Tata m-a învățat să respir. Unu cu unu, doi cu doi. Adică inspiri de două ori, o dată pe un picior, o dată pe celălalt. Expiri de două ori, o dată pe un picior, o dată pe celălalt. 

N-am știut niciodată dacă a făcut-o special – ca o formă de meditație –, dar pentru mine asta a rămas. După 20 de ani, încă trebuie să mă concentrez să respir corect atunci când alerg. Am urât întotdeauna să fac asta, încă din diminețile în care el mă scula militărește din pat să dăm ture de Antiaeriană. 

Tata a murit în noiembrie 2020. Nu de COVID-19, ci de încăpățânarea de a nu se duce la spital când a făcut un infarct, pe care l-a dus pe picioare vreo patru zile. Patru zile în care bunică-mea de 80 de ani a fost îngrijorată în tăcere, dar convinsă că o să treacă. În familia Cristu toate trec, într-un fel sau altul. În ziua patru, prietena lui n-a mai suportat pleiada de simptome, așa că a sunat la 112. Saturație de oxigen sub 80, îngrijorare mare.

Tata a murit în aceeași noapte la Municipal. Același loc în care m-am născut și tot același în care, acum șase ani, i-am șters bunicului meu voma cu sânge de pe tricou, pentru că nu era niciun asistent din Gardă disponibil s-o facă. Încă nu pot să mă apropii de spitalul ăla fără să-mi transpire palmele și fără să-mi fie asaltată retina de imaginile de atunci. 

Pe tata îl cheamă Dan-Grunius Cristu. Numele nostru o să moară odată cu mine, pentru că am 36 de ani și nu intenționez să fac copii. Chiar dacă s-a născut pe 23 aprilie ’68, de ziua Sfântului, nu-l cheamă Gheorghe. În schimb, Grunius e un nume generat de un calculator cât o cameră de la Institutul de Fizică Atomică (IFA), cu care tatăl lui s-a jucat îndeajuns de mult încă să iasă asta. I se zicea Gruni. Sau Dan, dacă era la birou sau făcea ceva greșit. Greșelile lui erau dese, la fel ca și momentele lui de luciditate, atunci când nu se autodistrugea într-un șir nesfârșit de pahare cu alcool.

Gruni mi-a fost tată. Dan, nu prea. Încă mă mai gândesc la el ca la două persoane și probabil una dintre ele e inventată în capul copilului-Sandra care a avut întotdeauna nevoie de el. 

La 19 ani, Gruni s-a trezit că e tată. Tot atunci cred că Dan s-a simțit prins într-o capcană. Am fost o sarcină neplanificată, dar, cu toate astea, întâmpinată. Pentru Dan-Grunius, am fost fata pe care și-a dorit-o. Doar că planurile lor au fost un picuț date peste cap de un mic impediment numit „m-am trezit tată la 19 ani, când habar n-am cine sunt și nici timp să aflu”.

Dan-Grunius m-a învățat să fiu acidă. Întotdeauna în gardă, întotdeauna gata să ripostez, să mă apăr. Ce n-a calculat e că asta i s-a întors în față după ce am împlinit 15 ani și adolescenta de mine cerea validare din partea unui părinte cvasiabsent. Dan-Grunius mi-a înțeles toate răzvrătirile, pentru că și el era un copil, deși niciuna nu avea să fie destul de importantă ca să-l scoată din ale lui. În schimb, contau pentru el lucruri cumplit de întâmplătoare și minore. 

Când aveam vreo 7 ani, am spart una dintre cănile lui preferate de ceai. A urmat o corecție fizică pe care n-am văzut-o venind, dar care mi-a format un sistem de apărare pe care îl am și azi: de fiecare dată când cineva ridică mâna în preajma mea, mă feresc. Dacă mă controlez destul de bine, doar clipesc. S-ar putea să nici nu-ți dai seama că am fost un copil care și-o mai lua din când în când. Ca mai noi toți crescuți fără seminare și cărți de parenting, ai putea spune. Cum n-ar trebui vreodată să se întâmple, ți-aș răspunde eu.

Când aveam vreo 17 ani, m-a invitat la dans în sufragerie: „Să nu-mi iei niciodată dragostea” de la Holograf, una dintre trupele lui românești preferate. La început, am ezitat. Dar pe măsură ce Bittman cânta, mi se disipau și sentimentele amestecate de ridicol, mirare, neîncredere, surprindere. Era prima dată când dansam împreună și printre puținele momente autentice de apropiere emoțională pe care mi le amintesc. 

Cât a durat piesa, am uitat că el e omul de care am învățat să mă feresc. Cât a durat piesa, eram o fiică și un tată cu o relație normală. Aproape de final, țin minte că am plâns, pentru că un dans de câteva minute devenise unul dintre puținele momente în care mi-am lăsat garda jos.

Aveau să vină multe alte instanțe care să-mi adâncească neîncrederea în el. Rolurile lui de apărător și abuzator se interschimbau la fel de repede pe cât i se schimbau și stările, oscilând între depresie, bucurie și toate nuanțele de gri dintre. Alcoolul era însă constant.

Am avut o relație complicată cu Dan-Grunius. Când m-am mutat de-acasă, am avut ani în care n-am vrut să vorbesc deloc cu el. Ani în care i-am respins apelurile și am evitat să mă duc la bunică-mea, ca să nu dau de el. 

Pandemia m-a obligat să-i răspund din nou la telefon. Nu pentru noi, ci pentru mama lui. La început, am încercat să fiu cât mai seacă și eficientă. Să vorbim doar despre rețetele și cumpărăturile ei, despre cum să abordăm pandemia și ce să-i spunem, cum s-o convingem să nu mai creadă tot ce vede la televizor. N-am reușit, pentru că talentul lui Dan-Grunius era să ți se strecoare pe sub piele. Dacă l-ai fi cunoscut, i-ai fi pus cea mai comună etichetă: fermecător. Eu nu știu pe care s-o aleg, pentru că oscilez între toate fațetele pe care le-am văzut de-a lungul timpului: ratat, geniu, narcisist, chinuit, victimă, depresiv, abuzat, abuzator, tată, inventator, fiu, dușman, prieten, șef, bucătar, coleg, corect, amant, prost, încăpățânat, egoist, altruist.

Ca noi toți, tata a fost un bol de etichete pe care și le lipea în piept, de voie sau nevoie, după cum putea. Tata a încercat să-mi fie tată, așa cum l-a dus capul. Singurul lucru pe care încă i-l reproșez, la patru ani de la moartea lui, e că nu l-a interesat niciodată să știe cum s-a format Sandra-omul versus Sandra-cum-ar-trebui-să-fie-copilul-meu. Pe când maică-mea citea Harry Potter pe la 35 de ani – în paralel cu mine de 15 ani, ca să înțeleagă de ce dracului adolescenta ei nu mânca și nici nu dormea de dragul unei lumi inventate –, taică-meu era absent. 

Stătea la televizor, în același loc, cu orele. Se mai ridica ca să-și umple paharul sau să dea un telefon. Cred că întotdeauna s-a simțit singur, dar pentru că niciun bărbat din generația lui nu ar putea să-și recunoască nevoia de a fi cu alții, fizic, vorbea mult la telefon. Mai stătea din când în când cu mama care părea, spre sfârșitul relației lor, mai degrabă constrânsă de rol să fie acolo. Iar el cred că știa. 

Divorțul lor n-a fost un șoc după ce fusese, atâția ani, o speranță. Un vis drăguț că azi o să fie ziua în care n-o să mai fie nevoie să umblu ca pe ace cu un om instabil care poate să explodeze oricând, pentru că are probleme la birou sau că cineva i-a tăiat fața în trafic, sau că a avut o copilărie mizerabilă, sau că încearcă din răsputeri să se muleze pe cerințele societății, fără să vrea sau să poată. 

Cred că tata ar fi fost mai puțin nefericit dacă s-ar fi acceptat. Iar noi, mai puțin speriate să trăim cu un om care nu știe cine e, dar știa ce nu vrea să fie: captiv, ascultător, mincinos, corupt, nedrept, constrâns de reguli sau de împrejurări, prins pe picior greșit, dependent. Știa și că nu vrea să fie ca tatăl lui pe care îl ura și cu care nu mai vorbea de la 20 de ani. Ar fi vrut să fie altfel ca părinte, dar, zeci de ani mai târziu, a ajuns în același punct cu mine, oricât s-ar fi împotrivit.

În noaptea în care a murit, am urlat ca un animal; de parcă cineva ar fi smuls sistematic bucăți din mine. Bucata de creier rămasă cât de cât intactă în urma șocului încerca să răspundă, pe cât putea, la întrebarea „de ce te simți așa?” Răspunsul parțial e că, odată cu Dan-Grunius, a murit și orice posibilitate de a construi o relație cât de cât funcțională cu propriul meu tată. 

Ultima dată când am încercat asta și am eșuat a fost chiar ULTIMA DATĂ. Ultima speranță că am putea să ne destortochem hățișurile s-a dus odată cu flăcările care-l înghițeau la crematoriul Vitan-Bârzești. Ultima dată când am stat cu el a fost pe o bordură, când i-am ridicat cenușa și am șters urna obsesiv cu Dettol. Că de, pandemie. 

Ultima dată când am vorbit cu el, i-am zis că nu am timp de crizele lui de personalitate; încercam să stabilesc niște limite sănătoase pentru mine. Mă rugase să îi dau o poză cu mine și cu mama, iar eu n-am vrut, pentru că nu știam ce face cu ea. Aveam să aflu ulterior că, pe măsură ce infarctul îl împuțina, a fixat cu privirea o poză veche cu noi două, de pe vremea când încă mai eram o familie. 

Ultima dată când l-am visat, m-a întrebat dacă credeam că o să fie aici pentru totdeauna. 

Da, Dan-Grunius, credeam și, mai ales, speram. Pentru că am fi avut, teoretic, tot timpul să reparăm relația ambiguă de iubire–ură pe care ai construit-o fără să vrei. Acum mi-a rămas de la tine un cuțit, pe care îl port mereu în geantă. Un obiect care spune totul despre relația noastră. Te-ar putea apăra, dar și tăia, când scotocești după el. Vezi tu ce iese.