Bunica lucra la Pavilioane. Pavilioanele însemnau, pentru cei din sat, locul în care rămâneau peste noapte mecanicii de locomotivă aflați în tranzit. Însemnau totodată cele câteva familii care locuiau acolo plătind o chirie măruntă, la care aveau dreptul pentru că lucrau la CFR. Pentru mine, Pavilioanele au însemnat multă vreme sala mare, plină cu paturi ca de spital, în care mă jucam cât timp bunica își vedea de serviciul ei. Și în care făceam gimnastică între paturi, ținându-mă cu mâinile de barele de fier ruginite. Uneori, când niciun mecanic nu rămânea peste noapte, iar bunica se nimerea să lucreze partea de „doișpe” din „doișpe cu douăjpatru”, îmi permitea chiar să dorm acolo, în paturile alea mirosind mereu a curat, unde era mult mai bine decât acasă. Nu pentru că acasă n-ar fi mirosit a curat, ci pentru că aveam un singur pat în camera mea, pe când acolo mă culcam în ce pat alegeam din cele douăsprezece frumos aranjate pe două rânduri de câte şase. Abia așteptam deci ca bunica să fie de serviciu. Așa au mers lucrurile multă vreme și cam asta au însemnat Pavilioanele pentru mine până prin clasa I. După care au început să însemne altceva. 

 Mihaela era fata uneia dintre familiile ce locuiau acolo cu chirie. O știam de-o vreme, dar fără să avem de împărțit mai mult decât câteva cuvinte spuse într-o doară, în rarele ocazii când ne întâlneam. Rare pentru că, mai întâi, ea nu ieșea prea des, părinții n-o lăsau nesupravegheată, căci Pavilioanele erau chiar lângă calea ferată; apoi, pentru că nici eu nu prea ieșeam, căci îmi plăcea mult prea mult să fac gimnastică în sala cu paturi, unde între timp participam la concursuri mondiale, în care mă luptam cu cei mai mari gimnaști ai lumii și câștigam deseori (uneori acceptam să ies pe locul al doilea, pentru simplul fapt că observasem cât de mare era bucuria când, după un concurs pierdut, aveam ocazia să-mi iau revanșa la următorul, revenind în glorie pe cea dintâi treaptă a podiumului). 

Însă în clasa I Mihaela mi-a devenit colegă. Iar lucrurile s-au schimbat fundamental, pentru că, fiindu-mi colegă, i-am putut observa gropițele din obraji. Bine, nu doar eu: toți colegii i le observaseră, iar asta pentru că învățătoarea, încă din prima zi, îi spusese așa: „Tu, fetița cu gropițe în obraji, stai în bancă cu blonduțul ăsta de-aici”. Încă nu ne știa prea bine numele și ne spunea după cum îi venea, așa că toată lumea a știut-o de-atunci pe Mihaela drept fetița cu gropițe în obraji. Iar pe mine colegii m-au știut drept „blonduțul ăsta de-aici”. 

Faptul că am fost colegi de bancă n-a schimbat cine știe ce în relația noastră. Ea a rămas la fel de necomunicativă precum la Pavilioane. Eu am rămas la fel de tăcut, dar nu pentru că n-aș fi vrut să-i vorbesc, ci pentru că gropițele alea ale ei mă fâstâceau îngrozitor. Mai rău, ajunsesem să le visez peste noapte, acasă. Zic acasă, pentru că tot din cauza lor, chiar și-atunci când bunica se nimerea în „doișpe”, eu începusem să nu-mi prea mai doresc să merg la Pavilioane. Pentru că-mi era frică: de vreme ce îi eram coleg de bancă Mihaelei, era clar că nu mai puteam să tac mâlc sau să trec nepăsător pe lângă ea dacă o vedeam întâmplător acolo. Cu siguranță ar fi trebuit să-i vorbesc. Și dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, ce puteam să-i zic? La școală, în rarele ocazii când schimbam niște vorbe, era simplu: chiar dacă simțeam că mi se-aprind obrajii când mi se adresa, ziceam imediat ceva despre penarul meu albastru cu pescăruși, cumpărat de bunica după o vizită în URSS, sau o dădeam rapid pe lecțiile din abecedar. Iar în vreun caz extrem, mă gândisem mult la asta, dacă n-aș fi găsit pur și simplu absolut nimic de spus, aș fi putut s-o trag de codițe. Unele fete râdeau dacă erau trase de codițe, altele se supărau, dar, oricum ar fi fost, lucrul ăsta era un obicei răspândit și în mare măsură acceptabil la școală. Așa că, la nevoie, puteam să-mi asum riscul. Însă ceva îmi spunea că acasă, la Pavilioane, nu prea s-ar fi cuvenit să fac asta. Acolo ar fi trebuit, fără doar și poate, să-i vorbesc. Și mi-era frică, tare frică de o asemenea situație. Dacă, fâstâcindu-mă ca de-obicei, aș fi ajuns să-i povestesc visele mele? Mai ales unul dintre ele, de care mi-era îngrozitor de rușine, în care ajunseserăm amândoi în baia de la Pavilioane, doar noi doi acolo, și… Nu, pe-acela nici aici nu pot să-l povestesc, darmite să i-l spun ei? Și tocmai de asta mi-era frică: eu știam cum mă fâstâcesc și cum, în starea aia, cuvintele se-aruncă din gura mea tălâmbe, fără să mă mai bage în seamă. Și nu pot face nimic să le opresc. De asta am tot găsit motive să nu merg cu bunica la Pavilioane. 

Așa a trecut toamna, așa a început și iarna. Deja mi-era dor de Pavilioane, încercasem toată toamna gimnastică în grădină, însă crengile de jos ale copacilor erau groase, cădeam, nu mai puteam păcăli pe nimeni că sunt cu adevărat campion, chiar dacă ridicam mâinile a victorie și-mi aranjam medalia de aur la gât. Era fals, simțeam asta, nu există campion mondial care să cadă la fiecare exercițiu. În prima mea vacanță de iarnă – pentru că bunica se nimerise la un „doișpe”, iar bunicul era plecat cu cine mai știe ce treburi –, am fost nevoit să o urmez totuși la serviciu, căci singur acasă parcă încă nu-mi prea venea să rămân. Am intrat rapid în pavilionul în care se afla sala cu paturi și m-am trântit într-unul, așteptând să se facă noapte. Nu de alta, dar cu siguranță noaptea n-avea să fie vreun pericol s-o întâlnesc pe Mihaela. Problema era că pe-afară se auzeau strigăte fericite de copii, iar bunica a intrat la un moment dat și mi-a zis: „Tu nu ieși? Ninge frumos și s-a făcut ditamai derdelușul în spatele pavilionului”. Nu puteam să nu ies, pentru că știa ce mult îmi place iarna și mai ales un derdeluș bine făcut, iar dacă aș fi spus nu, sigur ar fi crezut că-s bolnav, s-ar fi îngrijorat, cine știe ce-ar fi ieșit din asta. Am dat din cap că ies, gândindu-mă că Mihaela oricum nu era lăsată nesupravegheată de părinți, deci n-avea să fie acolo.

Într-adevăr, nu era lăsată nesupravegheată. Fratele ei mai mare venise de la București, unde făcea liceul în grija mătușii sale, sora mamei Mihaelei. Iar Mihaela era înflăcărată în obraji și cu mare chef de joacă. S-a repezit la mine de cum m-a văzut, mi-a zis ceva ce n-aveam cum să înțeleg, căci valurile de emoții îmi năvăliseră din stomac înspre cap ca un uragan și-mi făceau urechile să țiuie îngrozitor. M-a luat de mână, surprinzător, iar eu m-am lăsat dus așa, fără vorbe, cu țiuit în urechi, spre derdeluș. Acolo erau niște bucăți de celofan, Mihaela îmi arăta una, eu o vedeam, înțelegeam că urma să ne așezăm pe ea și să ne dăm drumul la vale, dar uraganul se întețea, abia puteam respira. Așa încât, nici eu nu știu cum, m-am trezit alunecând și, în cădere, cosindu-i și Mihaelei picioarele. Am căzut, ea a căzut peste mine, un cot al ei m-a lovit peste frunte, iar capul mi s-a zguduit teribil, apoi, în rostogolire, un obraz al ei s-a lipit, fierbinte, de un obraz al meu. Și am rămas așa, obraz lipit de obraz, secunde, cine știe câte secunde… Și toată căldura din obrazul ei s-a scurs în mine și am tremurat, dar nu de frig, am tremurat dintr-un cu totul alt motiv, cel mai frumos și mai plăcut motiv din lume, pe care însă n-aș fi știut să-l pun în cuvinte. Am tremurat de căldura ei, așa cum am făcut-o într-un vis pe care n-aș fi vrut niciodată să mă fâstâcesc într-atât încât să i-l povestesc.

Și-apoi Mihaela s-a ridicat și a râs. Și-apoi eu m-am ridicat și am râs.

Din clipa aceea am știu că tot ce vreau e ca bunica să intre cât mai des la „cu douăjpatru”, iar eu să revin și să tot revin la Pavilioane. Și asta am făcut tot restul iernii, cea mai caldă iarnă din viața mea. Cea mai caldă și cea mai plină de vânătăi. Căci, cât a existat derdeluș în spatele pavilionului, m-am împiedicat de zeci, de sute de ori. Iar Mihaela a căzut de zeci, de sute de ori în iarna aceea peste mine. Și în căderile noastre m-am învinețit de câteva ori, odată ghetele ei chiar mi-au întors degetul mic și a trebuit să-l țin strâns bandajat câteva zile, dar la fiecare cădere se nimerea ca obrazul ei fierbinte să se atingă de obrazul meu, așa că nu existau dureri pe care să-mi fie frică să le suport.

Am urât topirea zăpezii. M-am gândit o vreme că aș putea să-i pun piedici, în lipsa derdelușului, dar mi-am dat seama rapid că în felul ăsta căderile ar fi dus eventual la julituri sau mai rău, nicidecum la doi obraji lipiți unul de altul. Am rămas colegi de bancă, dar evident că nici acolo n-aveam vreo metodă de a-i atrage obrazul spre al meu. Așa că am jinduit și am visat. Și mi-am jurat că iarna următoare vor fi zeci, sute de căderi pe zi, de-a lungul întregii perioade de existență a derdelușului.

Însă înainte de iarna următoare a venit vara. Odată cu vacanța, Mihaela a plecat cu întreaga familie la București. Iar la sfârșitul ei, la sfârșitul acelei veri urâte, bunica mi-a spus că, de fapt, nu fusese o plecare în vacanță, ci o mutare. Pentru că părinții fuseseră transferați tot în cadrul CFR și-și luaseră chirie în alte Pavilioane, de astă dată bucureștene.

Nu-mi amintesc când am mers ultima oară la Pavilioane cu bunica. Însă, în mod cert, a fost înainte de a afla că Mihaela s-a mutat. Cumva, tot pe-atunci mi-a trecut și dorința de a deveni campion mondial la gimnastică între paturi, deși participasem la câteva concursuri frumoase vreme de câțiva ani. Dar uneori și astea se termină. C-așa merg lucrurile.