8 min. 23 august 2025

O stea nu îmbătrânește niciodată

N-ai mai îmbătrânit, prietena mea. Dorința ți s-a îndeplinit.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Surprizele inimii

Atunci când iubești, ai o capacitate nesecată de a vedea doar lumina din umbre, zi și noapte.

A P
Răzbi

Concluzia asta am tras-o înainte de al doilea IVF, care venea după trei inseminări eșuate.

L M
Dacă dragostea trece prin stomac, Via Profi este pețitoarea de care nu știai că ai nevoie.

Dacă dragostea trece prin stomac, Via Profi este pețitoarea de care nu știai că ai nevoie.

Dacă dragostea trece prin stomac, Via Profi este pețitoarea de care nu știai că ai nevoie.
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

„Nu vreau să îmbătrânesc niciodată!” mi-ai spus într-o zi, în timp ce ne plimbam prin sat. 

O doamnă în vârstă trecea agale pe lângă noi, cu trupul cocoșat și o mână sprijinită de șale.

„Uite cum merge! Eu n-aș vrea să ajung vreodată așa.”

Am zâmbit. Nu pentru că era amuzant, ci pentru că era tipic ție. O replică sinceră, aruncată cu tărie. Dură și directă, fără teamă să spui ce gândești. Se vedea asta și din felul în care iubeai personajele negative din filme. Eu, în schimb, îmi găseam alinarea în cele pozitive. Tu te vedeai undeva sus, ca o stea. Așa îți spuneai: Zvezda. Îți spuneai Zvezda, care, în rusă, înseamnă stea. Și nu putea exista un nume mai potrivit pentru tine. Eu? Abia dacă mă simțeam vizibilă. Vorbeam încet, ca și cum simpla mea prezență ar fi putut deranja. Dar, deși eram o umbră, lângă tine învățam să strălucesc.

Mă așez pe iarba rece, cu palmele sprijinite de pământul umed. Trag aer în piept, ca și cum liniștea asta ar putea să mă așeze pe dinăuntru. Îmi întorc capul spre tine. Zâmbești. Părul tău e negru, lung, lucios, cade ușor pe umeri. Ochii migdalați, întunecați, nu privesc niciodată în gol, ci parcă direct în intențiile celuilalt. Buzele pline, cu colțurile ridicate iar, tenul măsliniu prinde lumina blândă a după-amiezii. Dacă închid ochii, îți simt parfumul dulceag, acel miros care-ți plăcea atât de mult.

Prin minte îmi trec tot felul de momente cu noi două. Ne știam din copilărie, dar ne-am împrietenit cu adevărat într-o seară la buneii noștri. Eram o grămadă de verișori, de toate vârstele. Tu îi dominai pe toți. Eu eram liniștea, iar tu valul care o dărâmă. Poate de-asta ne-am potrivit atât de bine. Ying și Yang, cum ai spus tu mai târziu.

Ți-amintești prima noastră seară la discotecă? Cineva adusese o șampanie ieftină, care a bubuit peste muzică. Ne-a stropit pe față și pe pereți. Am râs toată seara. Dansam până ni se lipeau hainele de piele. Când am ieșit, ploua torențial. Am alergat prin sat, ude până la piele, cu adidașii scârțâind și părul lipit de frunte. Am turuit toată noaptea despre acea seară.

Într-o altă seară, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul în buzunarul altcuiva. Am ieșit pe geam și am sărit gardul cu tine, ca să nu ne audă mama. Câinii lătrau, iar noi alergam cu sufletul în gât, râzând. Râdeam cu disperarea celor care știu să trăiască. Vibram a viață.

Mai ții minte când ne-am hotărât să ne îmbătăm? N-aveam alcool, dar ai zis: „Mustul din beciul mamei ne va îmbăta”.

Am coborât în beci, cu două pahare în mână. L-am dus la gură ținându-ne de nas. Era acru și mirosea oribil. Ne-a durut stomacul. Nu ne-am îmbătat. În schimb, ne-am înnegrit dinții și am râs cu lacrimi, uitându-ne una la cealaltă.

Glumele tale erau ascuțite. Pentru unii, era aur. Pentru alții, insultă. Aveai un umor care uneori speria. Și de multe ori mă simțeam în pericol doar privind cât de liberă și explozivă puteai fi.

Ca atunci când o mașină plină cu băieți a oprit lângă noi. Eu m-am blocat.

„Nu zice nimic. Nu zice nimic”, ți-am șoptit.

Tu ai întins mâna și ai zis, clar: „Băieți, vedeți drumul din față? Luați-o pe-acolo”.

Vocea ta avea greutate. Atitudinea ta spunea că posezi lumea. Unul dintre ei ne-a recunoscut și a spus: „Hai să mergem. Sunt Vica și Adriana”.

Numele nostru era deja o poveste.

Aveai și o latură dulce. La propriu. Ciocolata sau, mă rog, orice cu zahăr. Asta era, probabil, cea mai mare asemănare dintre noi. Într-o seară, la terasa barului unchiului meu, când nu mai aveam nici bani, dar nici chef să plecăm acasă, un băiat s-a apropiat de noi și ne-a așezat câte o ciocolată în față.

„De ce?” l-ai întrebat, mirată.

„Pentru că existați”, a spus el simplu și ne-a zâmbit, făcându-ne cu ochiul.

Cumva, replicile astea te marcau. Le repetai. Îți plăcea să-ți fie spus ce tu oricum credeai deja. De fiecare dată când îl vedeai, îl strigai ironic: „Hei, noi existăm!”

Ți-am zis odată: „Tu nu râzi destul”. 

Mi-ai răspuns simplu: „Nu înțeleg de ce glumele mele vi se par atât de amuzante”.

Până într-o zi, când mergeam pe alee și îți povesteam ceva. Am trecut printr-un roi de țânțari. Câțiva mi-au intrat în gură și am început să tușesc. Tu ai izbucnit într-un râs pe care nu-l mai puteai opri. A fost prima dată când te-am văzut râzând cu adevărat. Au urmat multe alte momente. Dar pe acesta nu-l voi uita. Mai târziu mi-ai spus că eu te-am învățat să râzi. M-am simțit specială.

Ți-amintești când a murit mătușa noastră? Ne apropiam de priveghiul ei, unde toată lumea era în negru, învăluită în tristețe și miros de lumânări. Când am ajuns aproape, ne-a apucat un râs isteric pe care nu-l puteam controla. Ne-am întors din drum și ne-am lipit de un gard, încercând să ne calmăm. Dar, de fiecare dată când făceam un pas, râdeam din nou. Era absurd. Era greșit. Dar râsul nostru nu avea nimic de-a face cu regulile societății.

La cimitir însă, când am trecut pe lângă mormântul tatălui tău, ai început să plângi în hohote. Uimită, te-am îmbrățișat și am plâns cu tine. Plângeam amândouă atât de tare, încât ni se zguduiau umerii. Ne-am așezat lângă crucea lui, iar tu mi-ai înșirat amintiri despre el. Din ce îmi povesteai, înțelegeam că simțul umorului îl moșteniseși de la el; cum știa să transforme orice situație într-o glumă. Chiar și pe patul de moarte făcuse asta. Mi-ai povestit despre planul lui de a deschide un mic chioșc cu pateuri, chiar lângă școală, pentru că locuiați lipiți de ea. Pateuri cu brânză, cartofi sau varză, din care ar fi cumpărat toți elevii la pauză. 

„Aveam să fim bogați”, adăugai mereu, cu un zâmbet amar, amintindu-ți de visul lui care nu s-a mai împlinit. 

Îți aminteai cum te ridica în brațe și te arunca spre cer. Aveai doar 8 ani când s-a dus. Un copil care încă visa să fie prins de brațele tatălui ei.

Leucemia ți-a furat tatăl. Pe bunicul tău. Pe mătușa ta. Era un fir toxic, întins peste familia ta. Mai târziu, la 21 de ani, a venit și rândul tău.

Ai luptat luni întregi, șapte mai exact. Luni în care am uitat cum e să râdem, cum e să fim noi. O perioadă chiar m-ai îndepărtat, până când, într-o zi, n-am mai rezistat și-am intrat pe ușa spitalului doar ca să te văd dormind. Părul tău negru căzuse, iar chipul îți era brăzdat de durere chiar și în somn. Am plâns pentru prietena mea care se stingea sub ochii mei și-am plecat de-acolo cu inima frântă. Când ai aflat de vizita mea, m-ai chemat înapoi. Atunci ne-am reunit altfel, mai fragile. 

„Mai știi când am trecut iazul?” m-ai întrebat cu un zâmbet trist. 

Am dat din cap, amintindu-mi cum te priveam anxioasă de pe mal. 

„Eram așa de puternică”, ai murmurat cu mintea încă la acel moment. 

„Ești puternică!” am adăugat cu toată încrederea. 

„Vreau să trăiesc”, mi-ai mărturisit, privindu-mă drept în ochi. 

Am simțit acele cuvinte ca un spin în piept. 

„Aș vrea să fiu în locul tău”, ți-am șoptit. 

„Taci, nu știi ce vorbești. Tu nu ai rezista”, ai spus tăios, cu acea fermitate protectivă care te caracteriza. 

Atunci simțeam că tu erai cea puternică dintre noi două. Abia mai târziu aveam să descopăr că și eu pot fi.

Cartea
UNFINISHED Love Stories
①

Cartea
UNFINISHED Love Stories
①

bookCumpără
acum
Care e cel mai frumos lucru pe care nu ai apucat niciodată să i-l spui cuiva drag?

2 min.

Care e cel mai frumos lucru pe care nu ai apucat niciodată să i-l spui cuiva drag?

speaker
Mesajele selectate vor fi folosite pentru o campanie de promovare a UNFINISHED Love Stories, un proiect editorial despre iubire în toate formele ei.

Telegrame

Bunica nopților cu lună plină


În nopțile reci, iarna, dormeam cu bunica. Îmi încălzea, pe sub plapuma cusută chiar de ea, picioarele de copil între ale ei, ocrotindu-mă cu trupul său cald și moale de bunică. Ne trezeam și pălăvrăgeam verzi și uscate, eram ca două prietene care uită că ar trebui să mai și doarmă. Făceam haz de necaz când bunica nu reușea să doarmă din cauza grijilor de peste zi, transformate în insomnii nocturne, când o prindeau zorile încă trează. Avea însă o energie pe care nu știu nici azi de unde o lua, la cât de puțin dormea. Treburile casnice nu se terminau niciodată. Găteam des împreună, de la ea știu cele mai gustoase rețete. Atunci când le pregătesc, simt că bunica e lângă mine în bucătărie, dându-mi ultimele sfaturi. Acum bunica nu mai e, dar amintirea ei îmi dă toată puterea ca să pot fi un om bun la fel ca ea.

Telegrame

(Re)învăț să iubesc mai mult


De-a lungul timpului, mi s-a tot spus că într-o relație, întotdeauna cineva iubește mai mult, iar creierul meu a găsit stofă de concurs în afirmația asta. N-am vrut să fiu eu aia, n-am vrut să iubesc eu mai mult. Cu cât iubești mai mult, cu atât doare mai tare, iar eu mi-am propus să iubesc în doze optime, așa, cât trebuie. Cu ce aveam să mă aleg dacă eram eu aia care iubea mai mult? Cu un apel într-o seară de vară lipicioasă conform căruia „soțul dumneavoastră a avut un accident, e în drum spre spital”? Sau cu „nu-l poți vedea, dar va fi totul bine” care se traduce de fapt în „a murit deja”?. Prima relație în care am iubit mai mult s-a terminat cu mine conducându-l pe tata spre mormânt, iar de atunci iubesc cu grijă.

Adriana OlaruAdriana Olaru

Iubirea e puterea de a trăi cu absența cuiva și, totuși, de a-i simți prezența neclintită în tine.

Next Love Story
↓