7 min. 23 septembrie 2023

Poveste de dragoste de câine

L-am hrănit din palmă, iar tata m-a întrebat dacă o să-l duc și la psiholog.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Șantier în lucru

Ne revăd în urmă cu zece ani, într-o cameră de cămin studențesc din Iași.

V C
The Children Are Always Ours, Every Single One of Them*

Iubirea pentru copil se construiește moleculă cu moleculă, ca un lanț la care participă întregul tău.

K U
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

Pe Zeneca l-a ales mama: negru, cu picioare mai scurtuțe – să nu-l intimideze pe Țâr –, cu ciorapi albi în față – ca un soi de Karl Lagerfeld –, cu urechiușe lăsate în jos care între timp s-au ridicat vigilente. Câinii metiși, cum le zice pașaportul, nu știi niciodată cum o să crească; dincolo de surprize, ai speranța că, fiind cu gene mai variate, vor fi mai sănătoși. Înainte de a ne apropia de casă, am căutat pe google – înțeleapta satului – cum să le fac cunoștință celor doi frați, ca să nu se simtă niciunul amenințat. I-am lăsat să se miroasă în drum – un spațiu neutru –,apoi, când Țâr a intrat în casă, Zeneca era deja pitulat după perdea. 

S-au împrietenit rapid și și-au inventat jocurile lor de mici gladiatori. Dormeau unul lipit de celălalt. Eu eram bucuroasă că Țâr nu mă mai mușca pe mine – în joacă –, ci pe Zeneca. Ne-am zis: Când iei un câine, mai bine iei doi. Sunt mai fericiți astfel. Era o idilă. Mai puțin faptul că a trebuit să încep să spăl de câteva ori pe zi podeaua. Când am dat de o prietenă machiată, aranjată și cu cercei, prin centru, mi-am dat seama că mă simțeam ca o mamă casnică, îmbrăcată mereu simplu, ca să nu-mi pară rău dacă mă murdăresc cei mici. Am realizat că s-a declanșat ceva ce seamănă a sentimente materne în mine în momentul în care Țâr a fost infectat de o căpușă. Din animalul vioi a devenit lent, nu mânca nimic, mă urmărea peste tot cu tristețe. Nu știam exact ce are. A doua zi, i-am telefonat unui veterinar și l-am întrebat ce facem. Mi-a zis să-l aducem imediat la el, că am putea să-l pierdem. Am izbucnit în plâns. Tata l-a dus el la veterinar, iar eu l-am luat pe Zeneca în brațe, plângând ca o bocitoare, zicând printre șirurile de lacrimi și muci: puiul meu, puiul meu

Cât Țâr a fost bolnav însă s-a produs o schimbare vădită în dinamica dintre cei doi frați. Dacă înainte Țâr era cel mai plin de inițiativă și energie, în timpul infecției, Zeneca a căpătat încredere și curaj, jucându-se și alergând mai mult. Poate că Țâr, cu ochii lui expresivi și schemele manipulatoare, are ceva din Prințul lui Machiavelli, iar Zeneca, mai pământean, mai motivat de mâncare, e mai aproape de Sancho Panza. Schimbarea dinamicii m-a făcut să mă gândesc la observația lui Rachel Cusk dintr-un interviu: nu există caractere, ceea ce ni se întâmplă e mult mai oceanic. (Tot ea s-a contrazis în altă parte, vorbind despre caracterele excentrice din satul ei de pe malul mării; dar poate tot apele i-au modelat și pe consătenii săi.)

Odată cu țârii am început să mă uit altfel la câinii vagabonzi. La câinii liberi. Fără om. Să le urmăresc zâmbetele, să le ghicesc personalitatea, emoțiile, gândurile. Uneori îmi mai revine un pic din frica față de ei după ce m-a mușcat o cățea cu pui, probabil flămândă, în adolescență. Dar dincolo de frică e și o deschidere pe care n-am mai simțit-o până acum față de câini. La fel ca prietena mea din studenție, odată cu țârii, am început să iubesc toți câinii

N-am îmburghezit doar doi câini. Cercul dragostei s-a mărit și în jurul meu.

Telegrame

Uneori, iubirea vine urlând


În cazul meu, iubirea a venit urlând. Într-o camera goală, lipsită de mobilier, cu lumină lăptoasă și cu pereți lucioși. Era 27 Iulie, ora 07 și 3 minute. Tremuram. Nu știu dacă de la emoții sau de la anestezie. Nu m-am gândit niciodată că mă voi îndrăgosti într-o sală de operații. Cum nu mi-a trecut niciodată prin cap că mai există alt soi de iubire decât ce trăisem până atunci. Ce simpatic e! mi-a soptit asistenta. O să faceți echipă bună împreună. Ia uite-l! Și chiar acolo, în fața lui, am decis: îl iubeam! Chiar dacă el urla.

Telegrame

Să iubești o echipă de fotbal


Magnetul cu stadion lipit pe frigider, cana de cafea de pe bufet, hanoracul roșu din dulap. Finala pe care au câștigat-o de ziua mea, titlul din pandemie, meciurile văzute pe telefon în parc, în metrou, în baruri. Lacrimile de la anunțul plecării antrenorului. Să iubești o echipă de fotbal nu e ceva rațional, nici ușor de explicat. Te uiți cu un vârtej în stomac la niște oameni pe care n-o să-i cunoști niciodată și, timp de 90 de minute, dacă pierd sau câștigă devine cel mai important lucru din Univers. Dar asta e frumusețea, că iubirea asta nu trebuie explicată. Nu se învață. Nu cere nimic în schimb. Dar e mereu acolo, să te învețe să te bucuri necondiționat, să accepți înfrângerile care nu pot fi evitate, să te ajute să crezi în lucruri imposibile.

Bunica, pentru care câinii au fost întotdeauna la fundul ierarhiei animalelor sale, s-a pus pe făcut mâncare și pentru ei, după ce a observat cât de strălucitoare era blana lui Zeneca, când l-am dus într-o zi la mama lui, și el n-a recunoscut-o. Părea că nici ea, care îl alungase deja de la sân când l-am luat, nu și-l mai amintea.

Într-o seară, când i-am scos pe câini la plimbare înainte de somn, iar ei s-au apucat să comunice cu ceilalți câini ai mahalalei, a ieșit vecina la balcon. Era deja întuneric și eu încercam să îi conving pe țâri să nu latre, să nu-i trezească pe oamenii din jur. Dar vecina i-a lăudat că-s harnici. Am mai vorbit câteva minute, cred că a fost prima noastră conversație. Apoi, în câteva săptămâni, a adoptat și ea doi câini, unul găsit la lucru și celălalt venit de prin mahala.

Țâr, pasionat de înălțime, a dezvoltat un mare entuziasm pentru câinele vecin, mai înalt. Crush-ul a durat câteva luni. Acum e un soi de prietenie fără prea multă implicare emoțională. Zeneca, în schimb, a devenit mai interesat de cățelușa vecină. Apoi de un alt câine care s-a perindat câteva săptămâni pe lângă noi.

Între timp, și relația dintre țâri s-a schimbat. Acum, la peste doi ani, nu se mai joacă unul cu altul și nici nu mai dorm unul lipit de celălalt. Iar primul născut a dat startul crizelor de gelozie față de cel de-al doilea, dinamică pe care am observat-o și la două surori cu care am făcut babysitting în studenție. Mi-am făcut cu adevărat griji când l-am văzut pe Zeneca înfricoșat să se apropie de propriul bol cu mâncare. L-am hrănit din palmă, iar tata, când m-a zărit, m-a întrebat dacă o să-l duc și la psiholog. Pe Țâr am continuat să-l iubesc, chiar dacă a devenit abuziv față de fratele său. Iată cum o fi să fii mama lui Ilan Șor, mi-am zis. De pe google am aflat că problema ar putea veni din felul în care am educat cățeii: am încercat să le fiu prietenă mai mult decât șefă, astfel încât Țâr și-a asumat el rolul de mascul alfa în haita noastră. „Trebuie să înveți să îți impui autoritatea”, mi-a zis mama celor două surori de care am avut grijă. M-am liniștit, căci frica mea fusese că, dacă și când voi avea copii, nu voi fi la fel de democrată ca mama. Iată că am ajuns la haioasele momente în care, cu mâinile în șold, îi spun lui Țâr, care se crede rege, că eu sunt alfa. Și trec din când în când prin mai complicatele clipe în care trebuie să-i despart, să țip la ei sau să le zic nu în mod repetat, ca să înțeleagă ce limite le impun, ce vreau de la ei. Căci, la fel ca-n orice iubire, suntem în atâtea feluri aproape și în același timp atât de necunoscuți unul altuia. Vorbim limbi diferite.

Când am mers într-o ospeție la niște prieteni – un cuplu –, ai mei m-au întrebat: „Au copii?” „Nu, au vreo patru pisici”, le-am răspuns. La care părinții au comentat: hipsteri…

Nu știu dacă îmi doresc copii. Mă enervează și presiunile familiei de-a continua neamul strămoșesc și mă simt limitată și când îmi spune un date că e sigur că nu vrea plozi. Știu că în viitorul apropiat, mă interesează mai mult să îmi scriu cele două cărți pe care le am în minte.

Zece ani după ce ne-am cunoscut, prietena mea Tosca a născut un copil. Am întrebat-o cum este experiența maternității pentru ea. „E ca un animal de companie pe care îl iubești foarte mult”, mi-a scris.

Next Love Story