Un tată nou-nouț

 Stătea în spatele curții, rezemat de gardul ce ocolea cotețul găinilor. Probabil se gândea că, vechi cum e, are nevoie de niște proptele ca să nu cadă. În fiecare an îl făcea, însă alunecările de teren îl luau la vale și iar se alegea praful de toată munca lui. 

Era un om atent la detalii, meticulos, iar din tot ce făcea izvora un devotament pentru munca bine făcută. O muncă din care îți alimentezi și pasiunea pentru viață. Chiar dacă anii i-au mai aplecat spatele și i-au mai luat din puteri, el era oricum pus pe treabă mereu. Când l-am văzut stând îngândurat, cu umerii lăsați, lângă gardul ce stătea să cadă, mi-am dat seama cât sunt de norocoasă că l-am avut în viața mea.  

N-am simțit asta dintotdeauna. Mi-e și rușine când mă gândesc cât de răzvrătită era adolescenta din mine, obraznică și nestăpânită la gură, mereu pe baricade. A trebuit să mă maturizez, ca să înțeleg că „părinte este cel care te crește”. Iar el m-a crescut mereu cu dragoste. Avea un fel natural de a face asta, dar, dacă mai era și sora mea prin preajmă, se topea, prindea aripi, gata să schimbe pentru noi lumea.

Când mă striga cu apelativul „Lealea” – un cuvânt de alint preluat de la sora mea mai mică –, îi reproșam imediat ca n-are voie să mă cheme astfel atâta timp cât nu e tatăl meu. A suferit mult din cauza atitudinii mele. Iar acum, acest om gârbovit, nu atât de ani, cât de multă muncă, e tot aici, lângă mine, lângă mama mea. Nu s-a speriat de greutățile pe care le aduc cu sine trei copii. N-a plecat de lângă noi nici când și-a făcut apariția tatăl nostru natural. Ne-a lăsat libertatea de a distinge un „te iubesc” adevărat de unul fals. Datorită lui am învățat să-i spun și eu copilului meu „te iubesc”. 

 Aș fi vrut să-i semăn. Să am ochii lui albaștri, senini. Să am nasul bine sculptat. Să fiu suplă și elegantă în mișcări, exact ca el. Acum, deși vizibil îmbătrânit, își purta anii tot cu eleganță. Mereu a făcut-o. Lumina lui tinerească atrăgea pe toată lumea. Era destul să-i bați la poartă și imediat te umpleai de o bucurie firească.

Îi plăceau oamenii și ei îl iubeau pe el. Toți veneau la „bădița Ion” ca lipitorile. Era foarte carismatic și pus pe vorbă mai ales când cinstea, ca tot omul, un pahar cu vin. În acele momente i se dezlega limba și povestea fel de fel de glume din tinerețea lui tumultuoasă. Toate semănate cu mult umor. Iar, spre final, când își dădea seama că prea s-a întins cu vorba, lăsa să-i scape o ultimă inocență, o frază celebră din filmul lui preferat, semn că cheful s-a încheiat: „toți pentru unul și unul pentru toți”.

Acum, uitându-mă la el, parcă îl vedeam cu ani în urmă cum o ține pe sora mea pe genunchi, drăgălășind-o cu o căldură paternă firească. Ea era fata tatei, Lica lui cea cu zulufi blonzi. Avea ochii albaștri ca ai lui. Puteai jura că el a conceput-o. Îi împrumutase toate trăsăturile feței, de la obrajii rumeni până la nasul încovoiat puțin spre dreapta. Chiar și cei câțiva pistrui năstrușnici de sub ochii soră-mii, tot de la el i-a luat.

În tinerețea lui a fost extrem de chipeș. Părul în bucle, despărțit de o cărare pe mijloc îi scotea în evidență natura rebelă din spatele ochilor angelici. Nu știu dacă mămica mea s-a îndrăgostit de el încă de pe atunci când soarta i-a făcut să se intersecteze de câteva ori, dar cu siguranță, toate aceste trăsături ale lui l-au ajutat să o cucerească.

Îl priveam cu un sentiment de recunoștință pe omul simplu din fața mea, care părea pierdut într-o altă dimensiune. Și atunci am simțit nevoia să-i sesizez prezența mea acolo. Să-i spun că sunt fericită că e tatăl meu și că nu există un noroc mai mare decât să mă pot întoarce acasă ori de câte ori simt. L-am strigat cu apelativul obișnuit „bunelu’”. Așa îi ziceam cu toții de când au apărut nepoții în viața lui. Acum era mult mai simplu decât atunci când trebuia să inventez orice doar să nu-i zic tată. Mi-a răspuns cu un zâmbet în colțul gurii. Și-a îndreptat spatele și a venit spre mine. Dintr-odată a devenit iar omul puternic pe care îl văzusem ani la rând cărând cele mai grele genți ale studenției mele.

El visase mereu că într-o zi mă voi face învățătoare. Iar în ziua când i-am spus că asta îmi doresc și eu, a fost cel mai mândru tată din lume. Avea un fel al lui de a se bucura. Cu toată gura, sincer, etalându-și cu eleganță cei doi dinți de aur. Fata lui va fi învățătoare! A rămas așa mândru chiar și atunci când șoferul autobuzului îi zicea batjocoritor: „Mai ai, măi, Ioane, de cărat genți pentru copchii străini?” Atunci se răzvrătea în sinea lui, dar nu-i dădea satisfacția să se arate rănit. Doar se îndrepta din povara genții și-i răspundea: „Mai am!”

Se întorcea acasă amărât pe omul prost, dar mulțumit că studenta lui măcar nu va face foamea. Iar data viitoare, ca să-i dea peste nas șoferului, burdușea și mai mult geanta cu pătrățele.

Trebuia să vezi totuși tabloul jenant de pe peronul autogării din Chișinău în care o fetiță stingheră încearcă să miște cu eleganță de orășeancă ditamai sumcoiul. Acum se amuză, dar atunci îi părea rău că nu putea el însuși duce până la ușa căminului geanta, că punea pe umerii ei lucruri pe care le-ar fi putut face și el. 

În ziua în care am absolvit universitatea, omul acela mic de statură și uscățiv de la atâta muncă, s-a făcut dintr-odată mare de fericire. Probabil simțise după toți acei ani cât eu am fost studentă, iar el și mămica au muncit la greul câmpului, că are dreptul și el la o parte din glorie. Bucuria pe care o simțea a transformat-o în cea mai frumoasă sărbătoare. Era sărbătoare pe strada în care un tată, lângă o geantă grea în pătrățele, își spunea satisfăcut: „Vezi că am reușit!”

Mândria lui era cu atât mai îndreptățită, cu cât eram prima învățătoare din toată mahalaua. Acum mă privea cu drag, iar eu pe el cu regret că amintirile noastre n-au fost mereu la fel de frumoase.

Am fost un copil dificil, mai dificil decât frații mei. Rebeliunea mea era deseori descântată de mama cu câte un „sfânt Neculae” întrupat într-o coadă de mătură ori o stiblă grațioasă de usturoi. Mamăăă! Ce durere era acel descântec dacă aveai nenorocul să fii prin preajmă. În acele momente, când încerca să mă apere de furia mamei, îl simțeam aproape. Îi părea rău că nu putuse să facă mai mult și atunci regretam prostul obicei de a-i aminti că nu este decât un tată vitreg și că n-am de ce să-l ascult. Chiar și atunci, cu glasul părintelui împăciuitor îmi spunea: „Ai dreptate, eu nu sunt tatăl care te-a adus pe lume, dar fac tot ce pot ca să fiu un părinte bun pentru voi”. 

Îmi amintesc și acum ziua în care și-a făcut apariția omul căruia ar fi fost corect să-i spun tată. Era un om subțire și vorbăreț, cu ochi calzi albaștri, care venise să-i ia locul celui care renunțase la noi în favoarea unui viciu care i-a adus obștescul sfârșit.

Parcă a fost ieri, când un tată nou-nouț, proaspăt bărbierit, dicalonat, vorba bunicilor mei, stătea în verănzuica noastră și ne întreba, mai mult cu ochii, că nu prea putea vorbi de emoții, dacă poate fi prieten cu mămica noastră. N-am fost de acord. Nu înțelegeam de ce i-ar trebui mămicăi mele un prieten nou când ne avea pe noi? Eram trei copii. Toți buni și ascultători. Eram o familie care avea de toate. Așa credeam atunci. Dar fratele meu mai mare mi-a tăiat-o imediat: „Da, avem de toate, dar n-avem tată”. Și atunci am înțeles că prezența acelui bărbat în casa noastră era inevitabilă, chiar dacă eu credeam în continuare că ne e bine așa cum suntem.

 Aici trebuie întrebată adolescenta răzvrătită din mine de ce nu își dorea un partener pentru mama ei? Poate pentru că multă vreme am fost cea mai alintată și simțeam că voi pierde acest statut. Atunci nu-mi doream un tată, trăiam foarte bine și fără el. Și apoi, cum să împarți o singură mamă la atâția oameni? 

Din acea zi am devenit ca un câine de vânătoare; vânam toate indiciile și veștile despre bărbatul misterios din verănzuică, până când n-a mai fost un secret pentru nimeni că el devenise prietenul mamei mele. Se împrietenise și cu sora mea, și cu fratele meu. Doar cu mine nu. Toți îl iubeau, mai puțin eu.

Mama n-a mai ținut cont de egoismul meu și i-a făcut loc acelui bărbat la masa noastră. M-am simțit trădată. Neiubită. O trădare nejustificată, pentru că, de fapt, eu fusesem cea care nu acceptase niciun fel de negociere. Probabil, frica de o nouă pierdere era mai puternică decât vocea calmă a omului din fața noastră, care promitea să ne iubească pe toți ca pe propriii copii. 

Și ne-a iubit, în felul lui timid, neștiutor. Ne-a purtat de grijă, deschizându-și brațele pentru fiecare nepot care a venit odată cu „punerea la cale” a noastră. Toți i-au răsplătit acest bine, strigându-l pe numele lui de părinte, mai puțin eu.

Deodată, pașii lui m-au trezit din visare. Voia să știe la ce mă gândeam. Îi spusesem cu câteva zile în urmă că nu îmi place tusea seacă care îi ieșea din plămâni. El, ca de fiecare dată, m-a asigurat că de vină e vântișorul ista de primăvară. Toată viața nu s-a plâns de nimic, deși motive s-ar fi găsit. Acum era înfrigurat de gândul că ar putea să i se depisteze cine știe ce boală și în preajma mea încerca să-și înăbușe tusea care îl copleșea mai mult acum, că se desprimăvărase. Îmi spunea că îi este frică de medici, de injecții. Dar eu știam adevărul: frică era că ar putea fi cu adevărat bolnav și ar putea deveni o povară pentru cei trei copii, cărora le-a promis că va avea mereu grijă de ei.

El, care mereu a fost bun pentru toți, acum se temea să recunoască că are nevoie de ajutor. L-am îmbrățișat, fără să-i spun că acum e rândul meu să port pe umerii fermi proverbiala geantă în pătrățele. Pentru prima dată, după lungi căutări, eram prinși într-o îmbrățișare care avea să umple toate golurile rămase de pe vremea când străinul cu ochi albaștri s-a așezat la masa noastră.