10 min. 25 septembrie 2023

Istoria unei fotografii

M-am născut eu și n-am mai încăput toți pe motocicletă: eram cinci copii.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Ramurile singurătății 

Viața și singurătatea au devenit insuportabile pentru ea după ce a plecat Andy.

C M
Doar o pisică

Tudor, iubitul meu, zice: „Suntem deja doi oameni, un motan și un câine, în două camere semidecomandate. Nu putem să mai luăm înc-o pisică”.

I P
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Încurajați de
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

Sunt în arhivă pentru o poveste veche la care lucrez despre „Generația tăcută” născută în anii ’20–’30. Povestea se va numi Mama se pregătește să moară.

Mereu în arhiva familiei mă simt ca la cimitir: o explozie a memoriei unei lumi apuse. 

Descopăr prima fotografie a părinților împreună. E după război. Știu asta, pentru că tata avea grijă să noteze anul, iar uneori și locul și numele celor prezenți în cadru. Ca pe o cruce de cimitir. Ca să nu uităm, chiar dacă nu vom mai ști nimic despre ei. Poate cei dragi vor mai ști ceva. 

Mama era cea mai mare dintr-o familie cu opt copii. Familia Manole – casa de lângă cimitirul vechi. De fapt, era a doua după Nicolae, plecat în Rusia din adolescență și devenit Nokolai Vasilevici, cel mai educat din familie.

Tata era cel mai mic – casa în centru, în dreapta casei preotului înstărit de la Bolgrad, lângă vechea Zastavă: acum acolo e spital. Familia de preoți, prietenii lui tata, a fugit în ’39 în Tulcea, de frica sovieticilor. Am ținut legătura cu ei. Prima vizită „afară”, „peste hotare”, a fost la ei în anii ’60. Am mărturii alte poze mici tăiate ornamentat pe margini.

Mama a trebuit să ducă greul în familie, tata a fost mezinul, cel protejat. Cât putea fi protejat un copil în anii ’30–’40 ai secolului trecut.

Perioada legionară a fost dură pentru ai mei, li se interzicea credința și erau vânați: nu aveau voie să-și îngroape morții în cimitirul pravoslavnicilor. Vremuri dure. Au venit sovieticii: au scăpat de verzi și au dat de roșii. Regimurile se schimbă, necazurile rămân. Mai ales pentru cei care au coloană.

A venit războiul. Războiul a așezat apele pe cursul firesc: a oferit suferință pentru toți. A „democratizat” suferința. Basarabia era între fronturi și era greu să fii neutru: indiferent ce alegeai, pierdeai. 

S-a sfârșit războiul: a venit Marea Foamete din ’46–’47. Perioada cea mai dificilă, pentru că împotriva foametei nu ai instrumente de luptă. Foametea fără limită e o suferință teribilă despre care noi habar n-avem. 

Au mâncat mai întâi boabele rămase, apoi „hamurile cailor”: toate curelele din casă au fost fierte și mâncate. După, au trecut la „mogâldan”: turte din rădăcini de diverse plante din baltă, care nu se uscaseră total. Mama spune că aceste turte de mogâldan – rădăcini măcinate și fierte ca o mămăligă – erau efectiv ca o balegă de vacă. Miroseau foarte urât, dar trebuiau să mănânce, ca să nu moară de foame. 

Se pare că rezistau cel mai bine cei care știau să trăiască în grup: știau să împartă. Cu toate că foamea produce niște stări total iraționale de comportament: până la canibalism, au fost astfel de cazuri excepționale. 

În familia mamei dintre cei opt copii au rămas în viață doar cinci. Se murea de foamete pe capete. Mama a rezistat: era cea mai mare, n-avea voie să moară.

Cei care au scăpat trebuiau să continue viața. În plin stalinism, colectivizare și muncă fără limite viața mergea mai departe.

Era deja adolescentă, mă rog, atunci nu erau aceste categorii. Mama era matură de la 7 ani, nu a avut copilărie. În spatele ei erau încă cinci copii și o gospodărie.

A venit momentul măritișului. Stalin încă trăia. În acea epocă a făcut cunoștință cu tata. De fapt, tata alerga după ea. Mama era frumoasă. Gwyneth Paltrow are ceva din chipul mamei la tinerețe. Mă uit în filmele cu ea și mi-o imaginez pe mama la tinerețe.

Tata îi părea mamei un copil, pe la cei 17 ani cât aveau ei. El era mezinul, bine hrănit, și „ținut în puf”. Ce puf o fi fost în anii ăia?

Tata făcea ucenicie la un evreu și mereu umbla cu abacul după el: era omul cu cifrele. Mama spune că tata nu a muncit niciodată fizic, el era cu „capul”: munci imateriale. El a fost mereu cu „treburile externe”, ea cu „cele interne”: adică greul a fost pe umerii ei.

Mama era sceptică față de cei cu „viața ușoară”, așa că tata nu a primit prea mult credit. Dar până la urmă a câștigat: a fost insistent. Mama spune că a fost convinsă mai degrabă de cumnata ei rusoaică, o femeie foarte înțeleaptă, de prin Leningrad, soția lui Nikolai Vasilevici. 

Mă rog, din câte am înțeles eu, la ea dragostea a venit după, nu înainte de căsătorie. Erau alte vremuri. Sentimentele trebuiau să țină cont de o anumită raționalitate a lumii, de un sens, de o ordine a lucrurilor. 

Mama spune că a fost cea mai fericită alegere din viața ei, după credință, e o femeie profund religioasă. Pentru ea credința este factor prim în așezarea ordinii lucrurilor, cosmosul ei are o noimă prin credință. 

Pentru noi, cei de azi, acest lucru e de neînțeles: cert este că la ea este coadă la ușă și astăzi. Nu știu ce le spune, dar oamenii vin s-o vadă, s-o asculte. Mereu o ironizez: pe când să-mi fac programare să mă primească în audiență… 

La 88 de ani are agenda plină cu lucruri care contează pentru ea.

Când s-au căsătorit, erau încă prezente urmele foametei. Mama își aduce aminte că nu prea a avut ce să pună pe masă; la nunta ei nu a mâncat nimic, pentru că nu prea avea ce. Foametea a marcat-o profund.

Telegrame

Vindecarea care n-a fost să fie


O pisi un pic mai mare de-o palmă, colorată în frac regulamentar, bâjbâia dezorientată pe parchetul meu. O găsisesem pe Facebook, de adoptat. Nu vedea mai deloc, după ce-a stat mult în stradă, în frigul iernii abia trecute. O luam la piept și o duceam să adulmece aer proaspăt, să asculte ciripelile primăverii de la fereastră. I-ar fi plăcut s-o țin doar în brațe. Veterinarul mi-a spus să n-o mai chinui cu pumnul de pastile pe care-l primise în alte părți. E bolnavă, organele îi cedează rând pe rând, miaună de durere și doar un tratament de mii de euro ar putea să o salveze. „Recomandăm eutanasiere”, am auzit; „recomandăm incinerare” și parcă mi-a spart cineva o piatră-n cap. I-am cerut iertare în fiecare zi că am doar timpul ăsta s-o iubesc, că nu sunt bogată, că trebuie s-o trimit în altă lume. Mi-am anulat ieșiri, am răsfățat-o cu lapte, ton și plimbări prin casă. În speranța că o să ne vindecăm una pe alta, o botezasem Bio.

Telegrame

De la ei știu să iubesc


Îmi petrec verile lungi cu ei. Sunt mică, dar pe lângă buburuzele și afidele din curtea gazdei de la Eforie Sud, sunt totuși foarte mare. El conduce Dacia roșie, ea ne pregătește șnițele și gogoși. El culege cireșe, ea – smochine verzi, cu miezul moale. El e mereu calm, ea – agitată. La ghiol ne despărțim; el o ia în dreapta, ea în stânga. Mă uit spre soare, dar e acoperit de trupul ei, gol și firesc, cu pielea ridată și plină de alunițe, cu sânii mari, îngreunați. Seara, îi ascult pe amândoi povestindu-și lucrurile petrecute peste zi. Râd mult și patul se zguduie în hohotele lor. Îmi place aici, unde oamenii nu se ceartă și nu țipă. Unde ușile nu se trântesc și nu mi se face frică. Adorm între ei, cu mirosul de sare și nămol încă în nări. Zilele trec identice. 

În familie mama a instituit o regulă: firimiturile nu se aruncă. Până în ziua de azi. Cine nu apreciază firimiturile nu are nicio minimă înțelegere asupra vieții. Punct – un crez scurt. Firimiturile sunt esența vieții: pâinea e doar o parte a firimiturii. Ai o felie de pâine, ai tot, restul nu contează pe partea materială.

Nu s-au căsătorit bine, că tata a trebuit să plece în armata sovietică. Timp de trei ani, la Moscova; a fost „pisari”: cel care făcea documentele în cancelariile militare și administrative. Era o funcție în bună tradiție a birocrației imperiale: oamenii care scriau și transcriau documentele oficiale. O caligrafie perfectă.

După trei ani de capitală de imperiu, tata s-a întors alt om: foarte urban, mult mai educat și cu cerințe de la viață diferite decât înainte. Și-a făcut mulți prieteni în Moscova și prin toată imensitatea aceea de lume: ne vizitau și îi vizitam. Și-a cumpărat motocicletă nouă și un instrument muzical – „fizgarmonia” –, un soi de pian-orgă mecanică. Mama însă l-a adus repede cu picioarele pe pământ, însă nu i-a interzis să zboare. I-a permis să zboare atât cât să nu se îndepărteze prea mult, dar totuși să se simtă și să rămână liber. Mama era foarte realistă și înțeleaptă în ce privește proporțiile, măsura lucrurilor.

În tot acest timp mama, rămasă cu un copil acasă și cu doi bătrâni – părinții tatălui –, a trebuit să țină nu o gospodărie, ci două: familia ei mare, copil și socri.

Treptat lucrurile au început să se așeze. Tata s-a angajat, cu abacul rezolva totul. Însă fericirea a fost scurtă: tata s-a îmbolnăvit și doi ani a stat prin spitale. Mama a făcut ce știe ea mai bine: a dus greul.

Ulterior tata a primit un post bun: să gestioneze un spital, pe partea economică. Dar fericirea a durat câțiva ani. I s-a oferit un post mai bun, dar trebuia să devină membru PC. Cum religia nu-i permitea, tata a refuzat. Timp de doi ani nu a avut de lucru, și asta pe atunci era o infracțiune. A făcut munci necalificate. Noroc cu un șef de la PC, de la raion, care era ceva mai inteligent: „La ce-mi trebuie un comunist hoț și bețiv în funcție când pot să am un «sectant» care nu bea și nu fură, face munca pentru toți”. Și tata a revenit la muncă. Ani de zile șeful îl tot bătea la cap să intre în partid: „Să te pun, Andrei Ivanovici, șef revizor pe regiune, e o formalitate asta cu partidul”. „Dacă e o formalitate, de ce să o mai facem?” râdea tata. Știa că nu e o formalitate: cine depune jurământ rămâne legat pentru totdeauna: în viață nu există formalități. Mă rog, erau de rit vechi în gândire. Azi cine mai pune preț pe asta?

În anii ’60 lucrurile au intrat pe un făgaș „normal”. Tata și-a luat o altă motocicletă, de data asta cu ataș: deja avea trei copii.

Când m-am născut eu, deja nu mai încăpeam toți în motocicletă: eram cinci copii. Fiind însă cel mai mic, am primit atașul și eram fericit.

Eu am prins perioada de prosperitate a familiei, aveam ce mânca și îmbrăca.

Am fost „făcut la bătrânețe”, nu eram în plan, dar toți cică s-au bucurat. Mama m-a născut odată cu sora mea cea mare, care a născut și ea: am copilărit cu nepoții mei.

Și toți eram vii și întotdeauna, în fiecare duminică, după biserică, la ora 13:00 mâncam, după care cântam.

Care e ideea poveștii? Când privesc fotografia, îmi amintesc lucruri și îmi vin idei. Și le scriu aici.

Sunt câteva lucruri care mă minunează la mama și la generația ei. La 88 de ani ai ei nu am auzit-o niciodată, dar absolut niciodată să se plângă de greutățile vieții. De asta eu o numesc „generația tăcută”. E o generație care a construit cam tot ce vedem în jur, dar nu-și arogă merite și nu se plânge de nimic. Vorbește cu o seninătate despre război și foame ca și cum ar fi trăit o binecuvântare, nu un blestem. Ei se bucură că au o bucată de pâine și atât. Sunt mulțumiți și împăcați cu foarte puțin.

Și mai are o trăsătură foarte sănătoasă: este sceptică la schimbare. E o generație care a prins multe schimbări: de la plugul de lemn la combină, de la foc în sobă cu lemne la gaz, electricitate, radio, televizor, mașină. Practic, de la arat cu plugul la Sputnik și zbor în Cosmos, de la seceră și ciocan la calculator și toate instrumentele digitale pe care le folosim azi. A văzut cam tot și a îngropat tot, de la regi la stalini, hitleri, brejnevi și andropovi. Cu ce să-i mai surprinzi pe unii care au văzut război și foamete canibală?

În capul lor lumea este împărțită în elemente ancestrale: piatră, lemn, foc, pâine, apă, aer. Restul sunt inutilități și componente amăgitoare și nesemnificative. Și nu fac confuzii între bine și rău, nu complică deloc lumea. Așa cum nu poți confunda apa cu focul, nu ai cum confunda binele cu răul.

Și din lumea lor a rămas o fotografie mâncată de timp care ne ajută să nu uităm totul.

Mama încă așteaptă ca pe o mare sărbătoare… să moară.

Next Love Story