Draga mea mămaie, 

Legendele spun că, și când ai născut-o pe mama, la 41 de ani, la 19 ani distanță de prima fiică, erai beată. „M-au luat și m-au azvârlit după sobă”, mi-a zis mama despre nașterea ei. „Mama sângera, iar femeile din mahala au pus leghișerul sub ea, să nu murdărească patul prea tare de sânge.” 

Băutele tale au dus și la pneumonia ei din clasa întâi, din cauza căreia a pierdut primul an de școală – așa de mult a stat în spital. O lăsasei dezbrăcată pe lângă casă, în zăpadă, pentru că tu te îmbătasei pe undeva înăuntru. Singura dată când ai îmbrățișat-o a fost când a revenit din spital. Ce greu îmi e să-mi imaginez cum se simte asta. Ce forță atât de mare te împiedica?

Toată copilăria mea ai fost la fel – femeia alcoolică care ne face de râsul satului cu pofta ei nestavilită de băutură, metodele creative de a o procura și modul scandalagiu-spectaculos de a te manifesta la beție. Cred că de-aia nu am scăpat toată viața de rușinea lui „ce-o să spună lumea”. 

Când tătaia era plecat la ocol și tu deveneai această ființă înspăimântătoare, de care toată lumea ne zicea să ne ferim, fugeam cu fratele meu de acasă și mergeam să dormim prin vecini. Nu ne puneam atunci foarte multe întrebări. Asta era mămaia noastră, nu era ca alte bunici. Rar își arăta afecțiunea.

Mama îl prefera pe tătaie. El era mereu blând și cumpătat, chibzuit și responsabil, credincios, om gospodar și muncitor. Și pentru mine a devenit rapid figura paternă de care aveam nevoie după divorțul timpuriu al mamei. Ea însă nu și-a găsit ușor liniștea. A căutat să ne găsească alt și alt tată. De parcă fără unul nu am fi fost compleți sau valizi. Aveam de așteptat încă mulți ani până să înțeleg de ce. Și cum se leagă toate, chiar și cu tine. 

A crezut că a găsit un bărbat stabil, muncitor și dornic să ducă o viață cu voi, la țară, să învețe să lucreze pământul și să muncească zidărie. Parcă ușurat că exista acum alt bărbat care să-i conducă gospodăria, tătaie s-a stins în mai puțin de un an. Mama era însărcinată în 6 luni, cu noul meu frățior care avea să-mi zică curând mami. Gospodăria rămăsese în mâinile unui tânăr imatur și nechibzuit, copleșit de complexitatea treburilor. După încă doi ani a venit și al doilea mic frățior de care să mă îngrijesc și după care să alerg. 

În perioada asta te îmbătai mai rar și se vedea cât de dor îți era de Ghiță, cum îi ziceai tu. Era ciudat să văd cât de tare ți-e dor de cineva cu care te văzusem mai degrabă în conflicte. La 3 ani după el, te-ai dus și tu, la scurt timp după ce mama visase că vă sărutați după o basma. 

Anii au trecut și m-am făcut și eu mare, m-am îndrăgostit și am trăit dezamăgiri una după alta, care mai de care mai dureroasă. M-am și măritat, realizare mare mai ales pentru mama. Am făcut chiar și 2 copii, un băiat și o fată, fix ca prima pereche a mamei. La fel ca ea, aveam și eu să mă despart când ei erau încă foarte mici, cum eram eu și fratele meu mai mare la despărțirea alor noștri. Ce viață ciudată! 

Perioada de după a venit cu foarte multe „de ce-uri”. Primul chiar înainte de despărțire, când eram însărcinată cu fiica mea și mă cufundam în liniște și întuneric într-o baie caldă. Soțul meu tocmai o conducea pe mama spre casa de la țară, după ce stătuse 2 luni cu piciorul în ghips la noi la București. 

Relația mea cu ea era ca un jăratec încins, care se aprindea la fiecare mărunțiș. S-au scormonit multe răni atunci, dar s-a și marcat începutul căutării mele interioare. În bezna aia din baia caldă, auzind infundat zgomotele de la vecini, m-am gândit că probabil la fel se simte și fiica mea în pântecul meu. Mi-am adus aminte că mama a avut o tentativă de suicid cu pastile când era însărcinată cu mine, din cauză că tata o înșelase. Mă întrebam dacă asta o fi avut vreun efect și asupra fiicei mele nenăscute încă. 

M-am simțit furioasă și neimportantă. M-am lăsat să simt tot ce vine și întrebările au curs: Cine sunt eu în lanțul ăsta de nașteri? Eram și eu cumva la tine în burtă? Oare și fiica mea își ține deja nepoții strânși în ea deja? Ce mi-a lipsit de la mama de sunt așa reactivă în prezența ei? Ce nevoi am? Și cine sunt eu de fapt? Unele răspunsuri au venit clar, altele s-au dezvăluit câte un pic în ani de zile. Pe unele încă le caut. 

Șederea ei temporară nu m-a șifonat doar pe mine. Ne-a afectat și relația de cuplu, la care s-a adăugat încă un nou-născut, apoi o pandemie fără evadare și o depresie care m-a făcut să mă simt responsabilă de emoțiile tuturor, apoi tot mai neputincioasă. 

Cu lacrimi și furie, am realizat că sunt blocată în aceleași două scenarii trăite și de mama: ori divorțez cu doi copii mici, ori „mă sacrific” 20 de ani și cresc doi copii într-o relație nefericită. Am fost martora ambelor filme – inacceptabile amândouă pentru mine. Dar am mai stat niște ani. Așa a început un drum lung de întoarcere la fetița care stătea pe prispă și se întreba: de ce e totul așa cum e? De ce e cerul albastru, de ce sunt norii așa pufoși? De ce fuge lumea de ploaie și de ce furnicile știu unde merg? De ce doare în piept când o aștept pe mama? De ce suntem aici și ce e dincolo de ce nu vedem? 

Abia anul ăsta am ajuns la tine. La durerea ta. Am simțit-o. M-am întrebat ce lucru din trecut te-a zguduit atât de tare, de ai ales să-ți trăiești viața într-un chin pe care să-l amorțești continuu? Să-l dai mai departe și mamei, și mie, din inerție? Ce e cu firul ăsta invizibil care ne unește dincolo de timp? Cum de societatea ne-a modelat să ne luăm valoarea doar din relația în care suntem? Cum de tu nu aveai cum să pleci și nici nu știai cum să vorbești? Cum mama nu putea fi ea fără un el… de am ajuns eu să-mi caut siguranța în „cu el sunt acasă”, fără să știu cine sunt eu, de fapt. O inerție care șoptește continuu că relația e mai importantă.

Când mi-am dat seama că felul meu de-a fi avea să fie și parte din felul în care vor fi ei, copiii mei scumpi, ceva din mine nu m-a lăsat în inerție. Atunci am hotărât că eu sunt „acasă” pentru mine. Că sunt în siguranță oriunde mă am. Că pot să-mi iau ce am nevoie ca să pot fi sursa de energie și bucurie pentru copiii mei. 

Voi n-ați putut asta. Ați fost absorbite într-un sistem care nu v-a lăsat drept de alegere. Viețile voastre nu puteau fi acceptabile și respectabile decât în spatele unui bărbat. Indiferent cât de acceptabil sau respectabil era el.

Aici, în apartamentul din chirie, de unde îți scriu, la 36 de ani, simt că abia încep să trăiesc fără să depind de alții – împreună cu fetița plină de curiozități de pe prispă și cu adolescenta care alerga de colo-colo, doar o să o iubească și pe ea cineva. 

Acum sunt bine. Deși îmi mai fuge gândul la o iubire care să mă cuprindă cu totul, știu cât de norocoasă sunt că mă am, că pot fi eu părintele de care am avut nevoie și că am curaj să încerc să le arăt copiilor mei că fericirea vine din întregime, nu din sacrificii. 

Căutând sens în ce mi s-a întâmplat, am ajuns să mă gandesc altfel la tine. Căci felul în care m-a crescut mama e imposibil de înțeles și de iertat fără modul în care ai crescut-o tu. Iar felul în care ai crescut-o tu e imposibil de imaginat fără durerea și neputința pe care ai simțit-o. 

Îți multumesc mămaie dragă, pentru toată durerea pe care ai îndurat-o, ca să învăț eu lecția de azi. Sunt momente când te simt prin preajmă – cum mă susții să depășesc ce tu nu ai putut depăși. Îți mulțumesc că ai supraviețuit. Că dincolo de neajunsurile iubirii, spre final ne-ai povestit cum venea tătaia să-ți dea bomboane peste gard, la 13 ani, într-o lume atât de mică cât un sat, unde ce erai era doar ce se aștepta de la tine. Știu cât de mult l-ai iubit. Întotdeauna e mai ușor să iubești ce e în fața ta decât ce e în oglindă. E rândul meu să rup inerția. Să le dau copiilor mei libertatea de a se iubi pe ei însăși mai întâi, și abia apoi lumea toată.

Cu dragostea pe care nu ți-am aratat-o niciodată, dar de care știu că ai avut atâta nevoie, 

Te iubesc, mămaie!