Stau în față – pe locul din dreapta –, el conduce. Uneori, arunc câte o privire spre el, îi citesc mimica. Încerc să‑mi dau seama dacă e mulțumit, dacă pot să mă bucur de drum. 

Mă roagă să‑i desfac un nou pachet de țigări. Fumează Marlboro roșu scurt. După ce rup hârtia de jur împrejur, îndepărtez ambalajul de plastic și las geamul jos. Scot punguța, în timp ce el accelerează. Este jocul nostru: trebuie să ajungă la viteza la care ambalajul se rupe din cauza vântului. Îl îndemn să meargă din ce în ce mai repede și cresc volumul muzicii. Ascultăm Frații Petreuș; știm versurile pe de rost.

Ia câteva curbe fără să frâneze. Viteza mașinii nu mă sperie, nici fumul de țigară nu mă deranjează. Mă simt ca în Top Gear, emisiunea pe care o urmărește el mereu. Mi‑e frică doar dacă stau în spate. Știu că, dacă vomit, mă va certa din nou. 

Am 9 ani și mă simt puternică atunci când ambalajul țigărilor se rupe în mâna mea. Deși nu sunt eu cea care conduce, vreau să demonstrez că pot, că sunt în stare, că nu dau greș de față cu el. La primul vaccin din școala primară sau când am învățat să merg pe bicicletă, la prima injecție cu Moldamin sau când ne uitam la thrillere împreună, de fiecare dată am vrut să par curajoasă în fața lui. 

Nu i‑a plăcut niciodată să mă laude.

***

E duminică dimineața. O nouă dimineață de weekend în care sper să facem ceva interesant împreună.

Am zece ani și sunt tunsă scurt, băiețește. A fost ideea lui să fiu mai modernă. Gândăcele, o să fii cea mai cool din clasă! Nu știe că la școală lumea mă salută cu „tu ești fată sau băiat?” 

După un pahar de pălincă, o cafea și câteva țigări, știu că urmează un film de pe DVD sau o emisiune la TV. Încerc să‑l conving să ne uităm la desene animate, însă fără succes. Câteodată, în schimb, plecăm cu fratele meu în expediție pe dealurile de lângă oraș. Ne sperie cu tot felul de povești cu fantome care locuiesc în casele părăsite sau prin livezi. Le știu pe de rost, dar îl conving de fiecare dată să le repete. Expediția se termină mereu în cimitir, de unde o luăm prin parcul central ca să ajungem acasă. La prânz ne uităm la știri; nu avem voie să vorbim decât atunci când s‑au terminat. Urmează o siestă generoasă în timpul căreia pot să citesc Jules Verne sau ceva mai serios, „nu prostii pentru adolescenți”. 

Tot de la 10 ani am învățat să înot. Nu am voie să ies din apa mării până nu reușesc să mă deplasez câțiva metri. La finalul vacanței ajung să înot până la geamandură și înapoi. Demonstrez din nou cât de curajoasă sunt. În următoarele vacanțe, sunt fiica „aventurieră”, cea care se descurcă atunci când e împinsă în piscină, cea care își ridică genunchii până la piept înainte de a sări în apă, cea care nu se sperie de valuri, de toboganele cu apă, de parcurile de distracții sau de parapantă. După vacanța petrecută în Croația, unde am învățat să înot, mă alintă Riba(rska), care înseamnă pește. Câțiva ani mai târziu mă transform în Shivalinga, o piatră deosebită considerată comoara satului în filmul Indiana Jones, la care el se uită aproape săptămânal. Mă simt specială. 

M‑am pregătit dintotdeauna să fiu perfectă pentru el. 

Am 12 ani când ne petrecem vara în satul de munte în care a copilărit. Mă pune să‑i arăt că nu sunt o plângăcioasă: trebuie să mă duc noaptea fără lanternă până în capătul livezii și înapoi. Oricât de mult aș încerca, mereu apar provocări noi. Sunt ca melcul din fântână în problemele de matematică, doar că eu urc 2 metri în timpul zilei și cobor 3 metri noaptea. Când eșuez, sunt plesnită peste spate. Toată familia este de vină pentru proasta lui dispoziție. „Din cauza voastră ajung să fumez două pachete pe zi”, ne spune mereu. 

Nu știu când am ajuns să fim cinci în loc de patru: doi adulți, doi copii și o sticlă de alcool. Când a ajuns tatăl meu să aibă firișoare roșii pe obraz, privirea goală și zâmbetul tâmp. 

Copil fiind, credeam că mirosul de alcool este, de fapt, un miros specific bărbaților adulți; credeam că oamenii cu fața roșie sunt de încredere și că își iau puterile din poțiuni băute în spatele ușilor închise. Știam asta, pentru că ușa noastră de la bucătărie avea un mic geam de unde pândeam cu teama de a nu fi prinsă. Mai știam și că oamenilor cu fața roșie le e mereu somn, vor să vadă știrile în liniște și devin furioși dacă rutina lor e dată peste cap. 

Tatăl meu era o bombă cu ceas. 

La 15 ani, într‑o pauză mare, înainte de ora de biologie, m‑au sunat de acasă. „Spune‑i că din cauza unor probleme familiale, trebuie să ajungi undeva.” Profesorul m‑a lăsat să plec fără să pună prea multe întrebări.

La judecătorie, nu am avut parte de un proces ca în filmele americane, ci a trebuit să așteptăm în fața unui birou banal. Nu am fost întrebată cum aș vrea să fim împărțiți, cum aș vrea să arate noua formulă de trei. Mi‑era teamă că judecătorul ne va pune să alegem, însă nu a fost așa. Ba eram chemată înăuntru împreună cu fratele meu, ba intrau părinții noștri. Totul era „de comun acord”, dar alegerea a fost totuși a lui. Știa de mult că vrea să se mute de acasă. În carcasa DVD‑ului Matrix, filmul lui preferat, a strâns bani pentru un apartament nou, unde s‑a mutat cu noua lui iubită. 

Am o imagine recurentă cu el. Am 6 ani, suntem la Sovata, el stă întins pe prosop, în timp ce eu îi șterg urmele de sare de pe spate. Nouă ani mai târziu, la câteva luni după divorț, ajung din nou la Sovata, de data asta cu el și iubita lui. E prima noastră vacanță împreună. Mă irită prezența ei; o compar mereu cu mama și plâng pe ascuns.

***

După ce s‑a mutat de la noi, a devenit alt om. Îl vedeam foarte rar, mă suna din când în când. Se accentuase atitudinea ostilă față de noi, probabil și din cauza băuturii. Se lua de tot ce scoteam pe gură, de fiecare mișcare a mea. Se înfuria, aprindea o țigară și își turna încă un pahar de whisky, apoi ne făcea în toate felurile. 

Uneori, arunca cu telecomanda în noi. 

Pentru el eram o neîndemânatică, îl deranjam mereu cu ceva. Cuvintele care pentru mine aveau un anumit sens pentru el însemnau complet altceva. Înainte de majorat, i‑am spus că „aș vrea” să vină și el la petrecere. Mi‑a spus că nu pot să‑i dictez ce să facă și nu a venit. 

Se considera un om pragmatic, nu suporta „sentimentalismele”. Știa exact punctul sensibil al fiecărui om din preajma lui; recunoștea că îi place să facă mișto de „ăia mai slabi”. 

La finalul liceului, la festivitate, mi‑a adus un buchet mare de flori și a plecat. Mi‑a zis că evenimentele de genul ăsta i se par penibile. 

În primii ani, după divorț, a mai venit de câteva ori la noi. Atmosfera era tensionată, ne așteptam din clipă‑n clipă să se ia de ceva. Apoi a încetat să mai vină. 

Pe când eram patru și sărbătoream Crăciunul, înainte să desfacem cadourile, cântam câteva cântece lângă brad, cu lumina stinsă. După mutare m‑am întrebat cum poate sărbători fără noi, iar noi fără el ceva atât de important. 

***

Am 25 de ani și‑l duc pe tata la spital. Așteptăm să se facă verde la semaforul de lângă autogară. Eu stau lângă șofer, tata stă pe bancheta din spate. Și‑a pierdut locul de muncă după ce a condus beat. Va sta internat timp de cinci săptămâni la toxicomani, însă fără rezultat. Va continua să bea.  

Am 26 de ani, vârsta pe care a avut‑o tatăl meu când m‑am născut. Până acum, am avut două relații serioase; ambii parteneri miroseau a tutun și alcool la finalul zilei, iar eu eram mereu aia neîndemânatică. 

Mi‑a luat niște ani și câteva relații eșuate ca să‑mi dau seama că, inconștient, am căutat mereu să reproduc dinamica avută cu tatăl meu. Mă atrăgeau instant oamenii care‑i semănau – aroganți, independenți, siguri pe ei și distanți față de mine – și începeam să gravitez în jurul lor, hotărâtă să mă fac iubită. În schimb, dacă întâlneam pe cineva diferit – mai ca mine, poate –, îl tratam cu indiferență. 

Am vrut să demonstrez în relații ce n‑am putut în familie: că pot, că sunt puternică și neînfricată ca el. Nu mi‑a ieșit; nu am fost niciodată de ajuns. Fiecare relație mi‑a erodat încrederea în mine, până n‑a mai rămas aproape nimic.

Ultima dată când ne‑am văzut a fost de ziua mea, la 27. L‑am invitat și pe el sperând că totul va decurge normal. Între timp, se lăsase de băut. După o serie de miștouri și jigniri din partea lui, am izbucnit în plâns și m‑am întrebat cine e acest om din fața mea. 

Mi‑aș fi dorit să‑l iert – pentru ziua asta și pentru multe altele –, dar, de fiecare dată când l‑am confruntat, a răspuns sec: „Nu am greșit cu nimic din punct de vedere strategic”.

Am 29 de ani și nu mai știu nimic despre tatăl meu. Nu am vorbit cu el de doi ani. 

Rămân atașată de imaginea unui tată care nu există. Un personaj modelat din amintiri dorite, care se înghesuie încăpățânat printre cele reale: tatăl care nu mă trimite noaptea singură în livadă și nu mă împinge în piscină; tatăl care nu mă sperie, care nu mă vrea perfectă; tatăl care vine la majoratul meu.

Din când în când, îi verific pagina de Facebook. Este foarte slab, dar pare fericit. S‑a mutat din oraș și are o nouă familie. În ultimul mesaj primit de la el mă întreabă cum sunt. „Cum ești, Gândăcel?” 

Nu mai vreau să cad în capcană. Nu îi mai răspund.