– Ține tu de șase, mă duc să caut tirbușonul.

Întunericul din apartamentul de pe strada Zambilelor nu emana nicio mireasmă de parfum. Cei patruzeci de omuleți curioși și încântați, înghesuiți în cincizeci de metri pătrați, nu-și doreau decât să petreacă. Scârțâitul parchetului vechi, respirația sacadată, emoția, nimic nu prevestea cum va decurge seara. Eram alături de ei și parcă nu eram. Nu-mi stătea gândul decât la ce va urma, ceva ce se anunța măreț și de neuitat.

– Te sun când l-am luat de jos și urcăm. Probabil că vei auzi liftul. Linișteeee…

Să fi fost cei 18 ani neîmpliniți atuul perfect? Sau, poate, sentimentul uriaș că ce pregătesc va fi de neuitat? Ca și cum doar asta conta pentru a mă valida în fața Mironei, Andreei și a tuturor tipelor cool care m-au precedat.

Am schimbat sute de SMS-uri în ultimele două săptămâni cu prietenii mei ca să stabilim fiecare detaliu din meniul de băuturi. Am șușotit pe la spatele lui în serile petrecute la Pe Baricade. Am început cu o foaie A5 și am ajuns la un A3 tot adăugând pe listă și baloane în formă de inimă, dar și șervețele cu pattern haios de biciclete, preferatele lui. Am derulat constant în minte, cu precizie militărească, toată desfășurarea zilei de sâmbătă care se apropia rapid. Mă simțeam ca un maistru suprem al celui mai important majorat din istoria majoratelor și de fiecare dată când vizualizam viitorul mă năpădeau broboane de transpirație prin părul scurt dat cu gel verde de mentă. Ne adunăm la 20:45 și fiecare își ocupă locul în camera-ascunzătoare, eu cobor la 21:00 să îl iau din fața blocului, sub pretextul că are de urcat și bicicleta, și cumpărăturile pentru movie night-ul în doi pe care îl plănuiserăm de weekendul trecut. Intrăm la 21:03 împreună pe ușa apartamentului și de aici începe distracția. 

– Surprizăăă! 

Clipa a stat. Liniște totală. Inima mi s-a oprit. Mintea, în schimb, mi-a fugit înapoi la acea dimineață de iunie din Parcul Studențesc, când am dat pentru prima oară mâna. Nu-mi mai amintesc pe care dintre cele două prenume l-am folosit atunci, ce știu e că acum, în clipa asta, aș fi dat orice să fiu oricine altcineva. 

Eram convinsă că ne hrănim dintr-o comunicare extrasenzorială. Era un sentiment pe care îl experimentam pentru prima oară, simțeam că am puterea să-i ghicesc orice gând. Și totuși, privirea tăioasă, zâmbetul fals, strânsoarea mâinii lui m-au făcut să înmărmuresc.

– Oh, uau! Mulțumesc. Nu trebuia… 

Atunci când iubești, ai o capacitate nesecată de a vedea doar lumina din umbre, zi și noapte. De a juca doar jocul bucuriei din toate jocurile care ți se aștern în față. De a te simți ușor și de a fi în stare să îmbrățișezi clipa așa cum vine, fără să te doară. Iubirea te deshamă de la greutatea proprie și-ți permite să umbli liber. Să nu te întrebi niciodată când a început sau când se va sfârși lumea. Iubirea îți dă voie să vezi totul mai bine ca oricine, să te vezi mai bine ca oricine. Dar cum e iubirea când orbește? Ce era sentimentul acesta care mă făcea să tresar de fiecare dată când îți auzeam numele? Ce stare peste înțelegerea umană mă ducea pe culmile nebuniei când venea vorba despre tine? 

Zâmbetele naturale împărțite tuturor invitaților, îmbrățișările grijulii, mulțumirile călduroase adresate prietenilor noștri care tocmai puseseră umărul la cel mai important majorat din câte se înfăptuiseră, Evil de la Interpol, preferata lui, care rula pe fundal ca o coloană sonoră atent aleasă, toate au acoperit pentru foarte scurt timp golul în care urma să cădem. Și, deși totul părea că se îmbină perfect, nimic nu prevestea că eram acolo. La sfârșit. „Sandy, why can’t we look the other way?”

– Nu știi nici măcar atât despre mine? Nu-mi plac surprizele. Scoate-i pe ăștia de aici rapid.

Întreaga lume s-a oprit în loc și s-a strâns în jurul meu, pulsând. Și, odată cu ea, cele patruzeci de perechi de ochi din apartament care mă fixau.

–  Ah, mersi pentru ajutor!, am șoptit cu un nod în gât.

–  Mersi mult că ați venit!, și am închis ușa după ei.

–  Ne vedem mâine!, deși îmi doream să mă fac nevăzută.

Unul dintre cele mai crude aspecte ale unei iubiri neterminate este că apare în împrejurări care nu pot fi controlate. Rezultatul unui moment care nu a fost tocmai corect, al unei forțe externe care a deschis un hău între doi oameni. Sau, pur și simplu, al vieții care i-a tras în direcții diferite.

– Nu înțelegi, am crezut că o să te bucuri… Știam că vrei să faci ceva de ziua ta și m-am gândit că… Uite, au venit toți prietenii tăi…

În ciuda durerii pe care mi-a provocat-o atunci, găsesc acum o frumusețe ciudată în ruptura aceea bruscă, neașteptată și dură. Dar sigur, amintirile ne sunt modificate de slăbiciunea pe care o avem pentru noi înșine, așa că, de fiecare dată când îmi las mintea să deschidă capacul greoi pe care l-am pus peste acel moment, străbate de sub el o rază luminoasă care îmi călăuzește și cele mai întunecate momente. Și știu acum că mă aflu în punctul în care inima (mea) are capacitatea de a iubi profund, chiar și în fața incertitudinii. Așa că deschid capacul acela ca să găsesc constant și cu mirare dovada că ceea ce m-a pus la pământ acum mai bine de douăzeci de ani nu mă mai atinge, ca o dovadă persistentă că spiritul uman găsește mângâiere și caută conexiuni, oricât de trecătoare ar putea fi acestea. Retrăiesc momentul ca pe un reminder constant al faptului că dragostea, indiferent de forma ei, este mai degrabă o călătorie și chiar și atunci când drumul pare incert, ecourile iubirilor trecute ne vor însoți mereu.

Abonatul nu poate fi contactat.

Mihai nu e acasă acum.

Nu mi-a spus dacă vine diseară, te caută el dacă ajunge. 

Bătăi sacadate de inimă. Mă gândesc că un final nu vine așa, din nimic. Nu mi s-ar putea întâmpla tocmai mie. Uite ce bine ne-a mers până acum. Mi-a spus că mă iubește. Că doar pe mine m-a iubit dintre toate tipele de până acum. Ne potrivim de minune, ne-a spus-o și mama lui.

Timp de două luni am tot sperat. Că îmi va răspunde la sutele de SMS-uri pe care i le-am trimis – indiferent de oră sau de zi –, că mă va suna dimineața, cum făcea de obicei. Sau că va apărea la metrou, la Obor, să mă conducă spre liceu, că ne vom revedea seara la o bere. Nu cred că a fost ăsta un motiv de supărare. Sigur o să sune diseară. Probabil că e foarte ocupat cu jobul. Cărarea mentală bătătorită a făcut ca acele trei luni de așteptare să lărgească mai tare hăul spre care mă îndreptam.

În fond, iubirile neterminate au acest dar de a-ți trage covorul de sub picioare.
Deodată, cei douăzeci de ani s-au rostogolit cu zgomot prin mine și încă tresar când îi aud numele. Nu mai simt aceleași palpitații, emoțiile s-au estompat. Dar frustrarea rămâne: de ce nu s-a afișat THE END pe ecran?

[În această poveste numele reale ale personajelor au fost schimbate.]