Ne-am înghesuit toți șase în cușeta de patru persoane din trenul București–Istanbul. Genunchi și coate, și bretele de genți frigorifice. Un soare galben-lămâie trece printre steaua și semiluna steagului turcesc de pe geam și se împrăștie în tricoul galben al lui Fidelie. 

Când oprește trenul, eu și Sabina ne întindem picioarele pe banchete, ceilalți ies pe peron, se filmează dansând și ne fac cu mâna de-afară. Întindem unul dintre paturile de sus, cu cearșaful asprit de clor, și Fabian întinde brațul spre tavan să ne facem un selfie – noi, ceilalți, ne uităm în sus – și încăpem toți în pătratul pozei, în pătratul cușetei. Punem Ada Milea și dansăm scuturându-ne corpurile de bucurie că mai avem doar vreo douăzeci de ore până-n Istanbul. Împărțim vișinată călâie în pahare de carton și lipiile pe care Iulia le-a făcut pentru noi toți azi-noapte. 

*

De când s-a prezentat în fața blocului azi-dimineață – cum am stabilit –, Octavian s-a purtat cu toată mobila mea – de la Ikea sau găsită la gunoi – de parcă transporta ouă Fabergé. A așezat scaunele, biroul, oglinda în portbagaj, calm și meticulos, ca tot ce face el, cât eu dădeam ture în sus și-n jos cu sacoșe de rafie cu cărți, transpirată pân’ la os. Acum, el și Fabian trec strada către noul meu apartament, fiecare cărând de-o margine a comodei cu sertare fără un mâner. Ciocnim toți trei suc de portocale în mijlocul sufrageriei, vorbim despre cum o să se obișnuiască motanul meu cu zgomotul tramvaiului, despre cum plănuiesc să vopsesc roz blatul mesei de bucătărie. 

Am trăit atâta timp făcându-mi un titlu de glorie din a mă descurca singură sau cel puțin din a nu cere ajutor în afara familiei. Acum, că prietenii mei mă ajută să mă mut, pentru că le-am cerut ajutorul, ceva în mine se dezgheață. Mă las susținută. 

Nu există să mergem cu toții la un spectacol de dans și să nu rămânem la o bere să vedem ce ne-a mișcat sau ce n-a mers, cum s-a văzut pentru fiecare. Cineva caută pe Google Maps locuri deschise la ora asta, altcineva zice să mergem totuși undeva unde se și mănâncă, da, mai mulți ar și mânca. În zilele bune deschid dezbaterile de când călcăm afară din sală, mă reped să mă fac auzită peste corul de voci. Dar știu că și în zilele rele, în care abia mă dau jos din pat din cauza migrenelor, în care-mi simt mintea prea încețoșată să-mi formez o părere, e loc pentru mine aici, chiar și pe marginea conversației, iar ei tot în mijloc mă fac să mă simt. Nu știu când s-a cimentat liniștea asta pentru mine; după câte seri petrecute așa, discutând dans între cartofi prăjiți și beri poștite, hanorace și umeri împărțiți când cuiva i se face frig sau somn. Vedem, probabil, zeci de spectacole împreună. 

Dansăm în tren, dansăm în sufrageria mea, dansăm în parc, în aeroport, dansăm peste tot, fiindcă ne-am cunoscut dansând în studioul de la Linotip Centru Independent Coregrafic. Ne-am cunoscut desculți sau în șosete, corpurile întâi și apoi felul de-a fi, de când fiecare dansa cu mască, în pătrate delimitate de bandă adezivă pe podeaua de dans, respectând distanțarea socială. În exerciții vulnerabilizante de partnering, în care înveți să asculți și să răspunzi, să dai și să primești și să negociezi, dar cu corpul, nu cu vocea. Ca într-o relație. Ne-am cunoscut lăsându-ne grei unii pe ceilalți prin tricouri transpirate înainte să reținem cum ne cheamă. Și ne-am împrietenit high on endorphins afară la berea de după dans, îngrămădiți în jurul meselor de la Apollo de pe terasă vara, când, chiar dacă se făcuse noapte, nu simțeai că e târziu. 

*

E ziua lui Fabian și a Iuliei – ea, blondă și mignonă, el, înalt și brunet, vreo 15 ani diferență între ei, dar născuți în aceeași zi, coincidența grupului nostru –, zi pe care și-o sărbătoresc azi împreună. Mama lui Fabian a fost trimisă în Obor ca sărbătoriții să aibă cu ce juca elasticul în iarba uscată. Întindem hamace și brânză topită de căldura de august pe pâine coaptă de Iulia și dansăm la miniboxă. 

În prima noastră vacanță împreună țâșnesc pe stradă și apoi îmi domolesc pasul, ca să mă ajustez la pasul lor relaxat; fac asta de nenumărate ori pe zi. În a doua noastră vacanță, asta o să-mi vină mai ușor. În spațiul liniștit al apropierii noastre am încetinit fizic, și asta s-a extins către gândurile și sentimentele mele, care au încetat, pentru prima dată, să mai gonească. Am învățat că e safe și okay să mă opresc, că nu trebuie să fug de mine și de cum mă simt. FOMO-ul meu de copil speriat de singurătate, teama de abandon și de a fi înlocuită, de a nu fi suficientă, toate se îndoaie cu cât văd mai mult că, și atunci când nu sunt acolo, locul meu între ei nu dispare. 

Prima dată când am mers la Linotip, acum 4 ani, a fost o experiență atât de scary și vulnerabilizantă pentru mine – să mă las să mă mișc așa cum simte corpul meu să se miște, și să fiu privită în timp ce fac asta! – că mi-a luat 8 luni să mă întorc. Pe Octavian, care vine la dans de când există studioul, sigur îl văzusem și prima dată, deși eram distrasă de toată noutatea experienței. A doua oară când am revenit, l-am observat cu adevărat: solar și deschis, reținea numele tuturor cursanților noi, era prieten deja cu Iulia, cred că și cu Fidelie: se salutau cu familiaritatea de-a fi regulars la studio. 

El a fost cel care mi-a oferit an opening; a anunțat într-o zi că se stă la o bere după curs, și oricine vrea să vină e binevenit. Eram nouă și loud: coping mechanism-ul meu în situații sociale e un extrovertism extrem. Mult timp am simțit că la începutul prieteniei noastre m-am înghesuit dând coate metaforice în jurul meu ca să-mi fac loc printre ei, că poate am forțat lucrurile. Acum, uitându-mă înapoi, mi se pare mai degrabă că ne-am apropiat până am ajuns să gravităm în același câmp, la fel de treptat și firesc ca un fenomen natural extraordinar.

Când vorbesc despre ea, mă refer la această prietenie la singular, deși suntem o constelație în care fiecare relație dintre fiecare dintre noi e diferită și valoroasă. O prietenie la singular însă, pentru că se simte ca un ceva solid, reliable – o geamandură spre care înoți dinspre larg ca să găsești malul, care mi-a alinat frica de înec. 

Majoritatea adolescenței și vieții mele de adult le-am trăit în cel mai rău caz plină până-n creștet de o tristețe frenetică, agitată, și-n cele mai bune cazuri de o amorțeală adâncă și plată. Am fost un copil și o adolescentă împietrită de insecurități și de toate felurile în care simțeam că nu mă potrivesc. M-am izolat ani de zile într-o tulburare de alimentație, sperând că pot să repar prin cum arăt senzația că sunt greșită. Jinduiam, ca oricine, la apropiere și intimitate platonică, la comunitate, pe care mi le refuzam într-un amestec de autoprotecție și pedeapsă. Până să încep să dansez, am fost mult timp blocată în narațiunea în care mă vedeam mereu exclusă, marginală, destinată să fiu o persoană singuratică. Fără să fi simțit cu adevărat sensul comunității până atunci, mi-era greu să văd comunități din care aș putea face parte. Cu ei alături de mine, văd posibile comunități peste tot acum. 

Ca o coțofană care strânge lucruri strălucitoare, strâng lucrurile cele mai mărunte pe care le învăț despre fiecare dintre ei, ca niște dovezi pentru cât de mult contează pentru mine. Sunt mai conștientă de cât de drag îmi e să rețin lucruri despre persoanele iubite și duc asta și în alte prietenii și relații, de ce frumos se simte intimitatea cu cineva când poți să le arăți că-i cunoști în cele mai mici gesturi. 

Fidelie nu suportă bomboanele AfterEight, Octavian preferă vinul roșu, Roxana o să vrea mereu să împărțim ceva dulce la cafea, eu și Fabian suntem morți după mâncarea picantă. Mă bucur să primesc poze pe WhatsApp cu nepoata mea, Naru, pisica Iuliei, de altfel, toate animalele noastre de companie au acum o suită de unchi și mătuși; să ne povestească tacticos Fidelie ce-au mai făcut femeile din familia ei, să mă uit înapoi și să văd cum creștem împreună, cum am început împărțind cursuri și spectacole de dans, iar acum împărțim revelioane, zile de naștere, succese și greutăți, călătorii nebunești.

Stăm întinși pe 4–5 pături colorate, unite într-un pătrat pe iarbă, flancate de bicicleta Sabinei și de lesa lungă a lui Max. N-a lovit încă primul val de căldură de iunie. În mijlocul nostru sunt sâmburi de cireșe și măsline, caserolele de înghețată în care am adus fructe și brânzeturi: rămășițele unui picnic între pete de soare. Până de curând au duduit, ore-n șir, remix-uri crâncene în boxele unui festival din parcul Izvor, dar acum s-a lăsat liniștea. Firele din părul alb al lui Max, labradorul lui Fabian, plutesc în aer când îl mângâiem, devin aurii în lumina de apus. Îmi amintesc de un TikTok în care cineva punea flori în părul sârmos al unei fete de culoare și strâng florile mici, mov ale unor buruieni din iarbă. Mai târziu Fidelie o să mă lase să i le pun în păr. O să golim sticlele de bere de ghimbir, o să scuturăm păturile de iarbă și frunze și o să ne risipim alene în drumurile noastre separate către casă. Nu-i nicio grabă în relația noastră. Avem multe veri împreună înainte.