Mama și tata erau foarte tineri când s-au întâlnit pentru prima dată, într-o tabără de vară la munte. S-au îndrăgostit dansând pe o piesă lentă, “Spanish Heart”, înconjurați de o mână de prieteni amețiți de alcool, care se bălăngăneau pe ritmul muzicii. Ei știau să danseze, mi-au spus, și mi-au confirmat-o ulterior de sute de ori – la petreceri sau pe gazonul din curte în serile de vară. Câtă vreme dansau, mi se părea că eram bine. Așa măsuram eu fericirea în familia noastră. 

Ea era o tânără învățătoare din Iași, proaspăt absolventă a liceului pedagogic, cu bucle mari și ochi căprui. El era student la Sibiu, pe drumul spre a deveni inginer; un brunet cu ochi verzi și suflet de rebel. La 410 km distanță, au continuat să-și scrie scrisori cu versuri de Nichita Stănescu – versiunea lor de sexting, probabil. Mama, inteligentă și sensibilă, nu neapărat inocentă; tata, un derbedeu ambițios – așa mi-au povestit că erau atunci, „la început”. 

În-ce-pu-tul. Un concept care mă neliniștește teribil. Nu aș fi un negustor de începuturi prea bun, nici măcar de roman, cum zice Vișniec, dar cred că aș fi putut fi un negustor bun de sfârșituri sau, poate chiar mai bine, un negustor de reluări de la capăt. Totuși, mi-aș fi dorit să-i fi văzut atunci, „la început”; fragili, rătăciți, visători. Să mă transform, kafkian, într-un ac de pick-up vechi în prima lor garsonieră, mobilată second-hand, în care și-au început viața împreună. Doar puțin, cât să-i văd când erau „bine”. Să-i cunosc în ipostazele pe care doar mi le-au povestit, ei sau alții, deși probabil că prea-mi imaginez eu totul ca într-o fotografie de Robert Doisneau.

Poate traumele nerezolvate, poate concepțiile greșite despre devotament, poate o incapacitate de a comunica, poate prea multă dragoste. Ceva trebuie să fi fost, pentru că, nu la mult timp după ce m-am născut, cei doi dansatori cu inimi spaniole și-au pierdut echilibrul. 

Pe principiul “Ceci n’est pas une pipe”, aceasta nu este o poveste de iubire și nici măcar nu știu dacă e a mea. Sau poate că este și, într-un fel, vorbește despre dilemele mele legate de iubire și într-o mai mare măsură despre cum s-au sedimentat.

Nu știu în ce măsură au fost fericiți cu alegerea de a rămâne împreună după ce m-am născut, deși de când pot eu să-mi aduc aminte, certurile erau lungi, dese și vorbeau întruna despre despărțire. Mama iubea prea mult, tata nu știa niciodată cât de mult ar fi fost suficient. Era clar că n-avea cum să meargă, nu? Nu mi-a luat mult să-mi dau seama când au pierdut definitiv ritmul. Diagnosticul de depresie al mamei mă convinsese de asta; ba mai mult, îmi dădea toate motivele să cred că tata era cauza, ca și când cineva te poate face să te simți mai mizerabil decât poți tu însuți.

Mă întrebam cum o femeie ca ea – frumoasă, inteligentă și bună – putea ajunge să se simtă așa. Mă protejase toată viața, iar acum nu reușea să se protejeze pe ea însăși.

Ne mutaserăm de câteva săptămâni în apartamentul unei colege de la școala la care preda, după o ceartă de-ale lor, și ne simțeam stinghere în spațiul acela în care nu ne puteam găsi locul. Îmi amintesc clar vocea abia mai mult decât o șoaptă a colegei ei, când m-am întors de la școală și mi-a spus că „s-a întâmplat ceva cu mama”. În-tâm-plat, ca și când fusese un accident. Îmi amintesc cum îmi tremurau mâinile când l-am sunat pe tata și mirosul din sala de așteptare de la psihiatrie și cum am obosit să-mi țin genunchii strânși la piept, în timp ce el mergea dintr-un capăt în altul al holului — un mers haotic, care părea că spune multe despre vină și iubire, dar urma să rămână imposibil de descifrat.

Am blamat, pe rând, toți adulții din jurul mamei. Credeam că  ar fi putut face mai mult ca să fie din nou fericită, pentru că eu — realizasem — nu puteam fi suficientă. Mă simțeam aproape vinovată să-l iubesc pe tata și mă certam cu mine pentru fiecare sentiment care nu se potrivea cu povestea despre „cine e de vină”. Deși era dur cu mine și nu ne înțelegeam în multe privințe — era obositor de perfecționist — știam că ține la familia noastră și la stabilitatea ei, chiar dacă, în realitate, contribuise mult la fragilitatea ei. Era tot tata, omul care mă învățase să trag trei guri de aer în piept înainte de orice test, care-mi vorbea despre dreptate socială și alături de care ascultam Bob Marley până târziu. Dar era și omul care îi frânsese mamei inima iar și iar. 

Asta am înțeles cel mai devreme despre iubire: cât de ușor pot coabita în piept devotamentul și trădarea, recunoștința și dezamăgirea, salvarea și ruina. Asta m-a șocat.

La școală, eram atât de furioasă încât mă înhămam constant la luptele altora. Simțeam nevoia să spun ceva, să iau o poziție împotriva suferinței, chiar și atunci când nu era a mea, probabil pentru că simțeam că mama ar fi avut nevoie de cineva care să lupte pentru ea. Apropierea pe care o simțisem față de ea toată copilăria mea a fost, probabil, direct proporțională cu distanța și răceala care ne-a marcat interacțiunile atunci când s-a întors de tot în Iași, apoi și mai mult când eu am devenit adult, iar ea a primit diagnosticul de tulburare bipolară. Mama exista în două versiuni: cea de dinainte de diagnostic și cea de după. Două versiuni complet diferite, pe care nu știam cum să le aduc împreună.

Ca într-un film cu final semi-trist, când dansul lor s-a sfârșit, al meu tocmai începea. Mi-am făcut primul iubit în perioada divorțului lor. Alex era genul de băiat pe care orice părinți l-ar accepta bucuroși în viața ta — politicos, dornic să mulțumească. Mi-a fost alături după ce mama a plecat, când a trebuit să mă obișnuiesc cu felul în care arăta noul acasă pentru mine: cu tata, dar fără ea. Alex se uita la mine ca și cum aș fi fost cel mai bun lucru care i se întâmplase, iar eu, în loc să mă simt specială, mă simțeam incomod. Așa că l-am testat. 

Îi spuneam lucruri care știam că-l vor răni. Vorbeam mereu cu alți băieți și nu o ascundeam. Căutam atenția altora în fața lui, prefăcându-mă că nu observ cât de mult îl doare. Iar el nu pleca. Acest „du-te-vino” a durat vreo 4-5 ani, timp în care am oscilat între a fugi de el până la limitele relației, fără s-o rup neapărat, și a învăța să mă simt cât de cât în siguranță în iubire. Înainte să-i pun capăt, m-a privit ca și cum în sfârșit înțelegea ce făceam. Ca și cum realizase că sabotasem totul de la început. 

Deși am regretat imediat să-l văd plecând, mi s-a părut cel mai bun rezultat. Învățasem cum stă treaba cu iubirea din familia mea, care parcă îmi lăsase moștenire felul alor mei de a (se) iubi și felul lor și mai tragic de a se despărți. De parcă aș fi primit fără să vreau nu doar ADN‑ul părinților mei, ci și ADN-ul iubirii lor complicate; o inimă spaniolă, veșnic frântă. Nu știam dacă în relația mea cu Alex mă comportasem ca mama, ca tata sau ca amândoi. Tata, prea prins în căutarea visului de a fi young, wild and free, nu părea să fi înțeles vreodată miza unei iubiri monogame. Poate că de la el învățasem să mă joc, să nu mă atașez, să rămân mereu cu un picior în afară.

Acum știu că mi-a fost frică. Am vrut să mă feresc, să-mi ridic ziduri preventiv. O văzusem pe mama pierzându-se sub greutatea iubirii, încercând să fie suficientă pentru un bărbat veșnic neliniștit, cu o nevoie viscerală de a vedea mereu și altceva, de a nu rămâne niciodată prea mult timp într-un loc — sau, cum spune melodia care parcă prevestise totul: And I can’t stay too long at the same place / So I laughed at life to tie me down / And I’m the searching kind that must get round. Pentru mine, asta a fost o lecție despre cum iubirea poate să te golească de tot. Dacă aș fi permis asta, dacă aș fi crezut în ceva atât de simplu ca un bărbat care vrea doar să mă țină de mână și să fie cu mine, atunci aș fi făcut aceeași greșeală pe care a făcut-o mama. Așa că am devenit un clișeu și am făcut ce știam că cere iubirea să faci – am ruinat-o înainte să mă ruineze ea pe mine. O profeție autoîmplinită. 

Cineva spunea că, dacă nu-ți place povestea ta, nu ești obligat să o crezi, iar eu chiar mă străduiesc să nu cred povestea asta despre cum eșecul în dragoste e doar o chestiune de timp pentru un copil crescut într-o familie ca a mea. Cea mai mare provocare e să nu mai cred că iubirea vine întotdeauna cu bătălii de dus și pierderi de îndurat. Cândva scriam: “Mi-e teamă de începuturi mai mult decât orice; atunci mă apropii cel mai mult de Dumnezeu, implorând ca mângâiatul pe spate și momentele de tandrețe să nu se termine.” 

Nu-mi iese mereu, dar vreau să nu las sfârșiturile să-mi mai dicteze felul în care văd începuturile, ba chiar să mă pregătesc pentru ce e mai bun. Încerc să las iubirea să fie, cu toate imperfecțiunile ei dureroase. Probabil că despre asta e totul, de fapt. În final, mama și tata nu mai ascultă “Spanish Heart”, dar eu o ascult uneori și-mi place să cred că: We all got a master plan that guides us/ We all have a heart that leads the way.