Deschid caietul cu rețete și citesc: Plăcintă cu mere (tataie). Foaia e gălbuie, stropită cu ulei. Recunosc scrisul meu de clasa a IV‑a, de pe vremea când vorbeam zilnic cu cu bunicul meu la telefon. Îmi amintesc cum mi‑a dictat rețeta. „Prinți lui tataia, scrie așa: Dai 10 mere pe răzătoare, după ce le cureți de coajă”. Mă așteaptă un lighean cu mere verzi și bătute, adunate de sub pomii plantați de mama. Încep să răzuiesc. 

„Dacă sărbătorim ceva, facem plăcintă” e scurtătura mentală pe care am preluat‑o de la bunici de când locuiam cu ei într‑un apartament de la etajul 4 în Sibiu. Pe atunci, prepararea plăcintei dura o zi întreagă. Rasul merelor, imediat după micul dejun. Frământarea aluatului, imediat după prânz. Asamblarea și băgatul la cuptor, în jurul orei 18:00. La 19:00, se servea cina și se scotea plăcinta din cuptor. 

Am crescut la bunici până la șase ani, când am început să merg la școală. În fiecare dimineață, tataie mă lua de mână și mă ducea la grădiniță. La întoarcere, îmi cumpăra mereu un corn cu ciocolată Chipicao pe care îl mâncam înainte de masa de prânz. Când mergeam cu el pe stradă, mă simțeam în siguranță. Avea mâna aspră, dar curată și o verighetă pe inelar. Îl zgâriam în podul palmei, uneori atât de tare încât mă  atenționa că îi fac răni. Nu era un gest conștient. Acum știu că era din frică – voiam să mă asigur că nu îmi va da drumul. 

Am 18 ani și mă pregătesc să plec la facultate în Cluj‑Napoca. Mă agit prin jur – nu știu cum să‑mi iau rămas bun, nici dacă ar trebui să fac asta, nici dacă simt să o fac. Foști colegi de liceu pun poze cu ei din copilărie pe Instagram și mă gândesc: „Oare așa se face înainte să pleci de acasă?”. Eu sunt în bucătărie, cu un castron de mere în față. Sunt singură, așa că îl sun pe bunicul meu.

Îl apelez pe video. Sun de mai multe ori până răspunde. 

– Am dat iar în partea ailaltă, spune.

– Mă gândeam eu, tataie. Ce faci?

– Iar mă întrebi, tu nu știi?

De câteva luni, tataie respiră greu și obosește repede. Când îl sun, îmi spune că zace în pat și citește ziarul sau face integrame. Nu îi convine – toată viața a lucrat, s‑a plimbat, a pescuit și a avut grijă de ceilalți. Acum, își dorește să moară – neputința îl roade mai tare ca durerea. 

– Mă ajuți să fac o plăcintă cu mere?, întreb.

– Ia să văd, oi mai știi?, răspunde.

Tataie m‑a învățat totul. Să merg pe role. Să merg pe patine. Să spun prima rugăciune. Să dau primul șah mat. Să închid la table. Să cos. Să citesc cărți – cu voce șoptită, primele pagini, apoi în gând, nenumărate. Tataie stăpânea perfect orice abilitate care pentru mine era o nouă provocare. Până a primit telefon cu touch screen.

– Mai știi, tataie, când te‑am învățat cu telefonul nou?

– E, m‑ai învățat, pleacă de aici, că n‑ai vrut să mă înveți.

Are dreptate. Mă repezeam de multe ori să fac eu, în loc să îi explic. Prima dată, a reușit să răspundă la apel. „Glisezi la dreapta”, am spus eu. „Dau cu degetul dintr‑un colț până în celălalt”, a spus el. M‑a rugat să îi pun ca ton de apel gânguritul unui bebeluș, ca să îi amintească de noi, nepoții, când eram mici. Apoi, a învățat să facă poze și să filmeze. Îl deruta că imaginea apărea pe tot ecranul și uita unde trebuie să apese. Ne‑am făcut primul selfie așezați pe canapeaua din sufrageria apartamentului comunist în care locuia cu mamaie și unchiul meu. În loc să zâmbească, a micit ochii să vadă pe ce apăs pe telefon. A doua zi,  a mers la xerox să scoată poza.

– Câte mere ai ras?

– Opt. Ajung?

– Nu, mai fă două.

Tataie pregătea câte două plăcinte cu mere la fiecare întâlnire de familie. Le și tăia, apoi le aranja pe farfurie, ca să nu mai deranjeze pe altcineva. De Paști și de Crăciun, frământa câte trei cozonaci pentru fiecare copil, adică 12. Ne întreba pe fiecare cum ni se par, dacă au avut destulă umplutură, dacă au crescut. Așa arăta că ne iubește – prin ce făcea. Când mamaie a paralizat pe partea dreaptă, tataie a replicat aparatele din salonul de fizioterapie în apartamentul lor. De dimineață, începea cu masaj. Apoi, o punea la circuitul de aparate improvizat din ce avea prin atelierul de scule. Așa a reușit mamaie să meargă din nou, în timp ce se ținea strâns de brațele lui tataie. 

Când vorbim pe video, stă cu telefonul în față, ca să mă vadă pe ecran.

– Na, hai, pune‑te să frămânți aluatul, îmi spune după ce termin de ras merele.

E nefiresc să facem plăcinta cu un ecran între noi. Îmi plăcea să stau pe lângă el când gătea în apartament. Îmi povestea de prima gazdă în care a stat la 14 ani, când s‑a mutat din satul natal la Sibiu. Îmi spunea să las mereu loc de bună ziua, să respect oamenii din jur și să îmi țin prietenii aproape. Încerca să mă pregătească tocmai pentru momentul în care sunt acum – plecarea de acasă.

Acum, la telefon, abia vorbește. Îi e greu să se concentreze pe imaginea de pe ecran și să‑mi dea indicații. În ultima vreme, i‑am vizitat tot mai rar. În pandemie, tataie mă ținea în fața ușii să mă dezinfecteze din cap până‑n picioare. Nu mă lua în brațe. Mă întreba dacă am umblat prin multe locuri înainte să vin. Apoi, am început să mă pregătesc pentru bacalaureat. „N‑ai mai dat pe la noi” erau cuvintele cu care tataie începea fiecare apel. 

După ce termin de frământat aluatul, urmează să îl întind. Pun mâna pe sucitor și dau o formă de triunghi rotund la capete. Îi arăt lui tataie ce am lucrat.

– N‑ai ce căuta cu forma aia în tavă, îmi spune.

Îmi explică să frământ aluatul bine, până are o formă de mingiuță. Apoi, să îl pălmuiesc până se aplatizează. Dau cu sucitorul odată vertical, odată orizontal. Repet până aproximez că are forma tăvii. Mai încerc de câteva ori. Când îi arăt, îmi spune că nu e bine.

– Prinți lui tataia, ce oi face când te‑oi mărita?, mă alintă.

– E, lasă, tataie, că găsesc pe cineva ca tine, să știe.

Tataie a murit la 84 de ani, de plămâni. În ultima seară în care am dormit la el, venise de la spital cu un tub de oxigen. Auzeam sunetul artificial al respirației și mă temeam că l‑ar putea opri în orice clipă. Când nu a mai putut să ajute, nu și‑a mai dorit să trăiască. Bunicul din copilărie cu care vorbeam la telefon și de șase ori pe zi, îmi spunea să nu‑l mai sun, că nu mai am de ce. Credea că rolul lui e să mă îngrijească și să mă învețe. Când eu am crescut și el a obosit, spațiul său în viața mea a devenit tot mai strâmt.

Îi era frică să fie afectuos. Îl luam în brațe și imediat spunea: „Na, hai, gata!”. Îmi făcusem un joc – fugeam din bucătărie până la el în sufragerie, îl pupam pe frunte, apoi fugeam înapoi. „Stai că te prind eu”, zicea.

M‑a pupat pe frunte într‑o seară, înainte de culcare. Credea că dorm. „De ce nu face asta când sunt trează?”, m‑am gândit. Mama mi‑a spus că așa a știut el – pe copii să nu îi pupi toată ziua, că se răsfață. Cu toate astea, îmi pregătea după fiecare baie lapte cald cu miere, mă pieptăna, mă alinta.

– Acum e bine, poți așeza merele., mi‑a zis după ce am refăcut forma aluatului de cel puțin cinci ori.

Am pus merele (stoarse bine!) peste aluat, am presărat scorțișoară și gris. Am avut iarăși probleme cu aluatul de deasupra. Tataie nu și‑a pierdut răbdarea, dar mi‑am pierdut‑o eu când mi‑a spus să refac a cincea oară. Nu știu dacă era dorința lui să iasă perfect sau voia să prelungească apelul. Nici nu am întrebat.

Când am pus plăcinta în cuptor, tataie s‑a grăbit să închidă. Era lipsit de vlagă și voia să se întindă. Am rămas eu să o scot din cuptor. Plăcinta asta a fost ca fiecare lucru despre care m‑a învățat – m‑a ajutat să îl prepar, apoi a lăsat în mâinile mele cum îl voi coace și folosi.

Așa își arată iubirea, m‑am gândit. Iubirea pe care nu o exprima prin îmbrățișări și săruturi, a pus‑o în grijă.

Când a murit, i‑am scris o scrisoare. I‑am spus că toată tandrețea pe care a ținut‑o închisă, o voi da eu mai departe. Că voi găsi o meserie prin care să îngrijesc oameni. Iubirea lui a fost ca semințele de piersic pe care mi le‑a dat într‑o primăvară să le pun în pământ. Au încolțit și le‑am plantat în grădină. Acum, înmuguresc în fiecare primăvară.

De fapt, mi‑am scris scrisoarea mie, pentru că nu cred că el o va citi vreodată. Nu cred în viața de apoi, nici în spiritul lui ce mă veghează. Dar, în cele mai grele momente, încă vorbesc cu el în gând. Încă refac aluatul de cinci ori înainte să îl pun în tava de plăcintă. Iar dacă un om în vârstă mă oprește pe stradă să îi arăt ceva pe telefon, nu stau pe gânduri. Îi ofer toată răbdarea pe care, de multe ori, nu am avut‑o cu tataie. Și sper ca, într‑o zi, să iubesc pe cineva așa de mult cum m‑a iubit el pe mine.