Luni, 6 dimineața. Mă trezesc cu mult înainte de alarmă. Abia m-am întors din vacanță și sunt încă obosit, dar corpul meu nu poate să se odihnească. Am început ziua cu o stare de neliniște și anxietate, pe care am adus-o cu mine din ultima zi a excursiei, în care am stat mai mult în capul meu decât pe plajă, după ce te-am văzut asumându-ți noul rol.

Se făceau 6 luni de oboseală și vid emoțional. Cum am ajuns aici? Era o vreme când simțeam că am totul, deși nu căutam nimic. Totul venea de la sine. Aveam 26 de ani, iar tu, 24. Eram doar noi doi împotriva lumii.

Acum caut constant urme de claritate în firimituri și încerc să dau sens la te miri ce. Sens la felul în care mi-ai zâmbit ultima oară sau la cât de apăsat m-ai strâns în brațe când ne-am revăzut la cabană la Paul. Nici n-ai idee prin ce am trecut atunci, văzându-te atât de aproape și, totuși, simțindu-te atât de departe. Sau cât de greu mi-a fost să găsesc un zâmbet strâmb pe care să îl port în colțul gurii la finalul weekendului, pentru întoarcerea spre București. 

Am mai fost de atâtea ori împreună la cabană, dar acum, pentru prima oară, mergeam în mașini separate. Dar ce mă durea cel mai tare era că nu puteam să știu, tu prin ce treci?

Și totuși, îmbrățișarea de rămas bun de la cabană a fost ultimul moment în care ți-am mai putut simți prezența. Un fel de: „hei, să știi că încă îmi mai tremură sufletul când se apropie de al tău, aruncat în ecou.”

Al tău ce spune? Niciun răspuns.

Îmi e greu să cred că, până nu demult, râdeam goi în pat, în timp ce te țineam la piept, și acum ne îmbrăcăm în aceste politețuri cu care încercăm stângaci să fim amici. Sunt zile în care acest costum mă strânge, dar ce pot să fac? Să mă mai las dezgolit în fața ta, în timp ce tu mai pui un strat pe tine?

Acum patru ani, mi-a trebuit mult curaj să te iau de mână la festivalul unde te-am recunoscut și să îți propun să ne plimbăm departe de zgomot. Mai vorbisem cu luni bune în urmă, jumătate de zi, pe o aplicație de dating. Atunci ai fost neinteresată de replicile mele de agățat, și nu mă surprinde. Nu căutam ceva profund. 

Și totuși, m-am entuziasmat atât de tare când mi-ai spus că una dintre pozele tale era de la un concert Golan, încât am început să-l caut pe următorul. M-am grăbit și te-am invitat la ceva ce aveam să descopăr o dată cu tine că nu era Golan. O greșeală pe care ai penalizat-o fără să clipești și ai decis pentru amândoi să termini totul, înainte să înceapă.

Totuși, în vara aia, Golan urma să își lanseze albumul la Summer Well, iar eu aveam deja bilet. Care erau șansele să ne reîntâlnim, cu o lună înainte, la un festival din Piatra Craiului, fără semnal la telefon? Când te-am văzut, am știut că e momentul să îmi răscumpăr greșeala.

Dar tu n-ai lăsat garda jos în fața gestului meu măreț. La urma urmei, eram doar un străin venit de nicăieri, care îți propunea să îl însoțești la un alt festival. Dar eu simțeam că te știu cumva de o viață. Aveai o gingășie aparte, cu o prezență care lumina încăperea fără vreun efort. Zâmbetul tău m-a cucerit cu totul, iar căldura cu care vorbeai cu oamenii a fost molipsitoare. 

Așa că, atunci când am văzut două stele căzătoare, în ultima noapte în Piatra Craiului, mi-am dorit să fiu fericit cu tine pentru tot restul vieții. 

Ceva cred că am greșit însă, ori dorința n-a știut la care dintre ele să ajungă, pentru că nu s-a împlinit până la capăt.

„Timpul se oprea în loc, de fiecare dată când te surprindeam zâmbind.” Asta am scris pe bilețelul pe care ți l-am lăsat în buzunarul rochiei la primul nostru date, câteva zile după munte. Încă zâmbesc când îmi aduc aminte ce stângaci am încercat să te pup pe obraz înainte să pleci, de am reușit să te pup pe mai degrabă pe ureche. Mi-ai scris apoi din taxi când l-ai citit că ți-ai fi dorit să întoarcă și să mă săruți. Ți-am răspuns să îl păstrezi pentru data viitoare.

Nu m-am mai grăbit. Simțeam că o să avem tot timpul din lume.

Întâmplarea face că nu am mai ajuns la Golan. Nici atunci, nici în următorii trei ani și jumătate, deși ne-am tot propus. Începusem să glumim pe tema asta, atunci când povesteam cum ne-am cunoscut – poate că scopul n-a fost niciodată să ajungem la concert la Golan, poate că scopul a fost să rămânem împreună.

Între timp, ne-am creat propriile aventuri cu scopul declarat de a „opri timpul” – cum o făceam în fiecare an de ziua mea, când mergeam în excursii doar noi doi. M-ai învățat să iubesc cum n-am iubit pe nimeni până atunci. Așa am ajuns să mă iubesc și pe mine.

Patru ani mai târziu, timpul s-a mai oprit de două ori, dar de fiecare dată mi-a strâns inima în loc să o deschidă. 

Mii de străpungeri am simțit când am văzut primul story cu el. Mergeați în Bulgaria pe weekend și ai postat o poză de tip clișeu pentru un challenge de la Electric Castle. Ritualul nostru din fiecare vară, unde ne înconjuram de muzică și prieteni.

O zi mai târziu am văzut că ați fost aleși cuplul câștigător. Acum devenise real.

Se împlineau șase luni de când ne separasem și totuși nu știam pe unde să fug să mă ascund de durere. O durere ce îmi amintea cât de profund am iubit. Săptămâni întregi mi-am cântărit emoțiile și gândurile; eram gata să îți scriu, să văd dacă mai poate fi ceva între noi. Bineînțeles că, în tot acest timp, ți-am romantizat amintirea. Doar eram un străin cu gesturi mărețe.

Te-ai mai gândit oare la noi? Mi-am primit răspunsul înainte să îl cer.

E greu să îți trăiești viața fără un loc pe care să îl numești acasă, după ce ți-ai așezat toate rădăcinile într-o singură persoană. Pentru că, atunci când nu va mai fi, nu doar că o vei pierde, dar vei rămâne cu sufletul în derivă.

Știu că am decis împreună să încheiem, atunci când am început să ne pierdem în argumente și am realizat cât de diferită era de fapt lumea fiecăruia dintre noi. Ne potriveam și completam în atât de multe aspecte, mai puțin în valorile ce ne defineau.

Aveam priorități și viziuni diferite față de efort. Tu puneai prieteniile mai presus de relația noastră, iar eu visam la o familie cu tine. Credeam că iubirea adevărată vine doar cu sacrificii. Nu știam să te iubesc fără să încerc să te salvez.

Cum am ajuns aici? Ne-am întrebat amândoi în prima zi de Crăciun, ce urma să fie ultimul împreună.

Cu o zi înainte hotărâsem să mergem împreună la ai mei, la Călărași, de sărbători. Dar chiar în ziua plecării, dintr-un motiv stupid, s-a iscat o ceartă. Și am ajuns să merg singur, doar pentru câteva ore. Pe drum, în liniștea mașinii, momentul acela mărunt a început să capete greutate. Mi-a adus în față, ca un ecou, toate dățile în care deciziile noastre s-au ciocnit, toate nemulțumirile rămase nespuse, toate dățile în care nu m-am simțit o prioritate, toate micile rupturi.

Când m-am întors, am simțit că și tu ajunsesei la aceeași concluzie.

Am decis să petrecem restul sărbătorilor ca pe o formă de comemorare a ce am avut până atunci. Culmea, abia după ce am convenit să ne despărțim am mai reușit să ne mai privim în ochi ca la început. Un început în care ne scriam bilețele, le lăsam prin casă și așteptam cu emoție să le găsească celălalt.

Am dat recent de unul din ele printr-un sertar. Am și uitat ce căutam când l-am găsit.
L-am citit cu sufletul tremurând înainte să îl pun în cutia pe care o deschid o dată la câțiva ani și doar atunci când trebuie să renunț la o parte din prezent, ca să devină trecut. Mi-ai spus:

„Moș Nicolae nu a mai găsit Lotto, așa că se va revanșa cu o serie de sărutări. Îl poți găsi ușor dormind sau jucându-se cu a noastră Carrot (pisica). Te iubesc!”

Mă doare și acum când citesc acest mesaj și când scriu asta. Încă mai am întrebări pe care știu că nu ți le voi mai putea pune și încerc să accept. Poate că unele iubiri nu sunt făcute să dureze o viață. Poate vin doar să ne învețe cum să ne iubim pe noi înșine. 

Încă mai pun din când în când câte o poză cu Carrot într-un folder comun de cloud, ca o ultimă formă a grijii pe care ți-o port.  De azi însă, nu mai ascult Outflow – Număr zilele pe repeat și aleg să învăț să îmi fiu singur casă. Aleg să îmi gătesc rețeta preferată, să îmi răspund cu blândețe când îmi e greu, și să nu mai fug de mine. Și sper că data viitoare, când cineva va mai bate la ușă, să fiu prezent de la început până la final.