„Cum spui te iubesc?”

„Rakastan sinua.”

„Rakastan sinua” – ți-am zis prima dată când vacanța mea în Finlanda se terminase. Stătusem 2 săptămâni cu tine și familia ta. A fost prima dată când am simțit cum e să fii adevărat. Să fii cu bune și cu rele și să fii acceptat.

2 ani mai târziu, cu toate eforturile de a păstra legătura, aproape uitaseși de ziua mea. M-ai sunat la 12 noaptea, eram cu prietenii și n-am răspuns. Te-am sunat înapoi și nu ai răspuns. Nu ai mai răspuns niciodată.

În noptieră încă țin caietul tău cu rețete și desene. Acum câțiva ani am scris în el un set de poezii pe care l-am numit 'Letters'. Un fel de cadou. 29 de poezii pentru 29 de ani ai tăi. Mă gândeam că o să ți-l trimit și vei descoperi cum mă simt. Nu l-am mai trimis și nu am mai vorbit vreodată. Acum simt că te-am îngropat în mine, nu mai exiști decât în amintiri și nu mai plâng decât când ascult 'The night we met' de la Lord Huron.

Miroase a mare, nisip și pește. Servesc clienții îmbrăcată într-o rochie lungă, aurie, ca o bucată de țărm grecesc. Plimb un platou imens cu fructe de mare pe care îl prezint la fiecare masă. Am învățat termenii de specialitate ca matricile pentru BAC: forțat, fără să le atribui vreun sens, de parcă ar fi o memorie externă rațiunii mele. Ajung la un domn care se uită peste ochelari la un telefon foarte vechi. Încep să-i recit platoul. El ascultă cu atenție până la final, după care zice cu aerul unui om convins că a luat decizia corectă: „O caracatiță și un vin roșu”. La sfârșit, când îi aduc nota, se uită la mine de parcă tocmai și-ar fi dat seama că ne știm de-o viață și mă întreabă dacă vreau să fug cu el în lume: „Acolo, în lumea largă, vei afla tot ce-ți poate oferi această viață!” Îi mulțumesc frumos, dar din păcate trebuie să refuz. “Să îți cumperi cărți. Să cunoști viața”, zice el, și-mi lasă un bacșiș generos pe masă.

Radu mă ținea de mână din egoism. Își dorea o relație, dar nu cu mine. Când ieșeam cu prietenii lui, mă atingea de parcă ar fi vrut să le demonstreze că e fericit. Am fost pansamentul lui, așa cum le place psihologilor să spună.
În strângerea de mână a lui Vlad simțeam căldură și liniște. A fost lângă mine la prima aniversare departe de prieteni și familie, într-un oraș nou și agitat care mă copleșea.
Tudor mă ținea de mână cu toată iubirea de care era capabil. Aveam nevoie de atenția și afecțiunea pe care mi le oferea fără întrebări. Dar eu nu l-am iubit.
David nu mi-a dat drumul la mână în ziua în care a fost înmormântată bunica mea. Aceeași mână cu care m-a prins când am vrut să plec după ce-am aflat că m-a înșelat.
De Adrian m-am îndrăgostit imediat, cu o intensitate stranie pe care nu am putut să o controlez. Mă ținea de mână doar când făceam sex. A fost karma mea.

Numele personajelor din poveste au fost înlocuite pentru a le proteja identitatea.

Acum. Aici. Îți scriu iar din inimă. Te aleg din nou, cu lumină și umbre. Ca atunci când vizionam la Eforie un film alb-negru SF în care artistul picta feroce și nud și tu m-ai întrebat șoptit la ureche dacă eu scriu goală în mica mea garsonieră. Și m-am lichefiat la gândul că, în sfârșit, lângă mine respiră un bărbat interesat de cum ucid paginile albe. În memoria mea, iubirea ta se mișcă lent și languros ca o pisică, se dezvoltă ca un poem ce se scrie pe piele și se întreține cu gesturi delicate ale unui timp rotund de fericire. Tăcerea este mai aproape de felul tău de a trăi, dar îmi spui frecvent: Suntem bine. Te iubesc. Și este suficient. Azi. Acum. Aici.

„Fă-mi un cerc din linii drepte!”, i-a spus fetița roșcată, cea mai frumoasă din câte văzusem până atunci, tatălui ei. El nu a stat pe gânduri: s-a aplecat, a luat creta de pe asfalt și a început să deseneze linii atât de mici, ca niște puncte. După câteva minute, cercul era gata și Monica bătea din palme fericită. Păstrez amintirea asta de mai bine de 30 de ani – eu și prietena mea din parc nu eram încă la școală pe atunci – și, în continuare, mi se pare cea mai mare dovadă de iubire a unui tată pentru fiica lui. Te roagă aia mică ceva, nu contează că e imposibil, te apuci și faci! Azi am aflat că, la fel ca mine, Monica locuiește în continuare în cartier. Până la urmă, de ce am fi plecat – fiecare dintre noi – din locul în care am fost înconjurați de atâta iubire, încă de la început?

Spuneai ca mă iubești cel mai mult de pe Pământ, dar eu simțeam doar frică; erai ca un balaur când trânteai poarta și urlai, iar mama mă şâşâia să tac din gură. Apoi n-am mai știut de tine cu zecile de ani, până când alcoolul ți-a scurs și ultima picătură de viață, ce paradox, în loc sa te umple te golește. Am asistat la ultimele tale luni cu un nod în gât. Ceea ce trebuia sa fie dragoste de tată a fost un dor continuu, o frică și gândul obsedant „ce-ar fi fost dacă”. Nu vom ști niciodată.

Am 25 de ani și învăț de la pisica mea. Oamenii mi-au zis că mă complic când am decis să o adopt. Dar trăiesc singură; uneori vrei să nu-ți auzi ecoul. Venus nu e ca toate pisicile, poate din cauza mea. Ne dăm reciproc lecții de afecțiune. Eu îi zic că o iubesc de câteva ori pe zi și îi pun mai multe bobițe decât ar trebui, ea îmi dă voie să o mângâi și mă umple de serotonină când doarme într-o poziție cute. N-o deranjează absența mea, poate să stea singură câteva zile, dar e vizibil fericită când mă întorc. Nici mie nu mi-e dor teribil de ea, dar îi simt lipsa. Se uită pe geam la oamenii și câinii care trec pe alee, așa că a devenit o activitate în echipă. Suntem noi două și o garsonieră roz, de la parterul căreia învățăm ce e iubirea sănătoasă.

Mama!, a strigat mama din patul vecin. Și a doua oară: Mama! Prima dată am crezut că visez. M-am ridicat pe marginea patului, ascultând: respirația, viața tot mai lentă din piept. O strigă pe bunica, m-am gândit. M-au invadat toate amintirile din cea mai fericită copilărie de pe pământ. Noi, cinci, pe o alee din Cluj: părinții, fratele meu și bunica, o doamnă blândă și elegantă, de viță nobilă și cu umor fin. M-am apropiat să văd dacă mama mai respiră sau a trecut deja dincolo, la bunica. Este ceva sfâșietor și înălțător totodată să stai la capul mamei și să fii martor la ultimul ei strigăt, din ultima ei noapte pe pământ. Mama!  În cel mai negru întuneric, trei generații ne-am reunit la granița dintre lumi: aici și dincolo, aproape și dureros de departe, rupte din timp.  

Când ea a venit la primul date cu trei caserole de mâncare, m-am gândit că vrea să le lase la vreo rudă care ne e în drum, iar noi ne putem bucura apoi de un brunch în cafeneaua pe care o alesesem special, dar de unde, erau toate pentru mine! “Ce drăguț!”, mi-am zis, apoi m-am gândit că poate trebuia să aduc și eu ceva, deși tocmai aterizasem de pe alt continent. Am devorat ospitalitatea locală – spring rolls, salată verde și tăiței cu creveți – printre conversații purtate în trei: noi doi și prietenul nostru, Google Translate. Toropeala din Saigon te dă peste cap și după o lună, și după o viață, așa că ne-am plimbat adăpostindu-ne în toate umbrele sub care puteam umbla și ne-am răcorit cu toate sucurile de mango pe care le puteam găsi. După ce m-a lăsat la hotel, am început să nu mă simt prea bine, iar a doua zi au venit toate trei la pachet: toxiinfecție alimentară, insolație și covid.

Terapia mi-a adus multe lucruri bune. Decizia de a-i adopta pe Makise și Thorfinn – după ce-am auzit toată copilăria că nu pot să am grijă de mine, d-apoi de niște pisoi – a fost unul dintre ele. M-au transformat dintr-un om al proiectelor mari într-unul care își face mereu timp pentru 10 minute de periat, joacă sau lâncezit în trei, fără distragerea ecranelor. Mi-au dat curaj să accept că probabil am așteptări nerealiste de la alți oameni, pe care nu le am de la ei. Știu ca sunt animale, știu că nu mă vor înțelege dacă țip sau le explic, știu că trebuie să mă înarmez cu multă iubire și răbdare. Iubire și răbdare pe care deseori nu o ofeream celor dragi… cu două picioare. Cu pisoii prin preajmă, am învățat că iubirea poate fi necondiționată. Și că ea există peste tot, doar că nu neapărat în forma pe care ochii noștri sunt antrenați s-o vadă.

La coadă la Mega Image un paznic îl întreabă pe un băiețel care așteaptă cu mama lui: “Pe cine iubești tu cel mai mult?” Vânzătoarea și o altă angajată a magazinului intervin imediat: “Lasă copilul în pace, ce întrebare e asta, pe mama și pe tata!” Copilul nu se grăbește să răspundă. Îmi amintesc că acum mai bine de 40 de ani, când aveam vârsta lui, și eu eram întrebată același lucru. Nu intervenea nimeni cu răspunsul iar eu nu mă grăbeam să-l dau pentru că nu ar fi fost “pe mama si pe tata”. Cel mai mult o iubeam pe ea, cea care m-a învățat să citesc, deși făcuse o singură clasă și citea pe litere, cea care mă ducea zilnic la grădiniță, șontâc-șontâc, după ce se chinuia să mă trezească și să mă îmbrace, iar eu – speriată de somnul de prânz și de gălăgia grădiniței – ziceam, abia în fața ușii: "Mamaie, azi nu mergem la grădiniță!" Atunci ea protesta, mai mult de formă: "Păi bine fa, de ce mă lăsași să te îmbrac și să ajungem aici?" Apoi porneam înapoi spre casă pentru încă o zi măreață împreună.

În stația de autobuz așteaptă o femeie. E îmbrăcată într-un trenci negru, găurit și ros, cu o glugă care îi acoperă fața pe care se văd urme de răni. E slabă, vlăguită, aproape o umbră. Îmi amintesc că am mai văzut-o. Era mai cald, avea batic în loc de glugă, dar același trenci negru și aceeași sacoșă de rafie în mână. Sub brațul drept duce, ca pe un pachet prețios, un câine care privește liniștit în jur. “Stați în zonă?”, mă întreabă cu voce stinsă și dă la o parte pătura verde din sacoșă. Două ghemotoace de blană gri, cu nas roz, mă privesc în ochi printre niște zdrențe. “Vă rog să aveți grijă de căței …” Urc în autobuz, cu un nod în gât și mâinile goale, privind de pe geam femeia în negru.

Știam de la Adi că mamă-sa nu prea e de acord cu relația noastră: „Te-a văzut că ți-ai luat palton nou! Până acum n-avea treaba cu tine!” De înțeles. Fecioră-su suferise o leacă din cauza refuzurilor mele repetate. Se strânseseră toate rubedeniile, ca la circ, să ne cunoaștem, și au început să comenteze: - Nu că zic, da' patru ani diferență... Se simte. Cel puțin la vârsta asta. Dacă erai tu mai mare era altceva! - Și până la urmă ce atâta grabă?! - Anu' ăsta avem 5 nunți. Și dacă vrem, nu mai avem de unde! - Mamă, tu știi că ești mila me'. Puteți să vă luați, n-am nimic împotrivă, da' tu tre' să rămâi aici în casă! Sângele îmi clocotea: să râd? Să plâng? Adi mă ținea liniștitor de mână. Când au isprăvit, s-a ridicat domol: - Pe 21 octombrie avem nuntă. Dacă vreți să veniți, bine.

Mi-a scris pe o fereastră albastră de chat că îi place Raymond Carver. Nu-l știam, așa că am dat rapid o căutare, am găsit o carte la Cărturești și am comandat-o prin Glovo. Aveam unghiile date cu oja mea preferată, Black Cherry Chutney, când mi-am făcut poză cu „Catedrala” lui Carver. I-am trimis-o mândră, să vadă ce citesc. A fost impresionat. Mai ales că mi-am comandat cartea așa rapid, apoi de culoarea unghiilor. Și, evident, că i-am urmat recomandarea de proză scurtă. Poate nu neapărat în ordinea asta. Am citit-o pe nerăsuflate. Ne-am mai scris de multe ori pe fereastra albastră de chat. Diverse. Intime. Secrete. Duios și haios. Am trântit și mouse-ul de câteva ori. Când ne-am întâlnit pentru prima dată s-a luminat cerul. Era o zi de aprilie la Sinaia, iar eu purtam o fustă verde. M-a privit timp de trei minute din ușa restaurantului, apoi a intrat. Acum suntem o bibliotecă împreună.

Aveau 13 ani, o iubea mocnit. Ea îi scria cu întrebări la matematică, iar el o ajuta. Apoi și-a făcut curaj: a invitat-o în oraș, la înghețată. S-au plimbat, nu s-au atins. După vacanță, îi aducea mici suveniruri din România, alese chiar de el cu grijă, iar ea le primea bucuroasă, zâmbind. Odată, i-a adus și ea un talisman. El și l-a atârnat de ghiozdan și-l purta zilnic. O aștepta cu orele pe Skype, stoic, plin de speranță, când ea îi promitea că vine. O aștepta uneori diminețile în fața școlii, la rastelul pentru biciclete, ca să urce împreună spre clasă. Se salutau, nu se atingeau. Apoi a sunat telefonul.

— Trebuie să vorbim, m-a avertizat sobru tatăl ei. Lara se simte hărțuită de fiul dumneavoastră. Trebuie să înceteze, e deja prea mult.

Aș vrea să fi râs. Dar m-am supus, ca o emigrantă decentă, și i-am frânt fiului meu inima.

Când mama și tata au început să se certe, m-a lovit adevărul că poveștile de dragoste din desene nu seamănă cu povestea lor. Și, deși iubirea lor pentru mine era nemărginită, în timp, a devenit o competiție – pe care o pierdeam toți. Mama a fost mereu înțelegătoare și blândă cu greșelile mele, tata m-a împins mereu să muncesc mai mult și să-mi pun ordine în viață. După vreo 10 ani în care am crescut o dată cu certurile lor, le-am spus că le-ar fi mai bine la distanță. Doar așa am putut să-i văd dincolo de șabloane și să construiesc o relație puternică cu amândoi. Despărțiți fiind, au devenit o echipă mai bună. Mama mă lasă să-mi descopăr singură calea prin trial and error, iar tata mă scoate din belele atunci când o fac. Mama îmi celebrează fiecare pas înainte, tata îmi spune că pot mai mult. După ce-a dispărut opoziția lor, mi-am putut găsi propriul compas interior.

Eu nu aș fi ales-o niciodată și nici ea nu m-a ales pe mine. A ales-o pe soră-mea, pe o stradă din București. Pe mine m-a cunoscut mai târziu, când mi s-a părut oricum cam urâtă și foarte gălăgioasă. Dar după câteva zile împreună pentru un pet sitting, am plâns când a trebuit s-o dau înapoi. 9 ani mai târziu împart custodia cu stăpâna ei originală, deși are domiciliul permanent la mine. E și mai gălăgioasă, needy și răsfățată, dar acum nu mi se mai pare urâtă, pentru că nu este. Suntem amândouă single, dar ea mă miaună încă de când intru în bloc, iar eu nu o las singură prea mult, pentru că suntem committed celeilalte. Ei nu-i place când plâng pe ea și pleacă, dar eu nu mai dorm și nu mai mănânc niciodată singură.

Am visat-o pe verișoara mea înainte să se nască. Era blondă cu ochi albaștri, în brațele mătușii mele. Șapte ani mai târziu, o fetiță cu păr șaten și ochi căprui mă ia cu ea la colindat, îmi povestește despre copiii de la grădiniță și eu o învăț scheme de badminton. Ca să adoarmă, mă roagă să-i citesc psalmi de pe telefon și să-i spun basme. Ne vedem mai rar decât aș vrea, dar așa e viața. Unele dintre cele mai frumoase amintiri sunt cu ea. Să ne dăm de-a dura pe deal. Să îmi povestească despre pop it cu prietena ei. Și e unul dintre oamenii mei preferați. Îl protejează pe câinele ei mic și galben de bunica care i-a pus gând rău. Vrea neapărat să-i facă un cadou surpriza prietenei fratelui meu. Se rostogolește în somn până ajunge cu picioarele pe pernă și mă roagă s-o iert dacă m-a supărat cu ceva.

În pod nu am mai urcat de peste 20 de ani. Podeaua scârțâie la fiecare pas. În casă, parcă aștept să-i aud mâna tremurândă pe clanță. Timpul aproape a șters urmele lui. Doar halatul gri de lucru stă agățat în cui, pe ușă. Senzația e că, atingându-l, se va sfărâma. O adiere pe lângă umărul meu. Întorc capul preț de câteva secunde. A plecat. Mireasma unui măr galben proaspăt cules îmi aduce aminte. A fost cândva, demult, un copil ce simțea că trăiește sub un curcubeu. O casă mică cu o curte mare. Grădina plină de lalele, zambile și clopoței. Un liliac în spatele curții. O bancă-n fața casei umbrită vara de un măr. Zile fără nume sau număr în calendar. Un pisoi tigrat pe nume Mișu. Uneori mi se pare că îl mai aud torcând.

O stră-strămătușă diagnosticată cu demență și-a dorit pentru aniversarea de 92 de ani de ani o păpușă; să vorbească cu ea, că avusese numai băieți și o abandonaseră la bătrânețe, după ce-a rămas fără bani. Toată familia a luat-o în râs, „babă senilă”, deși își petrecea zilele vorbind cu icoanele și prezentatoarele de la știri. Stăteam foarte prost cu banii în perioada aia, dar m-am dus la Pepco, am luat o păpușă blondă cu șuvițe roz la 21 de lei, destul de drăguță, m-am simțit nasol pentru suma cheltuită, dar am zis că gestul contează. „Tanti Zoia, am ceva pentru tine”, i-am spus într-o vizită neașteptată. Ia păpușa, o pupă pe cap, o strânge în brațe și îi spune „fetița mea”. De atunci, doarme cu ea în brațe și sunt de nedespărțit.

Îmi petrec verile lungi cu ei. Sunt mică, dar pe lângă buburuzele și afidele din curtea gazdei de la Eforie Sud, sunt totuși foarte mare. El conduce Dacia roșie, ea ne pregătește șnițele și gogoși. El culege cireșe, ea – smochine verzi, cu miezul moale. El e mereu calm, ea – agitată. La ghiol ne despărțim; el o ia în dreapta, ea în stânga. Mă uit spre soare, dar e acoperit de trupul ei, gol și firesc, cu pielea ridată și plină de alunițe, cu sânii mari, îngreunați. Seara, îi ascult pe amândoi povestindu-și lucrurile petrecute peste zi. Râd mult și patul se zguduie în hohotele lor. Îmi place aici, unde oamenii nu se ceartă și nu țipă. Unde ușile nu se trântesc și nu mi se face frică. Adorm între ei, cu mirosul de sare și nămol încă în nări. Zilele trec identice. 

Pe 10 martie 2020, motanul dEUS – precum formația –, a plecat dintre noi. În cazul lui se poate aplica legenda cu cele nouă vieți pisicești, întrucât a fentat de multe ori moartea. A căzut de două ori de la etaj, de două ori a avut blocaj uretral, iar cât a suferit de cancer am fost convinși în repetate rânduri că urma să moară atunci, ca mai apoi să revină în forță, de fiecare dată lihnit și cu poftă de viață, cum a fost mereu. La un an de la decesul lui, am găsit un pui de pisică gri la baza unui copac. Avea fractură de bazin. „O fi dEUS!”, a exclamat atunci soțul meu, care nu crede în reîncarnări. După operația pentru remedierea fracturii, am observat că blănița pisicii avea din naștere o zonă mai închisă la culoare, în același loc în care avusese dEUS tumora. I-am pus numele Grips. De la formația Death Grips. A fost dragoste la primul acord sonor al glasului ei.

Era 7 dimineața când mă îndreptam spre Buncăr, o cazare din Vama Veche nimerită unor adolescenți ca mine. Deja nu mai aveam loc în nicio cameră din cele ocupate la supra-capacitate de grupul meu, așa că am intrat în altă cameră și m-am întins lângă ei doi. Atunci s-a îndrăgostit el de mine. Eu de el mai târziu, când mă mângâia pe mână noaptea în Web, un club mișto pe vremea aia. Stârnea un interes ciudat și intens în mine, dar nu știam cum să fiu cu el – atenția lui ba îmi dădea aer, ba mă sufoca. Până la urmă n-a mai fost el cu mine, ci cu altă fată care nu știu când a apărut, că nici n-am apucat să ne îndrăgostim de-a binelea unul de altul. Cam ca marea din Vama Veche, încă nu-mi dau seama dacă gustul lăsat e dulce sau sărat.

A început să caute masca. S-a aplecat și a luat la rând buzunarele genții. Probabil a căzut, a zis. Era furioasă. „Așa fac mereu.” „Nu sunt atentă.” „Fraieră.” Eram cu mama la Paris în pandemie, în prima noastră călătorie în altă țară; eu 31 de ani, ea 64. Până atunci mă răstisem la ea din nimicuri: să nu mă mai pună să fac poze în locul ei, să nu mă întrerupă, să nu mănânce sandvișuri în cameră în loc să mergem să bem cafeaua la terasă. Ea îmi spunea ce fericită e că suntem împreună. Espresso-ul de la colț, cel mai bun pe care l-a băut vreodată. Acum, când o auzeam certându-se, m-am oprit. Mi-am dat seama că o știam prea bine, că locuia în mine. Abia atunci m-am înmuiat. I-am zis că e OK, că nu e capătul lumii. Am mers la farmacie, am luat două măști, i le-am dat și am urcat în metrou. Nu știu dacă m-a mai rugat apoi să fac poze, dar i-am făcut eu cât de multe am putut.

Suntem în anii ‘80, o mamă naște. Concediul postnatal durează doar trei luni. Mama se întoarce la muncă. Bebelușul rămâne în grija bunicilor. Și va rămâne acolo până la șase ani. Îl vizitează părinții și sora mai mare o dată pe săptămână. Abia când vine timpul să meargă la școală se alătură familiei. Totul îi este necunoscut, toți îi sunt străini. Și așa rămân, zi după zi, an după an. La 18 ani îmi promit că atunci când voi face un copil o să-l iubesc cu toată ființa mea. Derulăm un deceniu și rămân însărcinată. Vrei un copil? Vrei să fie băiat? Vrei să nu faci diferențe dacă va avea mai târziu un frate? Bine, zice Universul. Și îmi dă două fete gemene. Ce glumeț, Universul. Derulăm încă un deceniu și tot mă amuz. Am învățat că iubirea nu se împarte, se multiplică. Pe fete le iubesc cu tot sufletul meu. Pe mine învăț să mă iubesc, zi dupa zi, an dupa an. Încet, totul devine familiar, mai aproape de inima mea. Chiar și bebelușul care a rămas în grija bunicilor.

Avusese câini toată viața și ura pisicile; clasic – că era el însuși una. Venea la mângâiat când voia, mai stătea și din complezență, da’ de cele mai multe ori se scărpina până-i ieșeau toate mângâierile din piele. „Pleacă cu mânuțele alea, zici că ai pene în loc de degete", spunea. Ca pe orice neiubitor de pisici, ele îl adorau. Una alb-negru i s-a încolăcit de încheietură, și-a dat urechile pe spate și a început să-l spele pe mână. „Eu am mai văzut pisici, bă, da’ asta urâtă e, mă”, zice și o ține de gât, cum fac mamele cu puii. Una e ce i se citește în ochi, alta, ce-i iese pe gura. Cam ca în relația noastră, în care el a putut orice – inclusiv să spună c-o să-și reseteze creierul, ȚAC PAC, să nu sufere când devine greu. N-am apucat să-l văd cu o pisică neagră tuci în brațe, dar mi-am imaginat asta în zeci de seri. Ea ținea lăbuța pe clavicula lui, el o apăsa ritmic pe pernuțe. Cam așa arată brieful meu acum, de când mă plimb zilnic pe siteurile de adopție.

Nu voi uita niciodată plânsul tău când ai plecat prima oară de lângă mine. Deși toți spuneau să mă bucur de urlet, pentru că asta înseamnă că plămânii tăi pompează aer cum trebuie. Plânsul și roțile căruciorului cu care erai dusă parcă în altă lume sunt cea mai sonoră amintire pe care o am din seara în care te-am adus pe lume. E ca și cum aș fi gustat din memoria amară a abandonului, dar nu puteam înțelege dacă eu am abandonat sau fusesem abandonată. Deși cu doar o zi în urmă te purtam cu o mândrie apăsătoare, care mă făcea să mă simt cea mai impunătoare ființă de pe pământ, deși aveam doar 1,60 metri. Asta era legătura de iubire care se formase în corpul meu; și care apoi s-a transformat în mii și mii de bucățele de viață, de greșeli, de râsete, de iubire din felul acela în care, atunci când te uiți la o ființă, o vezi doar pe ea și nimic din proiecțiile minții tale.

În cazul meu, iubirea a venit urlând. Într-o camera goală, lipsită de mobilier, cu lumină lăptoasă și cu pereți lucioși. Era 27 Iulie, ora 07 și 3 minute. Tremuram. Nu știu dacă de la emoții sau de la anestezie. Nu m-am gândit niciodată că mă voi îndrăgosti într-o sală de operații. Cum nu mi-a trecut niciodată prin cap că mai există alt soi de iubire decât ce trăisem până atunci. Ce simpatic e! mi-a soptit asistenta. O să faceți echipă bună împreună. Ia uite-l! Și chiar acolo, în fața lui, am decis: îl iubeam! Chiar dacă el urla.

Magnetul cu stadion lipit pe frigider, cana de cafea de pe bufet, hanoracul roșu din dulap. Finala pe care au câștigat-o de ziua mea, titlul din pandemie, meciurile văzute pe telefon în parc, în metrou, în baruri. Lacrimile de la anunțul plecării antrenorului. Să iubești o echipă de fotbal nu e ceva rațional, nici ușor de explicat. Te uiți cu un vârtej în stomac la niște oameni pe care n-o să-i cunoști niciodată și, timp de 90 de minute, dacă pierd sau câștigă devine cel mai important lucru din Univers. Dar asta e frumusețea, că iubirea asta nu trebuie explicată. Nu se învață. Nu cere nimic în schimb. Dar e mereu acolo, să te învețe să te bucuri necondiționat, să accepți înfrângerile care nu pot fi evitate, să te ajute să crezi în lucruri imposibile.

O pisi un pic mai mare de-o palmă, colorată în frac regulamentar, bâjbâia dezorientată pe parchetul meu. O găsisesem pe Facebook, de adoptat. Nu vedea mai deloc, după ce-a stat mult în stradă, în frigul iernii abia trecute. O luam la piept și o duceam să adulmece aer proaspăt, să asculte ciripelile primăverii de la fereastră. I-ar fi plăcut s-o țin doar în brațe. Veterinarul mi-a spus să n-o mai chinui cu pumnul de pastile pe care-l primise în alte părți. E bolnavă, organele îi cedează rând pe rând, miaună de durere și doar un tratament de mii de euro ar putea să o salveze. „Recomandăm eutanasiere”, am auzit; „recomandăm incinerare” și parcă mi-a spart cineva o piatră-n cap. I-am cerut iertare în fiecare zi că am doar timpul ăsta s-o iubesc, că nu sunt bogată, că trebuie s-o trimit în altă lume. Mi-am anulat ieșiri, am răsfățat-o cu lapte, ton și plimbări prin casă. În speranța că o să ne vindecăm una pe alta, o botezasem Bio.

Într-o noapte, pe la 6 ani, m-am îngrămădit cu mama în mașina unui prieten și am plecat de acasă după un scandal cu tata. După nici două săptămâni, ne-am întors. În copilărie n-o percepeam pe mama ca pe un model, unul care să fi demontat toate prejudecățile pe care le auzeam împotriva femeilor și mai ales a mea, care mă născusem fată în loc să fiu băiatul cu care tata s-ar fi conectat și care i-ar fi vindecat propriile răni. Peste ani, când locuiam deja singură, tensiunea dintre ei a provocat o implozie și mama s-a mutat la mine. Am locuit împreună într-o garsonieră aproape doi ani, timp în care ne-am deconstruit una pe cealaltă. Am înțeles cum te vulnerabilizează mediul din care vii și bagajul familial din spate. Am început să-i apreciez reziliența și să-i împrumut din determinare. Ne-am crescut din nou una pe cealaltă. Am doborât ziduri și a ieșit la suprafață un nou val de iubire.

Totul a început cu un mugur, un organ al plantelor superioare. Un verde aprins îmi picura în ochi ca dintr-un flacon de Tobradex, clarificându-mi gândurile și înlăturând toate impuritățile. Afară se auzeau cântecele pițigoilor, mierlelor și fâselor de câmp. Ca un ansamblu de violine și viori abia întinse, zumzăiau albinele și bondarii care așteptau agitați să se deschidă la florărie. | Dimineața aceea avea ceva din prima scenă din Vanilla Sky, exceptându-l pe Tom Cruise și Ferrari-ul, ceva dintr-o distopie urbană și o lume postpostapocaliptică, după ce timpul și scurgerea lui imperturbabilă vor fi spălat tot praful de pușcă și uraniul îmbogățit. Era atât de liniște încât îmi auzeam inima bătând, pompând prin vene, aorte și capilare. Auzeam soarele răsărind. | Lumina galben-portocalie a coborât treptat și au pocnit, pe rând, florile de cireș, de piersic, micuțele flori de liliac violet, brebeneii, anemonele de lemn, muscarii adunați în ciorchini. Din pupe au ieșit fluturi zburând stângaci și amețiți, iar din cuib au apărut pufoși și chiorându-se în toate părțile, puii de vrabie. | Simțeam ca niciodată fiorul împerecherii, fiorul primăverii noastre. Și mi-am spus, fără nicio legătură: | – Hm, de azi e weekend. Și a fost toată viața, until the end.

Era o zi ploioasă când am mers la bunica, la câteva sate distanță, împreună cu mama și cu proaspătul meu carnet de conducere. N-am întâlnit nicio mașină până să ajungem în singura curbă de pe drum. Aveam 60km/h când am tras puternic de volan pentru a evita o coliziune din contrasens. Ne-am rostogolit cu mașina și ne-am oprit într-un copac. Fratele meu a ajuns primul la locul accidentului, înaintea echipajelor, și a forțat ușa ca să putem ieși din mașină. Am scăpat cu o sperietură. Mai târziu, poliția a apărut la ușa noastră ca să-mi suspende carnetul. Tata a fost de acord, spunea că eu sunt vinovată. De fapt, era doar furios că am distrus mașina. Fratele meu, în schimb, a sărit în apărarea mea. Până la acest accident, ne-am văzut fiecare de viață, fără să avem prea multe în comun. Cu excepția zilei noastre, eram născuți amândoi într-o zi de 27.