Pentru mine Karl Marx va rămâne întotdeauna bulevardul din Berlin unde am fost părăsită pe o bancă, în urmă cu exact zece ani. E un pic ciudat, pentru că sunt într-un mediu în care numele acesta apare de multe ori, cu adevărata lui semnificație, dar se pare că șocul emoțional de atunci a fost (și a rămas) mai puternic decât orice raționament. 

Am o plăcere sadică de a căuta banca respectivă de câte ori trec prin oraș. Mi-o aduc aminte perfect. Ziua aia e foarte vie. Într-o perioadă a vieții în care încep să mă îngrijorez că memoria nu mai funcționează la fel de bine ca altădată (o fi de la vârstă? de la cascadele de informații de pe internet?), îmi dau seama acum că unele momente au rămas foarte precis înfipte în minte și sunt cele asociate cu o intensitate emoțională negativă. Un pic cinic cum suntem programați. Dar acestea sunt amintirile despre care știu sigur că nu mi le-am inventat.

Când pleacă cineva de lângă mine (sau refuză să-mi stea prea mult alături), reflexul e să mă gândesc unde am greșit, cu ce am deviat de la normă: Sunt urâtă? L-am sufocat? L-am plictisit? Am râs prea mult? 

În ziua cu Karl Marx, țin minte că-i propusesem să mergem la Muzeul Literelor, pe care-l descoperisem întâmplător pe hartă. Un muzeu care recuperează de pe clădiri litere vechi, sigle și logouri, reconstituind nu doar o istorie a designului de literă, ci și o istorie recentă a orașului însuși – majoritatea sunt din Berlin. La ora aia, muzeul se afla într-un spațiu îngrămădit, cu câteva încăperi întunecoase, unde erau așezate literele iluminate. Unele erau conectate la câte o instalație și se aprindeau dacă puneai în fantă o monedă de 50 de cenți. Băiatul a aprins o literă pentru mine.

În ziua aia era abătut. Nu rămăsese peste noapte cu o seară înainte, așa cum făcea de obicei. Avea această convingere că e o chestiune de politețe să stai peste noapte, să nu pleci imediat ce se termină acțiunea, fiindcă apropierea e mai mult decât acțiunea, așa că în puținele noastre întâlniri (pentru care cel puțin unul dintre noi trebuia să facă un drum lung) rămâneam până dimineață împreună.

După ce am ieșit de la muzeu, am luat-o la pas pe Bulevardul Karl Marx și el mi-a zis să ne așezăm pe o bancă, să-mi spună ceva.

Nu aveam o relație, ci un soi de legătură chinuită, ceea ce nu m-a împiedicat totuși să fabulez o grămadă pe marginea ei. Primul drum din viața mea la Berlin a fost ca să mă văd cu el (ne cunoscuserăm la București) și prima mea întâlnire cu orașul a fost când am ieșit la lumină din stația de metrou Hermannplatz – mi s-a părut urât și agitat și m-am speriat la gândul că relația s-ar putea să funcționeze. În cazul ăsta, ar fi fost de la sine înțeles că ar fi trebuit să mă mut după el, era artist vizual și Bucureștiul n-avea ce să-i ofere. M-am obișnuit, totuși, cu gândul și, fără să mă consult cu el, m-am apucat la un moment dat să fac un curs de tehnician maseur. Un curs de un an de zile, acreditat de Ministerul Muncii și recunoscut în Europa, detaliu important.

Deși am stat în școli și post-școli până târziu, pe la 28 de ani, am avut tot timpul sentimentul că nu am meserie și că nu sunt specializată în nimic, fiindcă toată lumea știe să scrie și să traducă. Cine să aibă nevoie de competențele mele într-o țară străină? Trebuia să știu să fac ceva cu mâinile. Când am început cursul de masaj, reacția prietenilor a fost să mă întrebe dacă nu mi-e scârbă să pun mâna pe oameni necunoscuți, aproape complet dezbrăcați. Dar problemele mele erau altele, îmi era frică să nu greșesc și să apăs unde nu trebuie și-mi era frică să nu mă dau de gol că nu sunt bună, că nu am forță, nici în mâini și nici în corp, fiindcă presiunea o aplici în mare parte folosindu-te de greutatea propriului corp. Dar de scârbă n-a fost vorba nicio clipă. 

Lucrurile n-ar fi fost mai fericite nici pentru băiatul de la Berlin, dacă, Doamne ferește, ar fi funcționat treaba între noi. El venea din America de Sud și era acolo cu o bursă, avea viză pentru o perioadă limitată. Își făcea gânduri să rămână și se uita după joburi de muncitor în fabrică.

Eram amândoi la vârsta la care am fi făcut genul ăsta de efort, fiecare din motivele lui.

Eu am avut nevoie de vreo cinșpe ani să mă decid că nu vreau să plec din România. Uneori, la lecturi în străinătate, sunt întrebată, de cititori sau jurnaliști, de ce n-am plecat din țară. Uneori, sunt români plecați cei care întreabă. În ultima vreme, întrebarea asta a ajuns să mi se pară jignitoare. Sunt atât de complicate motivele pentru fiecare om în parte, plus că nu-mi place să mi se sugereze că rămânerea e calea comodă și eșecul și acesta e cel mai rău loc în care ai putea să fii, pentru că nu e.

Cine știe ce poveste de fals succes mi-aș fi inventat eu dacă aș fi ajuns atunci, de tot, pe la Berlin. Fiindcă și a te duce după un băiat e un semn de slăbiciune, nu? Cum aș fi mascat-o, dacă până la urmă Viza tot ar fi învins?

În ziua aia, pe banca de pe Karl Marx, l-am văzut cum suferă alegându-și cuvintele. Mi-a zis că simte că eu sunt pregătită pentru mai mult. Dar știi… Am ceva foarte puternic cu cineva de acasă. O vreau pe ea înapoi. Ea era în America de Nord, nu chiar acasă. I-am urmărit apoi pe rețele pe amândoi o vreme, nu s-au reunit. Poate el chiar o fi vrut, cine știe, dar ăsta e motivul cel mai simplu de invocat atunci când nu vrei să-ți complici viața cu cineva – există altă persoană.

N-a fost nici primul și nici ultimul care nu m-a vrut, dar după atât de mult timp, am ajuns să apreciez că mi-a spus ceva ca să-i pună capăt și nu a dispărut în ceață, cum mi s-a întâmplat cu mulți alții.

Poate că înclinația mea către scris (despre care știm că ordonează mintea), devenită apoi meseria mea de scriitoare, m-a făcut să am așteptări nerealiste de la ceilalți. Eu sunt într-o continuă sondare a eului, am nevoie să înțeleg ce simt și de ce, fiindcă scriu despre oameni și am nevoie să-i înțeleg pe ei, iar asta n-are cum să nu înceapă cu mine. Eu sunt omul cel mai la îndemână. Am exercițiul acesta de a-mi pune sentimentele în cuvinte și de a duce frazele până la capăt și mă aștept ca toată lumea să poate face asta. Poate că unii dintre cei care au dispărut de lângă mine fără nicio explicație pur și simplu n-au putut să-și adune cuvintele. Dar odată cu înaintarea în vârstă, am ajuns să-i apreciez pe cei care se gândesc un pic la tine înainte să te abandoneze și fac un efort de a scoate ceva pe gură, orice.

Neavând experiența unei relații de lungă durată, ci mai degrabă a unui lung șir de tatonări nereușite, singurul lucru pe care am reușit să-l modelez cumva în timp în avantajul meu a fost gestionarea durerii pe care ți-o provoacă sentimentul de respingere și umilința că ți-ai dorit pe cineva care, la rândul lui, nu te-a dorit. Pentru că durerea e mereu acolo, indiferent cât de călit ai fi. Și recuperarea durează mult, indiferent cât a durat apropierea. De parcă mintea noastră n-ar fi capabilă să perceapă timpul și nici să cântărească durate.

Aveam un prieten bun la ora aia cu care vorbeam mult despre băieți. Mi-a ținut socoteala de câte ori m-am întâlnit pe viu cu tipul de la Berlin și m-a certat că sufăr prea mult pentru prea puțin. M-am supărat și i-am zis că e un bully.

Am încercat multă vreme să mă corectez. Să nu mă mai implice atât de mult afectiv apropierea fizică, de exemplu. Să consum oameni, așa cum te îndeamnă aplicațiile de dating, de exemplu. Trebuie să fii cu cât mai mulți, ca să ai discernământ când vei alege, mi-a zis cineva demult, demult, un bărbat. Pentru ca altul să-mi spună, altă dată: dragostea nu e pentru inimi zburdalnice ca a ta, e maratonul de acasă și nu e pentru tine; dacă era, îl aveai deja.

Nu știu de ce i-am crezut mai degrabă pe bărbați atunci când am vorbit despre relații.

Și am tot încercat să mă repar, am fost în service toată viața mea de adult.

Până într-o zi, recent, când după încă un abandon timpuriu, mi-am dat seama că nu știu ce repar și că ar trebui să încetez. Mașina asta șubredă funcționează, las-o așa. Nici măcar nu trebuie întinsă tabla, nici că e boțită nu mă mai jenez să spun.

Și nu, nu ai nevoie de suferință ca să fii artist. Și nici de sărăcie. Astea sunt clișee răutăcioase.

Ai nevoie de liniște și răbdare.

Povestea cu tipul de la Berlin e cam singura la care mă pot întoarce cu nostalgie și ceva căldură. Pentru că știu că el a fost corect cu mine. Și pentru că în mintea mea a rămas cumva că cea care ne-a despărțit a fost Viza, nu Femeia Cealaltă. Mi-am creat această poveste simplă și fatalistă, care m-a ajutat să nu-l pierd din suflet.

Pe lângă el, am mai rămas cu ceva.  Cu o interpretare personală a lui Karl Marx și cu o pasiune bizară pentru Muzeul Literelor din Berlin (Stadtbahnbogen 424, mergeți!), pe care încerc să mi-l pun în program de câte ori ajung pe acolo.