund
Editor Timea Honț
Acum. Aici. Îți scriu iar din inimă. Te aleg din nou, cu lumină și umbre. Ca atunci când vizionam la Eforie un film alb-negru SF în care artistul picta feroce și nud și tu m-ai întrebat șoptit la ureche dacă eu scriu goală în mica mea garsonieră. Și m-am lichefiat la gândul că, în sfârșit, lângă mine respiră un bărbat interesat de cum ucid paginile albe. În memoria mea, iubirea ta se mișcă lent și languros ca o pisică, se dezvoltă ca un poem ce se scrie pe piele și se întreține cu gesturi delicate ale unui timp rotund de fericire. Tăcerea este mai aproape de felul tău de a trăi, dar îmi spui frecvent: Suntem bine. Te iubesc. Și este suficient. Azi. Acum. Aici.
Telegrame
Hai să luăm roșii
Editor Nicoleta Rădăcină
M-ai așteptat în parcare la IKEA cu părul prins și o pungă de la Jumbo în mână. Am coborât și m-ai luat în brațe. Vanilie. Miroseai a vanilie.
— Mergem să luăm roșii, da? ai zis tu, cu ochii negri ațintiți în sufletul meu.
— Mergem, pentru asta e punga, nu?
— Da. Râsul tău e terapie.
Nu, Alex, nu te-ai îndrăgostit.
Tanti Liza ne-a pus roșii, castraveți și o bucată de slănină direct din afumătoare. Nea Florian a ieșit din pivniță cu o sticlă de vin roșu, făcut din culesul de acum doi ani.
— Să bei un pahar seara la masă. Și să-i dai și la mândra să guste.
Era deja trecut de miezul nopții când am oprit la tine în parcare, am deschis portbagajul, ne-am așezat și am privit luminile difuze de la stâlpi, în timp ce eu îmi pătam tricoul cu roșie și tu râdeai cu mine, căci tricoul tău a gustat și el din sticla de vin.
Ba da, Alex, te-ai îndrăgostit.
Da’ îți trece cu terapie.
Anca spunea mereu că scopul ei în viață este să aibă grijă de mine, chiar dacă ea era sora mai mică. Adevărul e că întotdeauna am avut grijă una de cealaltă, dar în moduri diferite. Eu am avut grijă de ea mai mult din punct de vedere material. Încă din liceu, orice ban aveam – de obicei din burse – îl împărțeam cu ea. Jumătate din sumă eu, jumătate – ea. Orice fel de problemă avea, știa că se poate baza pe mine. Dacă avea nevoie să merg cu ea undeva, lăsam orice și fugeam. Dacă avea nevoie să o ajut cu ceva pentru liceu sau facultate, rezolvam, dacă nu se simțea bine și avea nevoie să stăm împreună, stăteam cu ea, indiferent de oră, până-n zori.
Ea avea grijă de mine din punct de vedere psihic. Dacă mă vedea supărată, reușea imediat să mă facă să mă simt mai bine. Cel mai bun exemplu e chiar ultima mea zi de naștere, înainte să moară ea. Planul era să ieșim în oraș, dar eu, cu o combinație veritabilă de nehotărâre și perfecționism, m-am lăsat copleșită de niște nimicuri și nu am mai vrut să ies. Era primul an în care nu voiam să fac o petrecere mai mare de ziua mea, ci doar o simplă ieșire la restaurant. Ador zilele de naștere, atât a mea, cât și a celor din jur.
Anca știa asta și nu a vrut să mă lase să am o zi banală doar pentru că mă împotmolisem în nu îmi place cum îmi stă părul, cum m-am machiat, mă simt oribil. Așa că m-a luat și m-a aranjat, a făcut rezervare la restaurant și, cu felul ei de mă scutura înapoi la viață, a reușit să mă scoată cu câteva vorbe bune din starea jalnică în care eram. M-a făcut să mă bucur cu adevărat de ziua mea, ultima petrecută alături de ea.
Toamna trecută, după moartea lui Payne, am simțit un impuls să mă apuc de curățenie. De când murise Anca, nu putusem să-i arunc periuța de dinți din baie. Pur și simplu nu părea că e real ceea ce se întâmplă, așa că nu aveam de ce să îi arunc periuța, că doar urma să se întoarcă la un moment dat, nu? Ei bine, în acea zi nu s-a mai simțit ireal, ci doar total nedrept. În acea zi am reușit să arunc periuța de dinți, chiar dacă am simțit din nou că pierd o parte din mine. Pe cât de sfâșietor, pe atât de ciudat a fost și sentimentul de împăcare, pentru că, în sfârșit, ajunsesem într-o nouă etapă a durerii mele.
Unele lucruri însă rămân neschimbate, așa cum e apăsarea din piept că nu am putut să ne luăm la revedere. Cum îți iei la revedere de la o persoană pe care credeai că o s-o ai alături toată viața? Mă gândesc ce ar fi zis ea, oare cum m-ar fi consolat? Ce-mi rămâne de făcut când singura persoană care ar fi înțeles exact prin ce trec este fix persoana care a murit?
La cum o știu, mi-ar fi zis probabil că, indiferent de orice, sunt minunată. Asta îmi scria mereu pe tot felul de bilețele, iar acum am fix acest mesaj, cu minunatul ei scris, tatuat pe mână. Ca să îmi pot aminti mereu că Anca mă considera minunată. Și cu gândul ăsta mă așez în fotoliul ei de fiecare dată când nu mai pot de dor.
Cumpără