Ascultă varianta audio a poveștii, citită de Nicoleta Rădăcină.

M-am învârtit pe toate părțile, am vrut să mă ridic, am mai stat, am plâns, am numărat respirații, iar într-un final m-am ridicat. Am alunecat ca o pisică și m-am dus în camera cealaltă, unde m-am apucat să-i scriu o scrisoare iubitului meu, care doarme în patul nostru, senin, fără vise. Trebuie să-i spun adevărul.  I l-am mai spus unei prietene, dar nu-i e familiară această fericire de cântec pe care vrei să dansezi toată viața, perturbată de gânduri ca niște ace înfipte-n ochi, gânduri intruzive, tone de gânduri, gânduri pe care, dacă le bagi în seamă, se înmulțesc la infinit.

Trebuie să-i spun că numele fostului îmi apare în minte de zeci de ori pe zi, când deschid ochii, când mă spăl pe dinți, când mănânc, când el mă ia în brațe, când ne punem la somn. Că mă gândesc la el, dar nu vreau să mă gândesc, nu mi-l doresc, deși mi-ar plăcea să-mi ceară iertare. Trebuie să-i spun iubitului meu că mă simt vinovată, că e mult mai grav decât i-am dat de înțeles, că nu știu cum de are atâta răbdare cu situația asta.

Să-i amintesc că mă gândesc la fel de mult la noi bătrâni, în leagăn sau pe prispa casei la care visăm, tremurând în timp ce ducem la gură bucăți de pâine cu dulceață făcută de noi, de mere sau de prune cu nuci, așa cum am făcut toamna asta. Că-mi imaginez că ne uităm la copacii pe care i-am plantat și poate avem și-un copil care ne vizitează uneori, care e mândru de noi pentru că l-am crescut cu grijă, l-am iubit, dar am pus iubirea noastră mereu înainte – monada fără de care nimic nu se poate. 

Recitesc și-apoi mi-l imaginez pe el citind, ținând scrisoarea cu mâinile albe și reci, căutând magneziul în dulăpiorul roșu, întinzând într-un final mâna către a mea. Tot ce-mi doresc e să întindă acea mână palidă spre mine, să-mi ofere prin ea șansa de a mă apăra, să nu mă privească ca pe o piatră de moară care-l va trage la fund. Să mă curețe confesiunea, să mă lase curată ca ploile de vară.

II

 Stau cu ochii în tavan și cu gura încleștată. Într-un final îmi spun că nu voi muri dacă voi vorbi, că nu poate fi mai rău decât acum. Îl întreb pe iubitul meu dacă doarme, dacă mă poate lua în brațe, îi spun că trebuie neapărat să merg la psiholog.

Au trecut trei ani și e mai rău, am început să am alte gânduri intruzive, legate de noi, dacă chiar suntem bine, dacă ne iubim sau nu, dacă e real ce avem sau am încercat mereu să fug de fostul, de trecut și de singurătate.

Privirea lui, în lumina lămpii aprinse, e obosită și nu de la somn. Mă ascultă încă o dată vorbind despre aceste noi gânduri intruzive, mă îndeamnă să caut ajutor, îmi spune că simte iubirea mea și că n-are nevoie de cuvinte. Aș vrea totuși să-i pot spune „te iubesc”, dar cuvintele mi se blochează în gât, n-am încredere în ele, simt că mint pentru că ce adevăr e ăsta când numele fostului e lipit de mine.

N-am curaj să intru în detalii, să admit că uneori îi analizez extrem de atent trăsăturile, de parcă aș vrea să-mi întipăresc în minte orice cută, cel mai mic semn, câte fire de păr alb i-au apărut în barbă, să mă asigur că fața lui este definiția iubirii pentru mine, că este cea care-mi va apărea prima în fața ochilor când mă întreb a zecea oară în zi: „Chiar îl iubesc?” 

Mă privește în ochi și-mi spune încă o dată că știe, că el e sigur. Vede că-l iubesc când îi aduc fructe și i le îndes în gură, când nu-l cert pentru lucruri mărunte pentru că nici el nu o face, când îl caut din priviri în mulțimi mari de oameni, când rămânem fără aer de la glumele proaste care ne vin în minte înainte de somn. Nu are nevoie de cuvinte, însă eu am, o nevoie mare, devoratoare, deoarece cuvintele îmi oferă claritate.

Am nevoie să exprim totul, să-mi las creierul să fie iar o pastă cleioasă și modelabilă, pentru că trăiesc aceeași senzație din liceu, că nimic nu mă mai impresionează, nimic nou nu se înregistrează. Nici măcar în vacanțe nu mă destind, nu sunt cu totul în locurile în care calc, doar dacă mergem cu bicicletele pe dealuri abrupte sau ne cățărăm pe stânci și pericolul mă obligă să mă concentrez. 

Nu vreau să caut iar adrenalina cu orice preț, să fac tâmpenii ca să simt că trăiesc, că sunt aiciacum, acumaici, așa că trebuie să pun bani deoparte, să caut recomandări de psihologi, să cred că pot fi ajutată. Îl strâng de mână tare, ca o formă de ancorare, pentru că sunt aiciacum și n-am distrus totul, nu m-a pus nici de data asta să-mi fac bagajele și să mă car. Însă îl simt pe muchie, îl simt cum îmbătrânește din cauza mea, pentru că am discutat subiectul ăsta de prea multe ori și nici nu știu cum aș reacționa dacă aș auzi povestea asta de la el. Cred că m-aș întreba chiar acum, în brațele lui, dacă se gândește la cealaltă, m-aș uita ciudat la el când duce gunoiul, când bea apă. Oare chiar mă iubește sau îi e frică și lui să rămână singur? 

Uneori vreau să facă ceva greșit să mă pot simți normală. Vreau să am de ce mă plânge, s-o dea în bară tare tare și să am motiv să fug, să nu mă doară că-l las. Dar dacă știu că m-ar durea, nu înseamnă că-l iubesc? Dacă nu-mi greșește niciodată, nu înseamnă că mă iubește cu adevărat? Din nou și din nou aceleași gânduri, aceleași ruminații menite a mă consola.

III

După opt ani împreună cu iubitul meu, în sfârșit am mers la terapie să scap de Alin. În sfârșit serile sunt blânde cu mine, fără procese de conștiință, fără șarpele care-și mănâncă coada la infinit. De fapt, azi m-am gândit la Alin doar o dată, acum, pentru că săptămânile trecute am făcut un exercițiu care-mi cerea să-i spun numele oricui povestesc despre el, să-l spun cu voce tare de câte ori îmi vine în minte, să-l cânt pe voci din desene animate, să-l repet de zeci de ori, până își pierde sensul și reușesc să-i iau puterea. Alinalinalinalinalinalinalinalinalianalinalinalinalinalinalinalinalinalinalianalin. După ce vreme de 13 ani am crezut că-l voi uita dacă nu-i spun niciodată pe nume, dacă nu-i scriu numele în jurnal și-mi propun să-l văd ca pe o ființă luminoasă, ca toate celelalte, abia acum am descoperit calea – trebuie să spui lucrurilor pe numele lor adevărat. 

Eu i-am găsit zeci de porecle și i-am dat toată puterea pe care am dat-o dintotdeauna oamenilor pe care i-am iubit – puterea să fie totul, să știe că la mine se pot întoarce oricând, că am încredere în bunătatea oamenilor mai presus de orice, că dacă îmi greșesc voi fi sigură că e din cauză că altcineva le-a greșit lor întâi. Și m-am întrebat, firește, cine este la capătul acestor oameni cărora alți oameni le-au greșit, cine e la capătul acelor oameni și greșitorilor lor și m-am gândit la Dumnezeu, m-am gândit la natura umană, la chimia corpului, m-am gândit la mediul căruia trebuie să-i supraviețuim, la peșteri, la primii oameni, la primul om care a greșit. 

Dacă nimeni nu greșește cu adevărat și totuși eu sufăr, înseamnă că eu sunt omul rău, omul greșit. Dacă toți greșim, atunci și eu greșesc, deci sunt omul rău din nou, nicicum nu am cauză de câștig. Am gândit viața în absolutisme pentru că nimeni nu mi-a explicat că oamenii sunt duali, sunt când blânzi, când cruzi, când sinceri, când mincinoși, când iubitori, când nu. Un pol nu-l exclude pe celălalt, iar stările lor nu depind doar de ei, dar nici nu sunt cu totul în afara controlului lor. 

De ce a greșit primul om? Poate că nu contează la fel de mult cât contează să inventăm o poveste prin care să-l putem ierta. Pentru că e complicat să fii om și să alegi, pentru că trăiești doar o dată și e greu să rămâi fidel tuturor alegerilor tale. Eu am vrut să fiu omul bun și-am vrut ca Alin să fie omul bun, n-am putut să accept că n-am ales cum trebuie și nici că alegerea lui din liceu nu-l face, de fapt, omul rău, ci doar omul care nu m-a mai vrut.

Am căutat să-l absolv de vina că m-a părăsit fără să-i fi greșit cu nimic, la fel ca tata. Am vrut ca măcar prima iubire să aibă finalul din filme dacă o familie ca-n filme nu s-a putut. I-am spus prietenei mele cele mai bune că Alin e și el un copil fără tată, că nu puteam să mă aștept la mai mult, atât l-a dus capul atunci. Iar ea mi-a spus că-n acei ani de după liceu, în care m-a căutat fără să-mi dea nimic din sufletul lui, anii în care am fost un pansament pentru neliniștile și momentele lui de plictiseală, nu mai era de mult copil. Și că trebuie să merg în continuare la terapie, pentru că toate gândurile mele legate de Alin și de relația în care sunt acum s-ar putea să vină dintr-un loc mai vechi, de la omul-zeu-tată, părăsitorul dintâi. 

*Alin este un nume fictiv menit să-i protejeze identitatea.