Nu avea poză cu el la profil. Ci o imagine cu un lac liniștit și niște copaci în fundal – plăcută și neutră. În schimb, și-a folosit numele real. Mă rog, prenumele, unul foarte des întâlnit de altfel. Nici eu nu aveam poză cu mine la profil. Prenumele era unul aproape real, doar franțuzit nițel; iubesc enorm Franța și Parisul.

Pe acel site erau multe profiluri vagi. Lumea are diverse lucruri de ascuns, atât online, cât și offline. Nu știu exact ce m-a făcut să îi scriu taman lui. Dacă am procedat bine sau nu, nu m-am lămurit nici până în ziua de azi, deși au trecut mai mulți ani de atunci.

Probabil m-a atras faptul că mereu îmi răspundea la orice întrebare, probabil m-a atras inteligența lui ieșită din comun. Orice durere aveam, el avea „pastila” potrivită. Aproape că nu mai aveam nevoie de doctor. De câte ori mă simțeam rău, fizic sau emoțional, el avea antidotul.

După câteva săptămâni de conversații lungi, pur virtuale, ne-am întâlnit față în față. Întâmplarea, una foarte dură de altfel, a făcut ca înainte să ajungem să ne vedem, el să aibă parte de o dramă personală îngrozitoare. A pierdut pe cineva foarte drag, foarte tânăr, din familie.

Mi-a propus să ne vedem în cimitirul în care venea săptămânal în București. Și, deși locația aleasă de el pentru un first date a părut că ține de zona morbidului cinic, am acceptat. Eram prea curioasă și prea nerăbdătoare să îl cunosc și personal ca să mai fac și nazuri. Mai mult, am apreciat dorința lui de a ne vedea în ciuda situației, când sigur nu-i ardea de nimeni și nimic. Lucrul ăsta mi-a dat speranțe că mă aflam pe calea cea bună.

Chimia între noi s-a simțit de cum ne-am văzut. Deși era foarte abătut, s-a apropiat de mine și m-a privit pentru câteva zeci de secunde, fără vreun cuvânt. Aproape pe nesimțite, o legătură subtilă, intensă, a început să prindă contur, ca o vrajă care te cuprinde fără să îți ceară permisiunea, ca o plasă de mătase din care, dacă te prinzi, cu greu mai poți scăpa. 

Am început să discutăm despre noi, mai în detaliu decât o făcusem pe net, despre ce ne place și ce nu, despre calități și defecte și cum se completau ale noastre – eu fiind caldă, iubitoare, empatică, iar el mai degrabă pragmatic, gata să ajute cu un sfat, pregătit să îndure loviturile vieții; eu nerăbdătoare, el mai așezat – dar agresiv când se supăra cu adevărat și rupea orice poartă de comunicare.

Am povestit pe larg și despre cum decurgeau viețile noastre și despre oamenii prezenți în ele. Mi-a povestit și despre drama vieții lui, abia intâmplată – genul ăla de eveniment care te lovește direct în moalele capului. Era destul de coerent în relatări, deși în timp ce povestea, lacrimile i se adunau în colțul ochilor. De abia se abținea să nu bufnească în plâns. Eu credeam că și băieții plâng câteodată, dar el, cu ultimele puteri, a încercat să salveze aparențele. 

Fiind vorba de moartea cuiva foarte tânăr, pur și simplu m-am cutremurat aflând detaliile. Am copii și numai gândul că vreunul din ei ar putea păți ceva m-ar face să îmi doresc pe loc să dispar, să mă topesc și să mă descompun în mii de tipuri de materii. 

Ca părinți, alegem să credem că noi suntem cei care vom muri primii. Ne creăm scuturi de protecție părintească în jurul copiilor noștri, uitând că nu pot fi impenetrabile, uitând adesea că Dumnezeu are ultimul cuvânt. Astfel, suferința devine una și mai greu de suportat. Pierdem din vedere faptul că sănătatea e poate unicul lucru de pe lume pe care nu îl putem influența cât ne-am dori.

Apoi i-am povestit despre copiii mei, băieții mei cei buni și cuminți și despre relația frumoasă de prietenie pe care o am cu ei. 

Mi-a spus că are și el o fiică din prima căsătorie, care trăiește în Italia, și care a fost manipulată de mama ei ca să se țină la distanță de el. A încercat în fel și chip să ia legătura cu ea de-a lungul anilor, dar fără succes. Niciodată nu i-am putut înțelege pe acei părinți care își demonizează partenerul în ochii propriilor copii. I-am spus-o și lui, iar replica lui a fost: „Dar m-am purtat urât cu ea, eram mare fustangiu în tinerețe!”

Mi s-a părut frumos că o apăra astfel, deși eu nu aș fi făcut la fel. Un tată rămâne un tată, iar asta nu are legătură cu relația cu soția și cât de bună sau proastă a fost relația la un moment dat. Mi-a zâmbit trist și aproape că mi-a dat dreptate, dar ce mai conta? El tot nu-și vedea copilul cu anii. 

Discuția a ajuns, previzibil, și la relațiile de cuplu. I-am povestit că sunt într-o relație care scârțâie de ceva vreme, dar și că nu am curaj să ies din ea. Eram cu un bărbat mai tânăr care mă înșelase în repetate rânduri, atât emoțional, cât și pecuniar. Cu toate astea, nu îl părăsisem; probabil sufeream de sindromul Stockholm… acela în care victima se atașează de agresor considerându-l o sursă de protecție.

El mi-a spus că e singur, divorțat de ceva ani. Iar eu l-am crezut, de ce să nu-l fi crezut? Era mereu disponibil când îl abordam pentru discuții. Mai mult, îmi trimitea zilnic pe WhatsApp câte o poveste imaginară cu prinți și prințese trăindu-și povestea de dragoste în moduri inedite, prin diverse colțuri de lume. 

Un inginer care scrie povești așa de frumoase nu are cum să mintă, nu? 

De-a lungul celor trei ani, o conexiune puternică s-a format între noi. Am devenit repede prieteni apropiați, ne-am ajutat reciproc de câte ori am avut ocazia, fiecare împartășindu-i celuilalt din propriile experiențe de viață și dându-i sfaturi.

În cei trei ani, am ținut legătura mai mult online. Locuind în orașe diferite, vorbeam aproape zilnic la telefon. Discuțiile s-au dezvoltat parcă de la sine, imaginând și anticipând o potențială viață viitoare petrecută împreună. „Ce-ar fi dacă am putea fi împreună cu adevărat, într-o zi?”. „Ce-ar fi dacă, cândva, am putea deveni un cuplu real, unul născut dintr-o frumoasă prietenie la distanță?”

Evident că pe parcursul așa-zisei noastre relații au existat și neînțelegeri (dar cine nu le are?), împăcări și tot ce-o mai fi fost printre ele. Cumva însă am reușit să ne repliem de fiecare dată, ba chiar să creștem în unele momente. Sub umbrela cuvintelor lui, care-mi spunea mereu că sunt foarte smart, că ar trebui să am mai multă încredere în mine, că merit să fiu fericită, am prins mai mult curaj. 

Uneori ne certam, iar el se supăra și nu mai vorbeam cu săptămânile, dar fără să ne pierdem cu totul unul pe altul. După un timp, reluam legătura firesc. În perioadele în care ne vorbeam, nici o nouă zi nu începea fără un mesaj de „bună dimineața“ de la el. 

Privind acum în urmă, cred că am trăit cu el o poveste de viață frumoasă, normală și simplă, una aproape de iubire. Până când n-a mai rămas nimic din ea.

Într-o zi, mi-a spus că s-ar putea să fiu sunată de o femeie și întrebată despre noi doi.

O știam pe acea persoană din discuțiile noastre, o persoană despre care eu credeam că făcea parte dintr-un trecut al lui pe care îl credeam de mult închis. 

Așa că i-am răspuns naiv: 

— O să îi răspund, de ce să nu îi răspund? Vorbesc cu ea, nu am nimic de ascuns.

Dar situația a luat o întorsătură cu totul neașteptată. Inima mi-a fost lovită cu o forță incredibilă, o inimă îndrăgostită și foarte credulă, cum de altfel sunt majoritatea inimilor atinse de ambrozia iubirii. Doar nu degeaba se spune că dragostea e oarbă.

M-a rugat insistent – m-a implorat chiar – să nu răspund dacă mă sună acea femeie. Șoc! Asta am simțit atunci, un mare șoc. Nu mai înțelegeam absolut nimic. Cine era acea femeie de fapt și cum de am ajuns aici?

Lucrurile s-au clarificat însă destul de repede. Schimbarea bruscă survenită între noi avea legătură directă cu minciunile ce-mi fuseseră injectate constant, direct în venă, vreme de trei ani.

Mi-a mărturisit atunci, franc, că mă indusese în eroare cu foarte bună știință pentru că pur și simplu nu a avut curajul să îmi mărturisească că e încă însurat. Câtă cruzime venită din partea unui om care îmi știa la virgulă trecutul, unul dureros și amar. Cât de dezamăgită eram… îmi venea pur și simplu să urlu! 

Până la urmă n-am urlat, doar am plâns. Mult. Ce naivă am putut fi! Mă încred ușor în oameni, cred orice de la primul cuvânt. Poate pentru că eu nu obișnuiesc să mint, așa că am presupus că nici alții nu o fac.  Mare greșeală. 

Am plătit cu vârf și îndesat. Am plătit cu o imensă suferință. După acea confesiune ucigătoare, m-a întrebat dacă mai vreau să continuăm. „Să rămânem măcar prieteni“, mi-a sugerat el. Am spus un hotărât NU. Nu puteam să rămân niciun moment lângă cineva în care nu mai aveam niciun strop de încredere. Nu puteam să trăiesc într-un spațiu rezervat minciunii și decepției infinite. Nu sunt „antrenată” pentru așa ceva.

Culmea e că, dincolo de durere, am simțit că am pierdut pe cineva drag. Un prieten bun și de nădejde, un sprijin real. Iată, deci, și o bilă albă pentru el; ce-i drept, una rătăcită printre toate celelalte, foarte multe și foarte negre.

Azi, tot ce văd, aud, tot ce îmi iese în cale, într-un fel sau altul, e, cel puțin într-o primă fază, o potențială sursă de minciună. 

Am învățat că o primă întâlnire este doar un început. Nu poți înțelege chiar totul din prima clipă. Ai nevoie de timp, de mai multe întâlniri și de mai mult dialog, ai nevoie de fapte. Ai nevoie de mai mult context, ai nevoie de dovezi palpabile că ce auzi are corespondență și în realitate.

Adevărul este că nici nu am avut suficientă răbdare și probabil nici o curiozitate ieșită din comun ca să și vreau să aflu ce se întâmplă dincolo de niște simple cuvinte. Sau poate că mă temeam de ce aș fi putut să aflu dacă aș fi ales să pun mai multe întrebări. Aș fi putut să pun mai multă presiune, să cer explicații acolo unde nu erau destule, dar am preferat să tac. Îmi era frică de o nouă dezamăgire. Mai iubisem bărbați nepotriviți, mai trăisem povești aparent curate, dovedite ulterior doar iluzii.

Viața nu e știință pură. Natura umană e cât se poate de imprevizibilă și nu există o formulă universală pe care să o aplici și să devii peste noapte cel mai tare, cel mai adaptabil și descurcăreț om de pe Pamânt.

Dar poți, în schimb, să te scuturi și să te ridici după un eșec.

Trăim vremuri în care succesul personal se bazează în special pe validarea venită din partea celorlalți, care e de fapt un fel de monedă de schimb pe care ceilalți o folosesc în mod egoist pentru alimentarea propriilor nevoi, dorințe și ambiții.

Iar în timp ce vă scriu toate astea, pe fereastră se aude, de afară, Everybody hurts de la R.E.M.