Pe băiatul ăsta îl evitasem o lungă perioadă de timp. Ceva parcă mă incomoda la el, îl vedeam mereu foarte articulat și încrezător. Nu îl evitam în mod fățiș, însă dacă se întâmpla să-i fiu prin preajmă, preferam să îmi văd de treaba mea. Până când un task pe care trebuia să îl rezolvăm împreună ne-a forțat să ne vorbim. Mi s-a părut ușor arogant și formal în felul lui de-a fi, însă tocmai asta mă făcea să vreau să știu ce hram poartă. Mă irita, dar puțin îmi și plăcea. 

Într-una din zile, drumul nostru spre casă a devenit parțial comun, așa că m-a însoțit și mi-a povestit că e antrenor de jiu jitsu brazilian, chestie despre care eu auzeam atunci pentru prima dată. M-a încurajat să vin la clasele lui, dar după câteva videouri pe YouTube, am concluzionat că nu, mersi, așa ceva nu e de mine.

Contextul ne făcea să ne vedem săptămânal, așa că am început să mă simt o idee mai relaxată în preajma lui. La un moment dat, am făcut și schimb de numere de telefon. Într-o discuție mai degrabă despre nimicuri, mi-a dat o referință din Interstellar, iar eu, încurcată, i-am zis că nu l-am văzut niciodată, pentru că nu mă prea pricep la filme și oricum îmi plac mai degrabă alea siropoase, adică vezi doamne, proaste. 

Vestea i-a picat mai nasol ca un flying triangle la jiu-jitsu. Cică nu se poate să nu văd un așa monstru de film și, una peste alta, am hotărât să îl vedem la el ca să mă luminez. Ne-am întâlnit la 11 ziua, am bifat Interstellar, am gătit, mi-a cântat Mumford and Sons la chitară și mi-a făcut câteva poze foarte cool cu aparatul lui. Atunci i-am propus să facem câteva și afară, în natură. Am plecat din casă beți de un entuziasm pe care nici eu, nici el, nu-l înțelegeam. 

Ne-am uitat telefoanele și ne-am întors de-abia la 9 seara, când ambii fuseserăm dați dispăruți de prieteni. Dar eram bine. Eram amândoi foarte bine. Și foarte confuzi. Nu înțelegeam de ce ne simțim atât de bine împreună. Când am plecat spre casă, mi-a fost clar că ne va fi foarte greu să rămânem niște banali amici. Ne plăceam. O știam amândoi, dar nu ne ziceam nimic. Și am continuat așa o vară întreagă.

Ieșeam cu bicicleta, mă duceam la clasele lui de jiu jitsu, îmi făcea fotografii, mergeam la magazine cu instrumente muzicale unde îmi cânta la chitare fancy, improvizam picnicuri în parcuri, pe dealuri, mergeam la teatru, vânam apusuri superbe pe acoperișurile înalte din oraș și făceam plimbări nesfârșite cu mult, mult vorbit. 

Într-o zi, mi-a compus un limerick. Era talentat și îmi plăcea că sub aparența aia de tip ușor prea sigur pe el, era emoțional. Vorbeam, deci, o limbă comună.

Îmi complimenta pantofii galbeni pe care i-am cumpărat impulsiv din Zara într-o zi în care am simțit că vreau ca viața mea să aibă mai multă culoare. Erau galbeni, ascuțiți, deloc stilul meu, dar mă făceau să mă simt foarte bine. Mi se părea așa sexy că îi plăcea de mine în pantofii aia total nepotriviți cu aparența mea de fată cuminte, deloc stridentă. 

Îmi încuraja latura rebelă, iar pentru mine asta era eliberator. Corsetul ăsta de always a good girl începuse deja să-mi intre în coaste. Parcă nu îmi dădeam voie să am experiențe de teamă să nu fac ceva nepotrivit, socotit de alții ca nechibzuit. El nu-mi cerea să fiu într-un anume fel, nu mă grăbea, nu mă încetinea, nu mă sufoca și nici nu se distanța.

Eu îi desenam pe mână câte un soare, ca parte dintr-un ritual al nostru. I-am zis că o să îi tot desenez până când n-o să mai uite cât strălucește. Se emoționa vizibil, iar mie îmi plăcea enorm când intra în jocurile mele.

Nu ne spuneam nimic nu pentru că eram prea timizi, evitanți sau nesiguri pe ce simțim. Ci pentru că în ciuda a tot ceea ce trăiam împreună, elefantul din cameră era într-atât de mare, încât singura opțiune era să ne prefacem și aproape să credem că nu există. 

El era într-o relație de mulți ani, din liceu. O relație la distanță. Iar eu nu cred că am putut procesa informația asta. În primul rând, mi se părea că ea nu exista. Petreceam împreună mult prea mult timp, iar ea nu făcea niciodată parte din peisaj. Trebuia să fac un efort imens să îmi amintesc sau să cred pe bune că el e într-o relație. Mi-a spus, însă, la un moment dat, că după mulți ani, o relație se transformă în prietenie. N-am înțeles. Și mă încăpățânez și azi să cred că o relație, chiar și după mult timp, nu e doar o prietenie. Ar fi trist ca din iubire să rămână doar atât, nu?

Oricum, în luna august a acelui an totul urma să se încheie. Urma să nu ne mai vedem și, mai mult de atât, să locuim în două țări diferite. Ultima zi am petrecut-o plimbându-ne și îmbrățișându-ne constant, iar la 4 dimineața ne-am luat bicicletele și am plecat să prindem pentru ultima oară răsăritul împreună.

I-am dat atunci un carnețel și l-am rugat să-mi lase o amintire. El a developat multe poze cu mine și mi-a scris în dreptul fiecăreia câte o amintire. Ultima poză din carnețel era cu noi doi. Sub ea, textul ăsta: „although we talked so much, our magic was never in the words, but in the things we did not say. Take care, little witch”.

Îmi zisese întamplator pe la începuturi că e atras de fetele cu părul scurt (și fix așa îl avea și prietena lui, pe care o căutasem din curiozitate pe Facebook). Am luat-o ca pe o dovadă clară că nu ar putea fi nimic vreodată între noi. După ce ne-am apropiat însă, părul meu lung, bogat și ondulat i-a devenit subiect de profundă fascinație. În ultima noastră zi, s-a jucat prin el ca și cum știa că gata, de mâine muzeul se închide, arta dispare, catharsisul moare. 

O perioadă, am continuat să vorbim. El îmi trimitea voice-uri cu ce mai cânta la chitară, iar eu nu îi ziceam niciodată cât de groaznic de dor îmi era de el. Apoi, a fost firesc să ne scriem din ce în ce mai puțin. Știam unul de altul, dar lucrurile se estompau la fel de repede ca cerneala de pe singura carte poștală pe care mi-a trimis-o vreodată: niște versuri din Long Nights, de Eddie Vedder. 

La un moment dat, ne-am revăzut. Eu am petrecut o vacanță în orașul în care el locuia și l-am chemat la cafea. Aveam groaznic de multe emoții. Nu pentru că îl vedeam, ci pentru că îmi era frică să nu simt aceleași lucruri ca în trecut. Dar a fost light. Ne-am comportat ca doi cunoscuți cu vieți separate. Eu am stat cu garda sus, ușor rece. Nu simțeam să-i povestesc prea multe despre mine, însă eram curioasă cum e el, ce face. Părea bine. 

După reîntâlnire, m-am simțit ușurată; nu mai simțeam un substrat romantic între noi și nici nu-i purtam pică. Mă simțeam capabilă să mă bucur de ce am trăit, fără să îmi doresc ca lucruri trecute să se prelingă forțat în prezent. Capitolul ăla se încheiase.

După, ne-am mai scris o vreme. Rar și light. Până când nu mi-a mai răspuns la ultimul mesaj. Până când m-a șters de pe Instagram. Până când am văzut într-un ultim Story o poză de la propria lui nuntă. Admirabil, m-am gândit, să vrei să treci prin tăvălugul unei nunți pentru o relație din care n-a rămas decât o prietenie. I-am scris că mă bucur pentru el. Mi-a răspuns „It’s been a long journey” și a dispărut. Însă l-am înțeles. Simțeam și eu că pe undeva rămăsese agățat și era cazul să se rupă. 

Ce nu știe însă e că eu văd când mă caută pe LinkedIn. Acum câteva luni, a făcut-o din nou. Sper că e bine. Și că pe undeva simte și el că, deși ne-am purtat unii pe alții o vreme, nu eram perechea potrivită pentru drumul lung. Vom întâlni alte perechi de pantofi, în care mersul va fi mai ușor, mai firesc, de o mie de ori mai împlinitor.