Episodul 1.  

Am doar 19 ani, sunt student, singur și nu am baaani… și chiar n-aveam, abia m-am rugat de părinți să-mi dea să plătesc un curs de dans. Văzusem un fluturaș pentru cursuri de dans, standard și latino, timp de 3 luni de zile la Casa Studenților din București, și mi-am zis că e o ocazie bună de a cunoaște fete. Eu, ăla care se uită în stânga și în dreapta și nu face niciun pas. Și, cum eram eu obișnuit să mă uit fix la cineva, la înscriere, când să urc treptele, n-am ratat ocazia. Am văzut două fete coborând. M-am uitat la prima, mi-a zâmbit, m-am uitat la a doua, mi-a zâmbit și ea și am rămas fixat, până mi-a spus:  

– De ce te uiți la mine?  

– Îmi place cum zâmbești! – am zis eu de colo și mi-am continuat drumul către înscrieri, în timp ce ele s-au dus spre ieșire.  

În ziua primului curs, ce să vezi, erau în aceeași grupă cu mine. La primele ședințe, exersam individual pașii de bază. Apoi urma să facem perechi. Uau, mi-am zis, pereche? Așa ușor să fie? Cu o aparentă încredere în mine, dar roșu tot în obraji, m-am îndreptat către ea și am început să dansăm.

– Gabi! – zic eu de colo.  

– Dana! – zice ea. Avea părul natural, blond, prins într-un fel să nu-i vină în ochi, o bluză roșie și sandale cu barete și toc, cum probabil se cerea la curs. 

Cursurile se țineau de două ori pe săptămână. Mă simțeam atât de bine alături de ea, că începusem să număr zilele până la următorul curs, doar ca să o văd din nou. De fiecare dată când se apropia, inima îmi bătea mai tare. 

Numai că se apropia sfârșitul cursului pentru începători, iar eu nu făcusem niciun pas concret și iată că sosise ziua de concurs pentru etapa intermediară. Ea, încrezătoare în forțele proprii, eu aerian, cu gândul la ea, am sfeclit-o. Și am sfeclit-o rău de tot. N-am condus-o cum trebuie, probabil am și călcat-o pe picioare, încât a început să plângă biata fată. Mi-a zis că venise la cursuri pentru dans, nu să-și găsească pe cineva, și că își dorea foarte mult să meargă mai departe. Dar, pentru că nu am fost în stare să o conduc, totul s-a terminat.  

What? Cum s-a terminat? Nu se poate! Și dă-i și sun-o zilele următoare, și ea nimic, îmi închidea telefonul. Așa m-am hotărât să merg la ea la facultate cu un trandafir roșu, s-o aștept să iasă de la ora de sport. Era anul II la Medicină. Nu se aștepta să mă vadă. S-a așezat lângă mine pe o bancă, dar o simțeam stingheră, parcă nu știa cum să scape mai repede. Am văzut o monedă pe jos, m-am aplecat și am zis:  

– Ăsta e norocul nostru.  

– E norocul tău! – zise ea de colo.  

Văzând că n-am șanse de izbândă, mi-am luat rămas bun de la ea și am plecat cu capul înainte, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar o altă fată pe care am ratat-o.  

Episodul 2.  

Am doar… 29 de ani, sunt singur, lucrez, am ceva baaani… 

Stăteam la job pe Facebook și tocmai îmi apăruse o notificare că fusese ziua Danei. I-am urat „La Mulți Ani!” și am întrebat-o ce mai face. Mi-a răspuns că bine și că lucrează. O perioadă n-am mai băgat-o în seamă. Trecuseră 10 ani, dar încă eram supărat că mă respinsese. 

Apoi am început să o întreb de una, de alta, și, culmea, ea îmi răspundea, dar niciodată imediat, tocmai când nu te așteptai. Până când, după vreo 2-3 luni de tatonări pe Messenger, i-am propus să ne vedem.  

– Când?  

– Păi, după program, ne întâlnim acolo unde ne-am cunoscut!  

Și ne-am revăzut la Casa de Cultură a Studenților. Nu prea se schimbaseră multe, doar școala de dans nu mai era. Dar când am revăzut-o, culmea, parcă m-am închis în mine. Ulterior mi-a spus chiar că eram ca o țestoasă care se închidea în carapace, aluzie la faptul că nu dădeam frâu liber sentimentelor.  

Spre final, am condus-o la stația de troleu și, la un moment dat, nu mai știu cum decursese discuția, dar apucase să mă scoată din sărite, și i-am zis:  

– …și ce vrei să spui, că eu sunt jumătatea ta?  

Cu ochii parcă un pic înlăcrimați?!, nu mai știu, că era și seară, într-o zi de toamnă, a dat din cap afirmativ!  

– Trebuia să te hotărăști de acum 10 ani!, am urlat eu de colo.  

Păi și cum să nu urli când auzi așa ceva? Să nu te apuce toți nervii? 10 ani duși pe apa sâmbetei, eu singur, fără nicio relație, și ea, trecută prin 2 relații, ba chiar una care i-a lăsat sechele serioase. 

Dar cum a doua zi trebuia să plec cu mașina în provincie, la casa părăsită a bunicilor, i-am propus să vină cu mine, dacă avea chef. De obicei, mergeam singur într-o plimbare, și-am fost surprins să aud că vine. I-am zis să se îmbrace mai gros, că o să mergem în zonă de deal. A doua zi, să nu o mai recunosc. A venit îmbrăcată ca un copil, înfofolită toată într-o geacă de iarnă, și cu gluga pe cap!  

În mașină i-am pus ce muzică îmi plăcea mie, genul What’s Up a lui Dj Rynno & Sylvia, J. Yolo, numai bună la drum lung. Ea mi-a zis că sună trist, pentru că versurile vorbeau despre tristețe. Dar pentru mine conta ritmul. 

Când ne-am întors, ne-am sărutat în mașină și ceva s-a aprins acolo între noi, că am invitat-o pe bancheta din spate. N-am mers foarte departe, că era frig și cam incomod, mai trecea și lumea prin parcare, dar a fost ceva plăcut. Nici ea nu se aștepta să mergem atât de departe.  

După o lună-două i-am propus să se mute la mine. Voiam să recuperez timpul pierdut. Plus că, ce relație e aia în care te vezi numai în weekend? Voiam să dormim împreună. 

*

Tare mult am apreciat la ea că nu insista să ies din ale mele și că nu mă grăbea, chiar dacă îmi bătuse apropoul:

— Bine că te grăbești tu cu mutatul, că dacă era după mine, cine știe dacă se mai întâmpla ceva.

Păi și cum să nu te grăbești, ziceam eu în gândul meu, când 10 ani am stat pe bară! Pe bune, acu’. Și, încetul cu încetul, începuse să îmi cucerească teritoriul. Ăla de 50 mp, la care teritoriu credeați că mă refer? Ah, nicidecum cel sentimental, inima nu îmi mai tresărea ca acum 10 ani, dar îmi plăcea și rutina care se instalase între noi. Plecam împreună la job, deși ea începea mai târziu decât mine, în weekend mai mergeam pe la părinții ei sau mai făceam câte o plimbare cu mașina. 

Și, apropo de inimă, tocmai ce, într-o zi, îmi spusese că și ei îi bătea inima când ne întâlneam la cursurile de dans. Păi să nu-ți vină să te iei cu mâinile de cap?

Dar am mers mai departe. Ea, în semn de iubire, îmi făcea cele mai bune prăjituri din lume, mai ceva ca la patiserie. Îmi gătea, făcea curat prin casă, ce să mai, ca o adevărată nevastă. Nevastă? Da, nevastă, pentru că, într-o zi, iarăși, la o discuție, am întrebat-o:

— Ce ai?
— Vreau copii!

Sora ei se căsătorise și plănuia să facă un copil. Fiind cu un an mai mare decât ea, voia să nu rămână în urmă. 

Am tăcut mâlc, dar am gesticulat ca și când aș fi zis: „Păi și fă copii, ce, te rețin eu?”
— Că noi nici nu vorbim… 

Așa era. Și nu-mi plăcea să vorbesc despre asta pentru că eu aveam niște probleme financiare pe care nu eram în stare să le duc. Să întemeiez și o familie era deja prea mult și simțeam că e și prea devreme în relație. 

De atunci, relația a început să se răcească – zicea mai mereu „faci cum vrei, poți să mergi și singur”, eram ca doi colegi de apartament. 

Când a venit timpul ca sora ei să nască, a chemat-o să o ajute cu copilul în Anglia, doar pentru o perioadă de câteva luni. 

Într-o seară, la masă, parcă nici ei nu îi venea să plece. Dar nu atât de dragul meu, cât mai degrabă din milă față de mine. Îmi spusese:
— Ce o să te faci fără mine?
— Ce am făcut și înainte de tine! Nu eu sunt cel care pleacă!

Bineînțeles că nu am suportat să plece și eu să stau aici. Am mers cu ea în Anglia. Planul era să îmi găsesc ceva de lucru acolo și să ne încercăm norocul. Două săptămâni am rezistat. Abia o vedeam. Pleca dimineața la sora ei și se întorcea seara. Până la urmă, am hotărât să plec înapoi acasă, unde aveam și un credit de achitat pentru apartament și un job, și pe ea să o las în urmă. Ne-am despărțit, iar ultimele cuvinte de la mine au fost:

— De trei ori! 😊

Și asta pentru că de atâtea ori ne pupam când ne vedeam, dar în ultima perioadă le redusese la o singură dată, spre deloc.

Și uite-așa, după aproximativ doi ani jumate, m-am întors singur pe teritoriul meu de 50 mp, reluând plimbările de unul singur cu mașina în provincie. 

Episodul 3

După vreo cinci-șase ani, mi-am zis să o caut din nou, să văd ce mai face. Dar cum să dau de ea? Culmea, pe Facebook parcă nu mai era. Am zis să încerc pe Instagram. Am căutat-o după nume și am găsit-o. Dar nicio poză cu ea, numai postări cu goblenuri și handcrafturi. Apropo, făcea asta și când era la mine.

— Bună, Dana!
— Bună, Gabi! Dar cine ești?

What?! Cum adică cine sunt? Nu aveam poză cu mine la profil și nici prin posturi, pentru că postam mai mult ce fotografiam. Nici numele complet nu mi-l pusesem. Așadar, era pertinentă întrebarea ei, dar parcă eu nu voiam să o accept.

Apoi i-am trimis o poză cu unul din goblenurile făcute de ea și a înțeles. Dar nu mai era aceeași bucurie a reîntâlnirii.

Am întrebat-o dacă e cu cineva și mi-a răspuns:
— „I have a partner since 2018, living together.”

Am doar… 40 de ani. Sunt singur, fără job și fără baaani…