Luni, 28 iunie, ora 07:07, primesc mesaje de la Alessio:

„Denisa”

„Este urgent”

„Răspunde”

Alessio era prietenul lui Raul din clasa întâi. Au plecat împreună la muncă în Alaska, dar timpul liber și-l petreceau diferit, pentru că nu li se sincronizau zilele libere. Raul mergea în fiecare duminică la biserica ortodoxă de acolo. Făcuse cunoștință cu niște români în vara lui 2024 în Anchorage, iar după slujbă își petrecea timpul cu ei.

„Plec și vara asta”, ne-a spus. Muncise în fiecare vară de la 17 ani și ar fi început și mai devreme dacă l-ar fi lăsat părinții noștri. Își dorea să înceapă să demonstreze că poate și că este independent. Work and Travel a fost soluția cea mai la îndemână.

De mic era ambițios și competitiv. Nu accepta să aibă note mai mici de FB sau 10 în clasele mici, iar la liceu, chiar dacă nu își mai dădea atât de mult interesul, era în continuare un elev foarte bun. A făcut mate-info franceză, deși era pasionat de geografie. Îi plăceau mult și științele exacte, dar marea lui dragoste a fost, în final, franceza, pe care o vorbea perfect, mai ales după ce a exersat-o în Belgia, la muncă.

Era isteț și fiecare necunoscută îi trezea interes. Așa a fost și cu fotbalul. Nu înțelegea de ce oamenii sunt atât de interesați de niște băieți care aleargă o minge, până să îl ducă unchiul nostru, Claudiu, la primul său meci de fotbal, FCSB contra Botoșani. S-a îndrăgostit instant, iar pe parcurs le-a descoperit și pe restul. În ultima perioadă încercase să îmbine talentul de orator cu plăcerea pentru fotbal. Și-a deschis un cont de TIkTok unde își dorea să fie „sursa ta zilnică de fotbal”. Echipa lui preferată era Real Madrid, iar lui i se părea incredibil că ziua lui de naștere coincide cu ziua în care se înființase echipa, 6 martie. Hala Madrid y nada mas, o spunea des, Cristiano Ronaldo era jucătorul lui preferat și de la el a preluat numărul 7. Îl folosea în toate user name-urile, voia 7 copii și adora mașina familiei pentru că avea 7 locuri.

Era înnebunit după orice joc de logică și strategie sau cultură generală. Când era mic își strângea prietenii în garaj să joace Monopoly, ediția Game of Thrones. Nu lăsa pe nimeni să atingă cutia sau piesele până nu pregătea personal tabla de joc. Petreceau ore bune acolo, iar copiilor li se făcea foame. Îi lăsa cu mâncare, dar condiția era să fie uscată. Și aveau voie să mănânce doar cu mâna stângă, să nu care cumva să murdărească piesele de joc.

În 2024, Alaska i-a schimbat viața; n-a știut nimeni că are de gând să se ducă, decât foarte târziu. „Să stea aici acasă, ce-i trebuie lui așa departe, să stea liniștit aici…”, bunicii se îngrijorau că Raul nu o să-i mai prindă în viață, dar de fapt lucrurile au luat altă întorsătură, .

Duminică, 28 iulie 2024

„M-am gândit la ceva” – a fost începutul planului nostru. Toată lumea știa că îmi place să fac prăjituri, dar nimeni nu avea încredere în mine cum avea el. Și a vrut să mă ajute. A vrut să ne facem o cofetărie. Când s-a întors în țară, mi-a cumpărat tot felul de ustensile, mi-a schimbat telefonul și mi-a plătit primul curs de cofetărie. Nu a fost un curs de torturi, ci de prăjituri, și ce bine-mi pare. În ianuarie a venit special să mă ajute pe mine să îmi pun la punct o serie de poze cu prăjituri. Atunci a gustat prima dată din cele învățate la curs și a fost atât de încrezător că o să reușim. Tuturor le-a povestit, „Ce prăjituri bune face sora mea”.

Era cel mai important stâlp din familie. Mereu când era ceva de rezolvat, toată lumea, fără excepție, îl suna pe Raul – părinți, frați, surori, bunici, prieteni, colegi… Mereu ne întrebam ce ne-am face fără el, pentru că nimeni nu reușea să fie mai organizat, mai agil, mai capabil decât el. Ce era pentru noi imposibil, pentru el era cu putință. „Cristi, o să vezi că băiatul ăsta o să vă

scoată din toate belelele, o să vă scoată din sărăcie, o să ajungă sus….”, îi spunea nașul de cununie tatălui meu.

Și când avea zile libere încerca să facă cât mai multe, nu putea sta niciodată, trebuia să fie în mișcare. Mereu voia să vadă, să învețe, să cunoască, să viziteze. „Îți faci și tu pașaport și vii cu Raul în Anglia, să vă fac turul”, ne zicea Abel mereu, prietenul lui cel mai bun din copilărie. Ne-am petrecut toți trei aproape toate vacanțele de vară la bunici, iar ei doi își plănuiau următoarele vacanțe, în care să vadă lumea. 

Acum au rămas doar cu verile de la Pătrăuți, cu amintirea tuturor melodiilor pe care le cântau în nuc și toate jocurile de-a școala. Abel ateriza de fiecare dată la București ca să îl vadă pe Raul, iar Raul se întorcea cu el acasă, la Suceava. Dădeau timpul înapoi. Erau iar la Pătrăuți, se jucau iar de-a școala, vorbeau iar de bicicletele lor Rich și Richard și se uitau iar la Violetta. Cel puțin în mintea lor. 

Raul mereu a crezut în Dumnezeu, dar a avut și multe dubii, nu legate de credință și Dumnezeu, ci de religie. Familia noastră extinsă a fost dezbinată de aceste  neînțelegeri, iar el voia să cerceteze adevărul. Dumnezeu l-a chemat în 2024 în Alaska să îl cunoască pe El. Acolo l-a cunoscut pe Tatăl și tot de acolo a plecat la El.

Când s-a întors acasă în toamna lui 2024 era schimbat – mai calm, nu se mai enerva, asculta pe toată lumea, avea o pace și o căldură în privire. „Eu înainte eram foarte egoist, individualist în gândire de multe ori, inclusiv cu frații mei, sau poate mai ales cu ei.  […]  De ceva timp, așa de mult caut să văd cum pot să-i ajut pe ceilalți. Și am un exemplu foarte bun în tata, dar până acum câțiva ani nu-l vedeam”.

A plecat la cer și șade de-a dreapta Tatălui

Șocul a fost dureros de mare pentru toți, dar cred că și mai fulgerător pentru prietenul lui cu care plecase acolo, Alessio. Abel și Alessio mergeau la aceeași biserică de când erau mici și se cunoșteau din vedere, stăteau în același cartier, dar nu erau neapărat prieteni. De fiecare dată când se întâlneau și aduceau vorba de Raul, se certau ca să stabilească cine e prieten mai bun cu el. N-au ieșit niciodată toți 3, dar ar fi fost amuzant. În încercarea lor de a concura pentru atenția lui, Alessio i-a cumpărat în clasa a IV-a o revistă cu „Violetta”, serial pentru care Raul fugea într-un suflet acasă, să nu piardă niciun minut. 

Când Alessio m-a sunat la 7 dimineața, eram în tren și mergeam să-mi confirm locul la master la SNSPA. Mi-a spus că fratele meu lipsește și scafandrii îl caută de două ore în apă. Pentru că se întunecase prea mult, au reluat căutările după 12 ore, când l-au și găsit la 21 de metri adâncime.

„Raul știe să înoate?” – credeam că e doar începutul unei tragedii. Speram să fie mijlocul, dar era de fapt sfârșitul. 

N-a purtat vestă și nici nu știa să înoate; era cel mai responsabil om pe care îl cunoșteam. Nu știm de ce nu era echipat, dar cert e că, fără să vrem, am simțit cu toții că se întâmplă ceva. O sunase pe mama sâmbătă dimineață, deși ei nu vorbeau niciodată la telefon. Mama îi povestise de mine că am intrat la buget la master, de Patricia că intrase la limbi străine la Iași și de Lorena că intrase la liceul pedagogic. Părea că aștepta confirmarea, că e fiecare așezat unde trebuie și că poate pleca. N-ar fi închis apelul, ceva îl ținea în loc, dar era prea obosit.

Știm că s-a mântuit; tot anul părea că se pregătește spiritual, ținea toate posturile, mergea la toate slujbele de la biserică, avea mereu cărți de rugăciune la el și nu era seară în care să nu citească Biblia. „A venit la mine în Italia și am fost pe o plajă, și-a scos din ghiozdan o carte de rugăciuni și a stat pe o stâncă o oră să citească”, îmi spunea colegul lui.

Își notase în portofel un verset, Iacov 4:6, „Pentru aceea zice: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.” Mereu lăsa de la el, încerca să privească spre oameni cu toată bunătatea de care era capabil și tot avea impresia că nu e suficient. Reușise să își iubească aproapele așa cum ne iubește Iisus pe fiecare dintre noi. „Eu prefer să fiu naiv de multe ori și asta am observat că îmi blochează mândria. […] Chiar dacă de multe ori bunătatea pare naivitate. Și tocmai cu persoanele care nu sunt așa cum vrei tu sunt persoanele cu care trebuie să-ți arăți bunătatea. E simplu să fii bun cu cineva care nu-ți greșește”.

Iubea viața și era mereu fericit; cu siguranță avea multe lupte interioare, dar le păstra în taină, nu voia să îi îngrijoreze pe ceilalți. În postul Paștelui slăbise foarte mult, leșinase în baie, dar nu a spus decât câtorva colegi. Mereu voia să arate că e totul bine și îi era recunoscător Lui Dumnezeu pentru tot. Știa că încercările îl întăresc, iar atunci când e slab, e de fapt tare.

I-am spus într-o zi că eu sunt mereu încruntată fără să-mi dau seama. Mi-a zis că el zâmbește mereu și că ar trebui să fac și eu același lucru. Sunt sigură că ar vrea să ne vadă pe toți zâmbind. Și sigur zâmbește și el cu noi. Avea multe planuri, multe gânduri și cu privire la toate Dumnezeu îi dădea speranță și putere.

Își dorea extrem de mult să se căsătorească și se ruga mereu ca Dumnezeu să îl facă vrednic pentru taina căsătoriei. Cunoscuse o fată și se gândea la căsătorie „..prin tine, Dumnezeu mi-a arătat ce înseamnă iubirea mai pe înțelesul meu. Mi-am dat seama că eu nu-mi doresc de la această viață de aici decât să slujesc pentru El, iar aici pe pământ, fac asta oferindu-mă în totalitate viitoarei mele familii. (…) O familie se construiește prin sacrificii, iar sacrificiile se fac din dragoste…”.

Nu m-a considerat niciodată sora lui mai mare și într-adevăr nici eu pe el fratele mai mic. El era fratele mai mare, care avea mereu grijă de mine și o îndupleca pe mama pentru mine, când noi două nu ne înțelegeam. Era cu adevărat un frate mai mare.

S-a stins duminică, pe 27 iulie, fix la 365 de zile diferență de ziua în care m-a sunat să îmi spună că vom aduce cofetăria la viață. Am început, dar n-am terminat. A fost misiunea lui să îmi găsească mie calea și să mă pregătească până o să fiu gata să mă ocup singură.

S-a stins duminică, pe 27 iulie, chiar de ziua bunicii. Erau ca și cei mai buni prieteni. Pe ea o suna zilnic, de măcar 3 ori pe zi, îi zicea tot programul de la facultate, pe ea o întrebam orice legat de el, pentru că ei îi zicea., A iubit-o enorm, iar ea pe el cel mai mult. N-a apucat să o sune de dimineață să îi spună la mulți ani, și nici n-a mai reușit. 

P.S.: Matei și David încă te așteaptă să le citești înainte de culcare.