– Știți cât cântărește un urs polar?

– Suficient cât să spargă gheața dintre noi!

It’s an ice breaker, v-ați prins? E OK dacă n-ați râs, nu sunteți primii. Fie, o las mai ușor cu gluma și vă povestesc despre o iubire cât se poate de serioasă.

In my early 20s, am realizat că schimbările climatice are no bullshit. Țin minte că eram la un prieten acasă, și la televizor era un urs polar, vai de el, care căuta mâncare. Nu mă puteam uita, dar ascultam vocea din off care spunea că urșii polari sunt nevoiți să înoate din ce în ce mai mult pentru a se hrăni și mulți mor din cauza epuizării. 

Doi–trei ani mai târziu, citeam despre un caz extraordinar în care o ursoaică a trebuit să înoate peste 400 de kilometri pe parcursul a nouă zile. A reușit să supraviețuiască, găsind în final o bucată de gheață suficient de mare încât să o susțină. Însă puiul ei a murit în timpul călătoriei.

Subiectul mă frământa constant, dar, de fiecare dată când încercam să vorbesc cu cei din jurul meu, discuțiile se încheiau rapid cu: „Of, săracii! Dar, na, ce putem face noi?” Și ne vedeam de bere. 

Într-adevăr, nici eu nu știam ce să fac. Mai băgam câte o trivia: „Băi, voi știți că a apărut un hibrid între grizzly și polar: un GROLAR?! Vă dați seama cât de disperați sunt, săracii, încât au ajuns să iasă din raza lor ca să se împerecheze?” Dar reacțiile erau în jurul aspectului acelui hibrid și ce culori de rahat avea. Eu încercam să duc, de fapt, discuția la importanța gheții, cum urșii folosesc gheața ca platformă pentru a vâna foci, pentru a se reproduce, pentru a hoinări și, uneori, pentru a se adăposti. Și cum se poate face ceva totuși, dacă se vrea, cât să nu mai crească temperaturile.

Pe măsură ce treceau anii, eram tot mai descurajată. Nu reușeam noi să găsim soluții decente pentru câinii fără stăpâni din București, darămite să ne pese de urșii de la Polul Sud! Ideea că acțiunile noastre contribuie la topirea ghețarilor încă era SF pe meleagurile noastre. 

Terminasem facultatea de vreo doi ani și treceam printr-o perioadă în care habar n-aveam ce vreau să fac cu viața mea, cu atât mai puțin puteam fi eu cea care va găsi miraculos soluția salvatoare pentru urși. Așa că m-am luat și eu cu viața și „mi-am parcat” suferința, conștientă fiind că, dacă nu facem nimic, populația urșilor polari va scădea drastic până în 2050, iar până-n 2100 vor dispărea cu totul din cauza încălzirii globale. Pe cine mai interesau detaliile tehnice, cum că urșii polari se află în vârful lanțului trofic și au un rol crucial în sănătatea și echilibrul mediului marin? 

In my mid 20s, am realizat că îmi place să lucrez cu oamenii și, devenind educator în drepturile omului, am născocit o agendă „diabolică”: îi voi învăța pe oameni despre drepturile lor, ca apoi să fac legătura și cu biodiversitatea. Așa o să ajung la inimile lor, cât să-mi devină aliați pentru a salva urșii polari! Era un plan cu bătaie lungă; nu-mi făceam prea multe speranțe că voi avea succes. Și totuși, de-a lungul anilor, am reușit să perseverez. Mă rog, cei din jurul meu ar spune că exageram nițel cu durerea mea. Niciun ieșit la bere nu se termina fără urși la masă: „Noi ne distrăm aici în timp ce urșii polari dispar!” 

Aveam acasă o colecție de urși sub diverse forme și materiale. Biroul meu era (și este încă) plin de urși polari din porțelan, felicitări, ilustrații, tablouri. Pisică-mea Fifi pare deranjată că altarul n-are chipul ei, dar, din fericire, specia ei măcar e privilegiată. Încă.

Când mi-am făcut primul tatuaj, au venit reacțiile: „Desigur, ce altceva puteai să-ți faci!” Nu eram fană tatuaje și îmi era nițel teamă că se tot zicea că nu te poți opri la un singur tatuaj după ce l-ai făcut pe primul. L-am făcut ca un statement. Doisprezece ani mai târziu, am rămas cu același singur tatuaj, care intră tare frumos în firul poveștii mele când le povestesc celor din jur cum am devenit eu activistă. 

Într-o zi, un prieten mi-a spus: „Auzi, nu crezi că e momentul să lași socialu’ și să te bagi pe mediu, ca să salvezi odată urșii ăia?!”

Pe atunci, eram deja mama unui pui de om cu nume de urs. Martin își căpătase numele după clasicul Moș Martin din poveștile pentru copii (pentru că nu doar urșii polari îmi populau mintea, ci și cei bruni, panda sau grizzly), dar și după o carte pe care ajunsesem să i-o citesc în fiecare seară: Te voi iubi mereu. 

E o poveste înduioșătoare despre o ursoaică polară și puiul ei care explorează frumusețea căminului lor din Arctic, pe măsură ce anotimpurile se schimbă. Pe tot parcursul călătoriei, ursoaica îl asigura pe pui că, indiferent de schimbările care au loc, legătura iubitoare dintre ei nu va fi niciodată ruptă. Nu știam dacă să încep să-i spun că deja există niște schimbări cu care se confruntă urșii polari și că este din ce în ce mai greu pentru mămicile lor să aibă grijă de ei. Avea 3 ani și parcă auzeam deja reproșurile: „Nu are nevoie copilu’ să se-ntristeze așa devreme”. M-a ajutat în schimb altă carte în care o balenă rămâne blocată pe o bucată de gheață subțire și e ajutată de toate animalele din jur: urși polari, puffins, foci, tot poporul. „De ce a rămas blocată?” Ei, uite pentru că din cauza temperaturilor ridicate… 

Cum ziceam, eram deja părinte cu câțiva ani vechime, cu tot cu obsesiile mele, când am lăsat socialu’ și m-am angajat la o organizație mondială care lupta pentru urșii bruni de la noi și pentru urșii panda la nivel global. Atunci am realizat că planul meu „diabolic” începea să dea roade! În sfârșit, parcă oamenii mă luau în serios.

După un timp, am ajuns la altă organizație mondială care m-a făcut să înțeleg și mai bine cât de important e să fim cât mai mulți în lupta pentru salvarea urșilor polari. Dar anii treceau mai repede decât puteam noi să ne încurajăm unii pe alții. Cu cât le explicam mai mult celor din jur despre interconectivitatea dintre acțiunile oamenilor și schimbările de mediu, pe atât reușeam să strâng mai mulți aliați. Acela a fost momentul în care m-am îndrăgostit de oameni și de activism. Mergeam în licee și le vorbeam tinerilor despre „urșii mei” cu atâta pasiune încât să-i fac „urșii noștri”.

Îmi schimbasem atitudinea și discursul, ba chiar și gluma de început:

– Știți de ce Leonardo DiCaprio e pasionat de schimbările climatice?

– Pentru că îi datorează aisbergului începutul carierei sale!

Mai bine, nu?

Și din momentul ăsta, aliații au început să apară sub diverse forme: prieteni vechi care se atașaseră de cauza mea (cei pe care îi terorizasem din tinerețe cu subiectul, doar că acum mă luau, în sfârșit, în serios dat fiind că schimbările climatice se vedeau cu ochiul liber; familia care, acum, că eram și plătită pentru o slujbă care plecase de la pasiunea mea neînțeleasă, mă asculta mai cu atenție; voluntarii organizației care rezonau cu cauza și atrăgeau atenția asupra marilor poluatori cu combustibilii fosili (principala cauză a topirii ghețarilor). 

Între timp, legătura dintre cauză (omul) și efect (distrugerea) este evidentă și cei din jurul meu o pot accepta. Studiile arată clar că temperatura Pământului e în continuă creștere din cauza activității umane. Și, desigur, companiile de petrol și gaz știu cel mai bine asta. Rupem record după record la temperaturi, și oamenii suferă, animalele suferă, speciile dispar, dar companiile tot bagă bani în buzunar. 

Dacă în trecut mă loveam de colegii educatori în drepturile omului care nu dădeau atenție detaliilor legate de sustenabilitate (cum să organizezi un training cât mai prietenos cu mediul), și de colegii de pe partea de mediu, care nu erau atenți la grupurile vulnerabile care suferă de pe urma schimbărilor climatice, ei bine, acum ambele tabere au căzut de acord că lupta este intersecțională și nu poți avea una fără alta.

Problema este că, deși toți sunt de acord și nu-și mai dau ochii peste cap, urșii polari tot nu sunt o prioritate. Planeta arde, oamenii mor, avem din ce în ce mai mulți refugiați climatici, războaiele sunt mai dese și în anii următori se vor intensifica pentru resursele naturale. În așa lume cum să mai vin eu cu: „dar sărmanii urși polari?!” 

Îmi revin în minte imaginile din cartea Te voi iubi mereu, în care se schimbă anotimpurile, cu specificul lor, și cuvintele lui Martin: „Îmi place zăpada iarna!”

Da, și mie îmi place. Probabil le place și celor care au puterea să schimbe ceva, dar nu o fac. Acelor oameni orbiți de putere care calcă peste cadavre de oameni și urși deopotrivă. Aceiași din cauza cărora s-a inventat termenul de solastalgie, „o formă de suferință existențială cauzată de schimbările de mediu”, o stare cu care mă identific din ce în ce mai mult. E sfâşietor să-i văd pe tinerii din jur, care sunt și ei din ce în ce mai dezamăgiți și descurajați, înghițiți de anxietatea climatică. 

Chiar și cu riscul de a plasa pe umerii lor această povară, încerc să le transmit oricând am ocazia că „the power of the people is greater than the people in power” (Wael Ghonin). 

Sper să ne ierte și să ducă lupta mai departe.

Martin, care acum are 10 ani, este și el conștient de schimbările climatice și și-a invitat clasa la sediul organizației unde lucrez, ca să le povestim copiilor despre mediu, schimbări climatice și cum pot contribui și ei, puțin câte puțin. 

La plecare, copiii au lăsat mesaje pentru diferite specii pe cale de dispariție: păreri de rău că le distrugem habitatele și promisiuni că ei vor face mai bine. 

Poate vă întrebați cum poți rămâne optimist știind tot ce știi sau, dimpotrivă, cum te mai poți ridica să militezi dacă ești pesimist. Ei bine, munca mea se găsește în spațiul acesta dintre real și ideal. Știu că nu voi salva urșii polari, dar știu că fac tot posibilul să le fie mai bine. Și mai știu că vreau să-mi păstrez iubirea față de oameni și de dăruirea lor, cât să facem să ne fie tuturor mai bine.

În esență, fiecare dintre noi poate face mici schimbări în viața de zi cu zi care, dacă sunt multiplicate la scară largă, pot avea un impact semnificativ. Contribuțiile nu trebuie să fie grandioase pentru a avea impact. Chiar și acțiuni simple precum reducerea consumului și a deșeurilor, evitarea fast-fashion-ului, susținerea companiilor locale, etice, participarea la inițiative comunitare, reducerea amprentei de carbon, voluntariatul pentru cauze de mediu – atunci când sunt asumate de mulți oameni – pot face o diferență enormă în direcția unei lumi mai echitabile și pot contribui la un viitor mai bun. 

Primul pas e să înțelegem că suntem parte din soluție – fiecare dintre noi și noi toți împreună.

Your Mama Bear.