Nu este nimic în neregulă cu mine

„Nu este nimic în neregulă cu tine.” I-am trimis mesajul ăsta prietenei mele din pat. Mesaj trimis, mesaj citit, niciun răspuns.

Cu câteva ore înainte îmi povestise cum, la o întâlnire cu oamenii ei dragi, cineva adusese vorba despre greutatea ei. Era o fată frumoasă, îngrijită, ținea deja dietă și mergea la sală. Aparent, nu era suficient. Înainte să se termine programul, a vomitat cele două guri de paste pe care le mâncase în pauză. E OK, mi-a zis. Bineînțeles. Femeile sunt întotdeauna OK.

Cuvintele acelea mi-au rămas în minte. Erau pentru ea, dar erau și pentru mine. O înțelegeam prea bine. Mi-am petrecut cea mai mare parte din viață urându-mă. Am luptat ani la rând să intru într-o lume în care fetele n-au coșuri și nici colăcei, pielea n-are fir de păr, fesele sunt mari și talia mică. O lume în care aș fi fost, în sfârșit, așa cum trebuie.

În școala primară auzeam des „seamănă cu tac-su, grasă și frumoasă”, ceea ce era ciudat, pentru că tata n-a avut niciodată kilograme în plus. Sau „se vede că-i bine făcută, se trage din neam”. Le auzeam la nunți, în stația de autobuz, în tramvai. „Uite-o și pe aia cum merge, ditamai baragladina!”, a spus odată o mămică despre mama altui copil. La televizor, femeile frumoase erau slabe și erau lăudate când slăbeau, iar vedetele erau „surprinse” cu celulită. Nu mai știu cine spunea toate astea. Știu doar că, de-a lungul anilor, vocea colectivă a devenit una individuală. Treptat, a devenit a mea.

Am încercat de multe ori să găsesc ziua în care am început să-mi spun că colegele mai zvelte arată într-un fel în care eu nu arăt. N-am găsit-o. Știu doar că în fotografia de clasă am tras aer în piept ca să am burta mai plată și că în clasa a V-a am înlocuit o masă cu o pungă de pufuleți. De acolo nu m-am mai întors.

În liceu am început să fac Tabata și HIIT. Am aflat repede că mușchii se construiesc cu greutăți, iar greutățile erau scumpe, așa că l-am rugat pe tata să-mi sudeze niște metale. Tata, sudor de meserie și om bun la toate, a ridicat din sprâncene, s-a uitat la mine amuzat și a zis: „Bine, dacă vrei tu, îți fac.”

Am primit o bară și două greutăți ca niște roți mici, cu mâner. Un fel de kettlebells lucrate de mână, dintr-un metal care-ți lăsa pe palme o peliculă arămie. „Poți să le vopsești?” Le-a vopsit fără să întrebe nimic.

De la atâtea sărituri, parchetul pentru care tata muncise ani la rând a început să se strice. Într-o zi, după un antrenament, m-au lăsat picioarele și greutățile au alunecat de pe bară, fix unde plăcile începuseră să se desprindă. Când i-am spus, m-a întrebat un singur lucru: „Te-ai lovit?” I-am zis că nu și că îmi pare rău.

„Dă-l încolo de parchet. Doar ai grijă să nu-ți cadă pe picior.”

Tata n-a întrebat niciodată de ce făceam toate astea. Cred că nici n-a știut cu adevărat că voiam să slăbesc, pentru că nu i-am spus. Când pomeneam că sunt grasă, o făceam râzând. Plângeam des în anii aceia, din cauza acneei cu care mergeam de ani buni pe la doctori, iar el credea că plâng doar pentru ten. Doar la mama îmi mai scăpa câte ceva: „După ce că sunt grasă, mai am și coșuri.”

Așa că tata a făcut ce face un tată care vrea să-i dea copilului tot ce se poate. Am vrut migdale, avocado, mei, chia, și mi le-a cumpărat. Credea că așa mă face fericită.

Grasă și urâtă. Astea au fost vorbele pe care le-am purtat ani la rând în loc de haine. Vara le purtam ca blugi groși și bluze cu mânecă lungă. Iarna îmi stăteau cel mai bine, sub puloverele care mă ascundeau. În oglindă, chiar și când rămăseseră doar oase, vedeam straturi de grăsime. Șolduri prea mari, umeri prea lați, nas mare, ochi strâmbi, genunchi de bărbat, gambe groase, fața prea rotundă. Lista nu se termina. Mă uitam la mine obsesiv, găseam defecte obsesiv, mă uram obsesiv.

În adolescență am mâncat „cel mai curat”. Mama face și acum cele mai bune prăjituri. Are carnete vechi, pline de rețete și amintiri. „A ieșit bine? Îți place?” întreabă mereu, cu o sclipire de copil în privire. O dată, pentru un Crăciun, a copt în bucătăria de vară, în frig, cu mâinile înghețate. „Ia măcar o gură, nu te mai prosti!”

M-am ținut tare. Nu mă antrenasem de câteva zile și simțeam deja că mi se dizolvă singura cale spre fericire pe care o cunoșteam. Apoi am luat o gură. N-am simțit gustul cremei de ciocolată, ci pe cel al vinovăției. O gură s-a făcut două, trei, patru. „Ia și gustă, doar nu le fac în fiecare zi!” Îmi venea să plâng de ciudă, dar am continuat să mănânc până mi s-a întors stomacul pe dos. Trebuia să sufăr, trebuia să fiu pedepsită, trebuia să mă pedepsesc. Am mâncat două zile aproape fără oprire: chec, negresă, râme, covrigei, bomboane de pom, sărățele. Era o vreme în care aveai voie la un singur cheat meal pe lună și în care o înghețată te făcea un om slab. Iar eu trăiam după un singur slogan: dacă aș fi slabă, aș fi fericită.

În ultimul an de liceu am pus pe mine câteva kilograme. Eram stresată, nu dormeam destul și am hotărât că examenul final e mai important decât slăbitul. Corpul meu nu putea duce două bătălii deodată. Dar în facultate am luat-o de la capăt. Am scos zahărul, lactatele, pâinea, cartofii, bananele. Am slăbit mult și mă vedeam la fel de grasă. La muncă, ceilalți mâncau covrigi și chipsuri. Eu veneam cu două ouă fierte și un morcov crud. „Nu mănânc, mulțumesc”, mă auzeam spunând când ieșeam în oraș. „Nu mi-e foame.” „Mersi, dar nu consum lactate.” „Am mâncat acasă.”

La mijlocul anilor ‘20 m-am mutat în din țară, iar mutarea a venit la pachet cu pandemia. Peste noapte, sănătatea a devenit singurul lucru care conta. Nu a fost o alegere conștientă, a fost frică. Voiam doar să fiu bine, să nu mă îmbolnăvesc. Să fiu slabă nu m-ar fi apărat de nimic.

Când lucrurile s-au mai liniștit, ai mei au insistat să-mi trimită un pachet. Le-am spus că nu e nevoie. Apoi, într-o zi, le-am zis la telefon că mi-e dor de mirosul cărnii de porc prăjite. Cumpărasem de la supermarket, dar mirosea îngrozitor. În pachet mi-au trimis, printre altele, carne la găleată, cârnați, murături, ruladă și halva. Nu-mi plăcuse niciodată carnea păstrată în untură. Atunci am încălzit-o în tigaie, cu cârnații, și am făcut mămăligă – prima din viața mea. Am mâncat zile la rând, fără să mă gândesc la calorii sau la cantitate. Cu poftă, cu dor, cu bucurie.

Când am putut, în sfârșit, să mă întorc acasă, tata m-a așteptat la aeroport. Tata, care nu s-a plâns în viața lui de nimic și pe care nu-l văzusem niciodată plângând, a venit spre mine cu ochii umezi și m-a strâns tare în brațe. Acasă, mama mă aștepta cu sarmale și negresă de post, cum îmi place mie, iar tata făcuse deja carne pe grătar. 

De data asta, am mâncat fără niciun strop de vinovăție. Și seara, și a doua zi, fără niciun fel de remușcare.

Nu mult după aceea, într-o dimineață, m-am uitat peste pozele din liceu și din facultate. Prima reacție a fost: „Vai, ce slabă eram!” Nu era un compliment. M-a șocat cât de slabă fusesem. Și mi-am dat seama, brusc, că de mult nu mai ocoleam oglinda. De câțiva ani nici nu mai încercasem să slăbesc.

Aș vrea să am un pont, să pot spune: uite, așa am ajuns să cred că nu e nimic în neregulă cu mine. Nu am. A fost un amestec. Privirea lui tata, care m-a iubit machiată și nemachiată, vopsită și nevopsită, în rochie de nuntă și în bluze vechi, și care n-a văzut niciodată în mine altceva decât fata lui. Au ajutat și vocile femeilor care desfac, bucată cu bucată, standardele astea de frumusețe. În colțul meu de algoritm, ridurile, colăceii, celulita și vergeturile nu sunt demonizate. Și chiar și ședințele online – lucrez și predau de acasă –, pe care le numesc terapia mea prin expunere. E ca și cum stai tot timpul cu oglinda în față. 

Acolo am observat că zâmbesc, că râd des, și că îmi place cum îmi stă râzând. În momentele acelea, mă văd frumoasă. 

Frigiderul meu se zgâiește acum la mine plin, iar pe fiecare raft e ceva de mâncare: pui cu orez, tăieței, sarmale, fructe, brânză, ciocolată, salam, castraveți. Cămara e doldora de gustări, iar asta e una dintre micile mele victorii.

N-o să mint că nu mai am zile proaste. Mi-a rămas o rană pe jumătate deschisă, care stă la pândă. Știu cât de tare doare, așa că nu-i mai dau voie să mă atace.

Mănânc ce vreau, când vreau. Fac sport dacă am chef. Port ce vreau.

Și nu este nimic în neregulă cu mine.