În unele zile, Alina avea pasul de soldat, greoi ca bocancii negri de trei kilograme care îi apăsau gleznele cu toată gravitatea unei vieți pe care n-o alesese. O purtau cu ochii închiși într-un triunghi veșnic: universitate–Kaufland–căminul de fete. În altele, o vedeai curgând pe holurile facultății de Litere; blana groasă pe care o purta din octombrie până în mai se subția în timp ce ea se strecura printre studenți ca un fum diafan. 

O priveam de fiecare dată cu un nod în stomac – o iubire ciudată, amestecată cu teamă, care mă făcea să-mi doresc s-o înțeleg, s-o apropii, chiar dacă ceva din felul ei de-a fi mă ținea la distanță. Știam și ce: părul murdar, hainele ponosite, privirea tăios-răutăcioasă care ieșea din ochii săi încrucișați și țintea nemilos tot ce mișca în jur. 

Noi, colegele ei de cameră, o salutam de departe, un salut bucuros, dar scurt, atât cât ea să simtă bunăvoința noastră, dar alții să nu reușească să o prindă din mers. În zilele când era soldat, ne arunca o privire de „mai duceți-vă dracului”; în celelalte, zâmbea fâstâcită, mormăind ceva pe sub nas. Ochii însă îi sclipeau, de parcă ar fi discutat între ei: M-au văzut? M-au văzut! 

Ne continuam drumul voioase spre sălile de curs, iar ea, spre patul supraetajat din camera 20, care o pregătea de viața ei adevărată, de noapte. Cursurile, conspectele, salata de icre și franzela albă pe care o păstra tot timpul lângă pernă erau parte dintr-o identitate pe care nu și-o alesese. Nu alesese să se nască într-un cătun de la graniță, nu alesese să frecventeze cursurile acestei universități de provincie, nu alesese să împartă camera cu trei studente de anul I. Nu alesese să crească bilingvă. Se simțea la fel de străină în română, precum se simțea în ucraineană. Știa două limbi vorbite de cincizeci de milioane de oameni și cu niciunul nu avea chef să vorbească. O înghesuiau ambele într-un colț întunecat din lume unde ecranul alb-negru de patru centimetri pătrați al unui telefon Nokia o făcea să treacă dincolo. 

Dincolo putea fi oricine, iar limba spaniolă era nava cu care traversa portalul. Era limba mesajelor de noapte, a profilurilor reinventate până la epuizare, a flirtului fără riscuri pe care noi nu-l cunoșteam. În timp ce noi descopeream cu timiditate small talk-ul românesc venit – cred acum – pe filieră americană, atât de nefamiliar nouă, obișnuite cu afecțiunea rigidă, directă, fără zorzoane, moștenită probabil pe filieră rusească de băieții basarabeni, în timp ce ne prăpădeam de râs de băieții din căminul de vizavi, care ne trezeau cu un BUZZ cât ei de mare și începeau discuția cu „ce faci, dragutzo?”, Alinuța adormea cu „te quiero” și „mi amor” în urechi, spuse de bărbați pe care nu-i văzuse niciodată. 

În primele săptămâni am stat de câteva ori la ușa administratoarei căminului sperând că există scăpare. Hai tu, bate tu. Bat eu la ușă, dar tu vorbești! OK, încep eu să vorbesc, dar voi continuați. Aveam linia de subiect pregătită. Evitam intenționat să povestim lucrurile care ne deranjau cel mai mult la colega noastră de cameră, pentru că oricum nu ne-ar fi crezut. Nici noi nu ne-am fi crezut dacă n-am fi împărțit cei nouă metri pătrați cu ea.

Dacă ar fi existat un tribunal al moralității și echității, aș fi cerut ca administratoarea căminului de fete, Carmen Urzică, să devină Carmen Pâinică. N-am întâlnit pe altcineva care să poarte un nume atât de antagonist personalității sale. Era caldă și împăciuitoare ca o pâinică. Dacă ne îndreptățea pe noi, o nedreptățea pe Alinuța. Hai, măi fetelor, e doar pentru un an universitar, acum e octombrie și cât ai clipi se face iulie. Avea dreptate administratoarea, cam asta e viteza cu care se scurge printre degetele fără inele de căsătorie un an universitar. 

Ne-am resemnat ușor și pentru că știam că favoarea asta nu va fi trecută ușor cu vederea. Ca atunci când vecinele se plângeau de noi că stăm treze și ne hohotim până la 4:00 dimineața, în timp ce editam în camera 20 propria revistă studențească. Sau atunci când am uitat, pe plita de pe etaj, sfecla în ceaunul de fontă pe care mi l-a pus mama în geanta de rafie la plecare și ne-am dus la seara de poezie la Music Pub. S-a carbonizat sfecla, mirosul de cărbune ars le-a scos pe toate fetele pe holul etajului 2 din căminul 1, iar doamna Carmen n-a scos nici măcar o mustrare la adresa noastră. Bine faci, bine găsești.

Noi, colegele Alinuței, trăiam iubiri naive, de cămin, cu pufuleți sărați și iaurt Bucovina, care se găsea tot timpul la reducere la intrarea în Piața Mică. Ea trăia iubiri digitale, cu mize de telenovelă sud-americană.

„Alina, dacă mai continui să-i sperii pe băieții care vin în camera noastră, n-o să avem niciodată iubiți!” i-am spus într-o seară, cu voce disperată, iar fetele m-au susținut într-un glas.

Nu era împotriva iubirii, ci împotriva iubirilor adevărate, pătimașe. Și avea dreptate, într-un fel. Iubirea pe care mi-o închipuiam când am coborât din microbuzul care ne zgâlțâise timp de șapte ore de la Chișinău la Suceava, iubirea pentru primul băiat pe care l-am întâlnit în orașul nou și care s-a oferit să ne care gențile la cămin nu era o iubire pătimașă.

El era un băiat bun, grijuliu, mă întreba dacă am mâncat, schimba Windows-ul fetelor din cameră, mi-a deșurubat de câteva ori laptopul, cumpărat la mâna a doua din toți banii pe care mi-i dăduse mama ca să am ce mânca până la Revelion, și a suflat praful din el cu delicatețea unui bijutier.

Era de treabă, dar nu trecea filtrul Alinei. Iar utilitatea cunoștințelor lui tehnice nu o încălzea prea tare – Alina n-avea laptop. Lumea ei era în telefonul cu ecran alb-negru, care se reconstruia de fiecare dată după întâlnirile violente cu peretele.

Alina era un cameleon. Lua culoarea și forma cearșafului colorat sub care se ascundea cât era ziulica de mare, devenea cărămizie în rarele ocazii când o vedeam mergând grăbită, cu privirea în jos, pe holurile facultății, fix pe lângă perete, de parcă era gata să ia povara betonului pe umerii săi în caz de cutremur. Era cameleon și pe timp de noapte, când privirile noastre se intersectau pe diagonală, ea pe patul de sus, eu pe cel de jos. Eu, îmbătată de somn, în halatul meu albastru gros ca un pled. Ea, prinsă în ecranul telefonului Nokia. Lumina slabă a ecranului proiecta uneori o față aproape zâmbitoare, ochii îi străluceau, la fel și părul slinos, pe care nu și-l spăla niciodată. 

Astea erau nopțile bune, nopțile în care viața sa paralelă din America de Sud îi mergea bine. Îi mergea bine în dragoste. Nopțile rele erau cele în care ne trezeam toate trei speriate de la telefonul care izbea peretele. Bateria cădea de cele mai multe ori pe masă – lovind o ceașcă sau o farfurie cu te miri ce rămăsese acolo de cu seară –, iar capacul bateriei ajungea sub pat. Nu strigam, nu ne supăram. Am ales calea asta în biroul de sus al administratoarei și, ca niște ființe ajunse în prag de maturitate, ne-o asumam. O lăsam să își scoată furia și o întrebam dacă e bine. Știam că nu era.

Deși rareori părăsea patul de la etajul 2, Alina era o prezență sporadică în spațiul nostru. Era pe Myspace, ea și cele patruzeci și opt de identități ale sale. Identitatea ei preferată era cea de care se îndrăgostea băiatul de care ea era deja îndrăgostită. Alinuța era tot timpul cu cinci–zece pași înainte. Strategă. Înainte să ajungă ea în viața amorezului, ajungeau o parte dintre celelalte identități. Se împrieteneau cu frații, surorile și verișorii lui. Eh, ce păcat că mama sa nu e pe Myspace, m-ar fi ajutat enorm, ofta Alina a pagubă. Se loga și se deloga de pe un cont pe altul ca o maimuțică pricepută care sare de pe-o creangă pe alta. Internetul care curgea prin ecranul minuscul era jungla Alinei.

Făcea și desfăcea relații, făcea și strica ziua oamenilor la 10 000 de kilometri distanță din patul ei de la etaj din căminul 1. Știa ce face iubitul său înainte să știe acesta ce va face. Știa ce cadou va primi de ziua lui, mult înaintea aniversării. Ajunsese să-i controleze și cadourile. Celelalte identități se infiltrau iscusit în anturajul iubitului, iar prietenii invitați la petrecere veneau cu cele mai potrivite cadouri. Cele sugerate de ea, că doar ea îl știa mai bine decât oricine.

Toată lumea era fericită, până nu mai era. O supărare, un buton apăsat le declanșa pe celelalte în lanț. O replică vag ironică, o întârziere la un mesaj, o zi în care băiatul nu mai răspundea cu „mi amor” sau alta în care era deconspirată și trimisă în Block, și totul începea să se prăbușească. Întâi, devenea tăcută. Apoi veneau suspinele pe sub plapumă, apoi furia – bruscă, explozivă – care se izbea de pereți odată cu telefonul ei cu ecran mic și butoane mari. Plângea fără lacrimi, din gât, din piept, din neputință. Înjura în spaniolă. 

Dacă internetul ar fi fost o junglă, Alinuța ar fi fost regina ei: leoaica răzbunătoare. O petreceam vineri după-amiază cu privirea de la geamul camerei 20, îi făceam cu mâna, încuiam ușa și ne întrebam dacă iubirea și frica pot exista concomitent. 

Bocancii grei o duceau la autogară cu tot cu borcanele pline cu mâncare pe care mama și bunica sa aveau să le golească și să le umple la loc duminică, atunci când o urcau în microbuzul cătunului de la graniță. Ne asiguram că nu ratează microbuzul, că nu se întoarce, ne suflecam mânecile, ne încordam nasurile, ne puneam mănușile luate din farmacie și scoteam din dulapul ei toate sursele posibile și imposibile de putoare și infecții. Bucata de salam mucegăit dintre haine, iaurtul pe jumătate gol, șunca stricată din cratița mare de 5 litri, pe care mama Alinuței o adusese în ziua cazării. Atât de mare, încât deseori găzduia perechea de teniși a Alinuței scăldați în noroiul de la Piața Mică.

Frica se dilua în weekend și făcea loc dorului. Ne rugam să vină vinerea să scăpăm de ea, ca duminică dimineață să așteptăm aproape nerăbdătoare reîntâlnirea. Ca mamele care-și lasă copiii la grădiniță.

În seara în care am convins-o să își spele părul, iubirea a fost mai puternică decât frica. Atât de puternică, încât Alinuța s-a făcut moale și s-a lăsat pe mâna noastră. Am stat cu urechea lipită de ușă până când o cameră din celălalt capăt de hol a înghițit pălăvrăgeala alături de corpurile goale ale fetelor înfășurate în prosoape înflorate. Erau ultimele. Alinuța a pășit temerară într-o cabină de duș cu instrucțiunile, prosopul și șamponul la ea. O urmăream emoționate, de parcă această fetiță care tocmai pășise în clasa I  crescuse în burțile noastre în același timp.

Am fugit înaintea ei în cameră și i-am făcut un pod imaginar din flori – așa cum se face la nunțile basarabene, ca să treacă tinerii însurăței pe sub el – și i-am cântat marșul. Am condus-o solemn la uscător și-am urmărit, vrăjite, facerea. Dintr-o gâscă posacă, cu pene slinoase, Alinuța devenea o lebădă cu zulufi aurii. Nu ne venea a crede, nu-i venea nici ei. Am pozat-o mai întâi la perdea, apoi la dulap și-am adormit toate patru cu părul curat, pentru prima dată.

La 18 ani, iubirea era mai puternică decât frica. Iubirea a fost cea care ne-a făcut să plecăm resemnate din biroul administratoarei căminului și nu ne-a lăsat să revenim la ea în nopțile cu crize de furie. Tot ea ne-a făcut să ne prefacem că n-o credem când ne-a mărturisit că fata care intrase într-o relație cu băiatul de care era ea îndrăgostită a pățit ceva rău după multe săptămâni de tachinări. Știam că Alina e bună la tachinări. Ne era teamă, dar n-am plecat. Acum, privind înapoi, nu știu dacă am fost curajoase sau doar foarte tinere. Dar știu că iubirea pentru Alina, cu toată frica din jurul ei, m-a învățat ce înseamnă să iubești pe cineva care nu e ușor de iubit.