Aveam 11 ani când am scris prima dată într-un jurnal. Umpleam câte două–trei caiete, dar nu scriam niciodată mai mult de o jumătate de pagină despre un băiat. Până la 31 de ani, când m-am simțit din nou ca o adolescentă și am început să umplu zeci de pagini. Era 21.11.2021. Credeam că va fi o dată specială, căci 12 este numărul meu preferat. Știu, clișeic, dar așa sunt eu. Tipa care caută semne în fiecare cifră care îi iese în cale, până când găsesc un scenariu care se potrivește la fix cu ce-și dorește creierul meu. 

Totul a început într-o zi de februarie, când am primit poza lui de la un prieten: „Ți-l prezint pe Andrei. Pare mișto, l-am văzut într-o piesă ieri. M-a dus cu gândul la un caracter Ace Ventura, cred că ți-ar plăcea de el”. Prietenul obișnuia să-mi tot trimită poze cu băieți pe care el îi considera cool. 

E o poză tip profil, încărcată pe site-ul teatrului. Are părul blond-roșcat-negru, cam scurt și dezordonat. Își ține capul sus, cu mândrie. Parcă mă provoacă cu o glumă. Ochii albaștri parcă zâmbesc și sunt pe jumătate adormiți. Hmm, îmi place de el. Nu mă gândesc că acest hmm se va transforma într-un te iubesc și nu vreau să iubesc pe altul mai târziu.

În mai îl văd într-o piesă. Mă impresionează mult; mă simt vie, de parcă am băut zece cafele – simt asta de fiecare dată când ne intersectăm. Peste două luni, facem cunoștință la o nuntă. Aflu că e cu nouă ani mai tânăr decât mine, dar nu îmi pasă. 

Vorbim, dar parcă nu suntem pe aceeași lungime de undă. E primul meu eveniment de după carantină. Eu vorbesc mult și savurez compania oamenilor. El ține capul în jos și nu mă întreabă nimic. Parcă îl enervez cu nevoia mea de socializare. Pare să fie timid, dar glumeț în același timp. La finalul serii, dansăm și decid să fac o glumă cu tortul miresei, cu care îi murdăresc cămașa albă. Parcă îl testez. Dacă râde și se joacă cu mine, vom fi prieteni; dacă se supără, mai bine – aflu de la început că omul nu e pentru mine. Zâmbește și fuge să se spele. 

În septembrie îl văd încă o dată la teatru. Actorii sunt deja pe scenă și toți poartă mască. Intru prima și parcă simt privirea lui pe mine. Ba chiar spune un monolog uitându-se în ochii mei. Nu îmi dau seama dacă e o întâmplare, dacă e un hobby sau sunt eu mai specială. Dar îmi place cum se simte. Parcă că sunt singura fată din încăpere. 

Mai târziu aflu că e într-o relație cu o dansatoare frumușică și că e îndrăgostit. Mă simt ca o fată singură pe ringul de dans și mă întristez, dar încerc să nu dau mare importanță. Intru pe Tinder din când în când, dar niciun profil nu îmi surâde.

Până peste câteva luni, când dau de profilul lui. Are o poză pe malul mării cu bustul gol, una cu un apus, alta cu o față cu filtru ciudat. Mă face să zâmbesc. Dau repede swipe right. Match. Ne vedem de Valentine’s day, la el acasă. 

Stă într-un studio, într-o clădire veche evreiască. Mă așteaptă în fața ușii. Ca-n filme. Mă pupă pe obraz și îmi spune în șoaptă: „M-ai surprins”. Are o cameră cu plafon înalt și pereți roz. Pe ei, picturi făcute de maică-sa. Menționez entuziasmat că pictez și eu câteodată în acuarelă, și așa aflu că ambii părinți pictează, dar el spune că aia nu e artă, e doar un hobby. Are mai multe plante de care pare că are grijă. E un semn bun, îmi zic. Observ și complimentez fiecare detaliu care îmi place. Parcă îl surprind că sunt nice.

Când mă întreabă dacă „Am un Valentine?”, îi răspund nu, categoric, dar obiectul afecțiunii mele stă chiar în fața mea. Încerc să par chill: „Am venit pentru motivul pentru care folosesc mulți Tinderul. Dacă ne cunoaștem cât de cât, parcă e mai ușor să ne distrăm”.

Așa ajung să am cea mai frumoasă noapte de Valentine’s.

Mă odihnesc cu capul pe pieptul lui. Se joacă cu părul meu.

„Ce faci?”

„Pictez.”

Mă topesc. Îmi place cum folosește informații despre mine la momentul potrivit. Parcă sunt un porțelan în brațele lui, care mi se par foarte cunoscute. Știu exact unde și cum să-l ating fără să mă ghideze, de parcă îl cunosc dintr-o viață anterioară. Încerc să-mi pun mâna în mâna lui, dar el refuză.

„Tu când folosești Tinderul?” mă întreabă cu detașare.

„Nu-l folosesc prea des, dar acum am zis să-i dau o șansă”, îi răspund vag.

„Nici eu nu-l folosesc foarte des. Doar când vreau să uit de cineva. M-am despărțit recent de prietena mea.”

Îngheț. Astfel aflu că eu sunt, de fapt, the rebound girl.

Următoarea întâlnire e la mine. Adică la ai mei, unde m-am mutat în timpul pandemiei, ca să nu stau singură în lockdown și să n-am nici grija unei chirii.

Îl conduc în cameră. Vede pe fața mea că ceva nu e în regulă. Eu, de fapt, sunt foarte stresată. Cred că sunt încă surprinsă că e aici. În mintea mea, un one-night stand is a fucking one night și nu înțeleg ce mai vrea de la mine. Şi el observă că nu sunt cea mai primitoare gazdă. Deși, ce-i drept, eu am propus să ne vedem. Îmi e greu și mie să mă înțeleg.

„Parcă nu locuiești aici”, spune din senin, fără jenă. Chiar mă întrebam în ultimele zile de ce nu am chef să fac nimic cu camera asta, iar el mă citește din prima. Încerc să mă explic. „Mută-te”, insistă el. Eu mă uit confuză. Cum adică să mă mut? Unde? Pentru el, totul e atât de simplu.

Fiecare secundă pare o eternitate cât timp ne uităm în ochii celuilalt. Mă înroșesc, la fel cum m-am înroșit în copilărie, când am împărtășit ceva personal, iar sora mea m-a ridiculizat. Îmi întorc capul de rușine. Andrei nu mă ridiculizează, însă pleacă după jumătate de oră. Pare un examen pe care l-am picat.

E ilogic, dar ceva mă face să nu renunț. El mă caută mai mult. Dar doar seara sau în timpul zilei, cu rugămintea să ne vedem imediat sau seara mai târziu. Dacă spun nu, insistă elegant până zic da. De multe ori, simt că sunt ultima lui opțiune. De multe ori, reprim nevoia unui partener real, ca să fiu cu el.

Mă flatează și mă neliniștește în același timp. Fiecare intenție a mea de planificare e refuzată. Orice încercare de a discuta despre noi, respinsă. Egoismul lui mă frustrează, dar mă atrage și mai mult. Nu pot decide dacă e un red flag sau sunt eu un people-pleaser și mă revoltă faptul că se poate trăi și altfel?

În același timp, îmi place când suntem împreună. Mă surprinde când începe să cânte din senin. Îmi place că are o părere despre subiectele lumii și face glume în situații tensionate. Îmi place cum deșurubează becul din lampă, când spun că mă deranjează lumina, sau cum pornește ventilatorul, când spun că îmi e cald. Îmi place că-mi provoacă punctele de vedere.

Într-o zi, îmi arată schițele lui pentru o piesă de teatru. Este ceva ce n-am mai văzut. Are un scris caligrafic. Formează buclele de la f, g și b de parcă lucrează la o operă de artă. Îmi aduce aminte de bunicul meu, care picta astfel de motive pe pereți. Parcă transmite cum e el în interior. Acel interior plin de comori, pe care îl ascunde cu glume și reproșuri.

Mă îndrăgostesc de el.

Uneori, trec săptămâni sau luni între întâlniri. Eu îmi fac griji pentru el. Oare e bine? Oare e singur? Aflu că sunt și alte fete. Dintr-odată, începe să uite detalii despre mine și aduce în discuții subiecte pe care le-a discutat cu altele. Devine isteric când vreau să discut ce e între noi. Simt că ce dau și ce sunt nu e de ajuns.

Fix înainte să intru în acest film cu Andrei, am început să merg la terapie. A fost nevoie, după ce am stat cu părinții în carantină și s-au redeschis răni care mă țineau parcă pe loc. Descopăr că multe dintre reacțiile lui Andrei îmi sunt familiare; parcă am o relație cu familia mea.

Brusc, îmi aduce aminte de tata. Era mereu în delegații când eram copil, iar eu trăiam în așteptare. Ce bine va fi când ne revedem, îmi ziceam. Când venea acasă, aveam sentimentul că ar trebui să fiu recunoscătoare că e în jur.

În terapie îmi dau seama de unde vine grija extremă față de Andrei. Când aveam 3 ani, mama m-a lăsat în grija personalului din spital peste noapte, deși avea posibilitatea să stea cu mine. Îmi spunea că o priveam lung de la geam, că eram tristă că se îndepărtează. Eu îmi aduc aminte doar foarte vag, însă simt un gol în piept după ce conștientizez întâmplarea. De atunci mi-am făcut constant griji când mergea la lucru în tura de noapte sau când adormea la televizor. Pe lângă bucurie, prezenta ei însemna și anxietate. Oare cât va mai sta în preajmă? Oare nu sunt destul de importantă ca s-o țin lângă mine?

Așa am descoperit că povestea cu Andrei e despre abandon. Până nu vindec această rană, nu pot continua. Îi spun că îmi doresc stabilitate și între noi pare să fie altceva. El îmi confirmă că nu a gândit povestea asta niciodată mai departe. Doare. Nu îl mai caut, dar plâng fluvii singură în camera mea. Mă întreb zilnic: Cu iubirea asta ce fac acum?

Într-una din acele zile, găsesc jurnalul meu din adolescență. Citesc prima pagină: Eu sunt Ilona. Am 11 ani. Îmi place să cânt, dar mi-e teamă că vocea mea e groaznică. Vreau să fiu celebră într-o zi. Îmi place să joc teatru, totuși, am zero șanse să particip la orice piesă. Aventura și distracția sunt ceea ce îmi doresc cel mai mult, dar rareori le am. De aceea îmi place să visez cu ochii deschiși. Îmi place să-mi imaginez cum într-o zi voi găsi prințul fermecător și el mă va salva în sfârșit de plictiseala mea.

Zâmbesc în șoc când recitesc aceste gânduri, douăzeci şi patru de ani mai târziu. Oare Andrei îmi arăta doar ce doream să văd? Oare era un compas către Ilona cea mică?

După anul cu Andrei, care m-a inspirat să scriu, așa cum am vrut mereu, dar niciodată nu mi-am dat voie, și după cititul jurnalului, mi se face dor de o altă aventură. Accept o bursă în Danemarca, unde încep să studiez actorie. După ani în corporație, redescopăr jocul și bucuria spontaneității. Pun pe scenă un mic monolog inspirat de jurnalul meu, intitulat Dear diary, și particip la o piesă de teatru. Simt că sunt în elementul meu, dar totuși îmi este frică. Cine devine actor in their mid-thirties?

Cineva care încă explorează. Cineva care încă se vindecă.

Am acceptat că Andrei și eu probabil nu vom fi niciodată împreună. Eu continui să mă gândesc la el și să mă uit la piesele de teatru în care joacă. Aș putea să mă forțez să uit, dar nu vreau. Vreau să păstrez sentimentul; încerc să-l integrez în alte activități, să dau din el acolo unde e primit. Mă alin cu gândul că poate, într-o zi, cineva mă va primi așa cum sunt. Cum am primit-o și eu pe Ilona cea mică, citind-o prin rândurile unui jurnal.

[În această poveste, Andrei este un pseudonim.]