Diriga ne-a păstrat carnetele de note lipite timp de zece ani. Le-a găsit în cabinetul de română, în același dulap cu bilețelele pe care ni le-am scris înainte de absolvire. Practic, eu mi-am lăsat un blestem drept cadou: „Dacă nu ai terminat UNATC când citești…” Continuarea rezumată blând ar fi: praful să se aleagă. (Am ajuns jurnalistă, dar nici nu s-a ales praful.)

„Nu știu de ce stăteau așa lipite, că doar erați de la clase diferite”, mi-a spus diriga la reuniunea de zece ani de la absolvirea liceului. El era la mate-info, la parter. Eu eram la filologie, la etajul 1. Până în clasa a XII-a nu știu dacă ne-am spus vreodată mai mult de „bună”. 

Ne uneau grupul școlar de aeronautică, în care aterizaserăm repartizați de calculator, și profa de română, făcută din cel mai bun aluat: coordonatoarea trupei de teatru a liceului, nu tocmai fană Eminescu, gata să ne asculte părerea.

Apoi a fost acel început de februarie, când nu mai erau alți cunoscuți în tramvaiul 5 cu care tăiam sacadat orașul până în Băneasa – o dimineață în care am vorbit pentru prima dată doar noi. 

M-a întrebat la ce facultate vreau. I-am povestit că la UNATC și parcă a amuțit tot tramvaiul când mi-a spus că și el vrea să dea la Teatru. Actoria era visul meu încă de când eram la grădiniță și mă ducea mama la Teatrul Țăndărică. Intrasem din clasa a IX-a în trupa liceului, care se numea „Aripi”, și munceam deja ca spiriduș la evenimente pentru copii. „Păi și de ce n-ai jucat niciodată cu noi în piese?!”, l-am întrebat. „Nu m-ați chemat, am crezut că e doar pentru cine vrea profa de română…”

Când am ajuns la liceu, m-am dus glonț la diriga în cabinet și am turuit: 

– E un băiat la B care vrea să facă Teatru și trebuie neapărat să-l aducem și pe el la repetiții! 

– La B?, s-a mirat diriga. Cine, dragă?

– E foarte înalt, are un pic de cioc, e rocker…

– Aaa… Petrică?! Ești sigură? N-am auzit până acum…

– Ba daaa! Și dă și el la UNATC. Și citește, și sigur ar fi bun. Îl chemați la o probă, vă roooog?

– Măi, ție îți place de Petrică…!

Poate că diriga s-a prins de-atunci ce va urma. Eu sigur nu. Eram într-o altă relație cu un băiat mai mare, cu care deja locuiam împreună. Aveam creierii vraiște de la perpetua încercare de a mă conecta cu tata – cufundat în alcool –, de la un viol prin care trecusem recent fără să spun cuiva, de la propriile exagerări cu alcoolul, chiulul, nemâncatul și trăitul ca și cum nu-mi mai păsa de nimic.

Singurul vis pe care îl aveam era Teatrul; iar dacă băiatul ăsta era bun, aveam ocazia să repet cu cineva care își dorea la fel de mult ca mine.

Așa că diriga l-a chemat la repetiții și ne-a distribuit în Veta și Chiriac din O noapte furtunoasă. Ne-a făcut cadou două anotimpuri de îmbrățișări zilnice. Mă simțeam firesc de fiecare dată când mă așezam pe genunchii lui, iar când ne sărutam, mi se părea că facem asta de-o viață; ambele le-am atribuit felului în care ne „trăiam rolurile”.

Repetițiile, nopțile când prietenul de atunci rămânea leșinat prin vreun bar, concertele la care ne-am tot întâlnit în primele rânduri, toate ne-au adus în pragul BAC-ului îndrăgostiți și încurcați. 

Pentru că mă temeam de reacțiile prietenului meu, multe luni nu i-am spus ce se întâmpla. Nu știam să gestionez frica ajunsă țesut al relației, după o copilărie cu un tată violent. „Chiriac” (așa îl trecusem în telefon) era dezamăgit, dar nici nu mă presa. Eram atât de diferiți: el calm și tăcut, eu precipitată: o să ne bată pe amândoi, o să se sinucidă, o să-i distrug viața. 

Pentru că totul era prea complicat, ne-am promis că, dacă luăm amândoi BAC-ul, sărim într-un tren spre clișeul Vamă și mai vedem noi. După rezultate, n-am mai stat pe-acasă. Am închis, într-un final, și capitolul cu prietenul furios, tot prin trenurile spre mare, fără să ne creadă cineva că am putea fi mai mult de-o îndrăgosteală de liceu.

După o vară de repetat pe plajă repertoriul, am picat amândoi admiterea la Teatru. Nu știam pe-atunci să punem cuvinte pe dezamăgiri, dar eram experți în fuga cu nașu’ la mare și la munte, și supraviețuiam cu borcane de zacuscă de la mama lui. El a dat la Litere, la distanță, și s-a angajat în telecomunicații. Eu m-am înscris la Facultatea de Comunicare și animam în continuare petreceri pentru copii. 

În primul an de studenție, foștii colegi de liceu se minunau: „Voi ați rămas împreună?!”, „Iubirile din liceu nu țin”, ne spuneau. Nu gândeam pe termen lung, dar lângă el simțeam o siguranță nouă. Până la relația noastră, eram omul care rămânea la cabană să bea și să danseze, fără vreun gând de a explora poteci. Fiecare munte pe care îl urcam împreună îmi arăta că pot lucruri la care nu mă așteptam și că nu sunt singură pe drum. Lui i-am citit cu voce tare primele texte jurnalistice și tot el a fost cel care mi-a spus să nu renunț, când mă plângeam că n-am cum să trăiesc din asta. „Ai găsit ceva care te face fericită. O să ne descurcăm” a devenit refren. Lângă el am înțeles, în sfârșit, că lumea e mult mai mare decât frământările care te țin pe loc.

La focurile de pe plajă ne-am promis că vom fi împreună atâta timp cât o să ne simțim cum ne simțeam atunci. I-am spus că nu vreau să mă căsătoresc niciodată, dar că-mi doresc copii. „Nu acum, pe la 27…” 

Cu vreo două luni înainte să împlinim 27 de ani, pe o plajă din Turcia, mi-a dăruit un inel. Parcaserăm motocicleta la niște localnici, coborâserăm vreo două ore pe niște stânci încinse de soare și urma să dormim sub stele. Inelul ăla călătorise cu noi mii de kilometri sub șaua motorului și mi l-a pus pe deget fără să-mi ceară nimic. Am plâns și nici eu n-am spus nimic. 

Nici un an mai târziu eram însărcinată. Ne-am dus la primărie de gura familiilor, călare pe motor, cu doi prieteni din liceu pe post de martori. Nu mi-am schimbat numele, dar am avut o petrecere pe plajă la Vadu, cu zeci de corturi și un casetofon cu baterii. 

După ce au apărut copiii, focurile de pe plajă s-au mai mistuit; am fost des cu un pas spre despărțire, îngroziți de ideea că am pierdut magia de la 18 ani și, uneori, convinși că-i o prostie să-ți închipui că ar mai putea rămâne ceva din ea după atâta timp. 

La primul nostru copil, el a fost un părinte mult mai curajos. Manevra bebelușul de parcă asta făcuse toată viața și supraviețuia cumva lângă mine, care plângeam întruna. A intrat în concediu de creștere a copilului, pentru că drepturile mele de autor nu ajungeau la o indemnizație decentă, dar și pentru că visam amândoi să străbatem lumea cu un bebeluș într-o rulotă. Pe atunci, nu-mi dădeam seama că sunt veșnic tristă și speriată. M-a înțeles o vreme, apoi a devenit iritat. 

Să stai zilnic în proximitatea suferinței și să nu știi să ți-o explici nu e ușor nici pentru celălalt. Nu ajută nici când fricile te împing în ping-pongul „mai pune o pătură pe copil” versus „nu vezi că transpiră?” Sau, mai rău, în apogeul meu luminat de un apus pe o plajă din Grecia, după ce l-am trimis să cumpere ficat – că asta scria în tabelul de diversificare –, și el s-a întors cu o pungă de vită și explicația: „Grecii spun că nu dau așa ceva la copii și că oricum vita are mai mult fier”. Am bocit o oră că „așa a spus pediatra și de ce am plecat cu rulota dacă nu suntem în stare să-i oferim tot ce scrie că trebuie… ș.a.m.d.” Mi-a spus că mai bine plecăm acasă, că e clar că nu suntem fericiți. Eram foarte departe de fata de la focurile de pe plajă.

Cred că am târât depresia aia inclusiv în cea de-a doua sarcină. Am prins încredere abia când am rămas singură cu un bebeluș și o fetiță de 2 ani, iar el a revenit la job. Mi se părea ceva supraomenesc când reușeam să-i adorm pe amândoi, să ies în parc cu unul în căruț și altul în marsupiu. Îmi revenea zâmbetul și am simțit că mă iubește din nou ca „atunci”. Din păcate, n-am știut să stau în acea stare de echilibru. L-am copleșit întrebând obsesiv dacă merit să fiu iubită doar când sunt bine.

Fix când copiii mergeau la grădiniță, iar noi ne recăpătam lent un pic din vechea viață, s-a întâmplat răpirea și violul Alexandrei din Caracal, și am clacat. I-am povestit experiența abuzului petrecut cu o lună înainte să ne îndrăgostim. I-am explicat că am ascuns, pentru că am vrut să-mi neg că e real, că am crezut că pot să uit, dar acum revenea la suprafață.

M-am temut că nu o să mă mai vadă niciodată la fel. Și totuși a rămas în acea furtună, așa cum amândoi am ales să rămânem după multe hopuri, pe care am încercat să le reparăm cum ne-am priceput, cel mai adesea cu discuții interminabile sau mesaje kilometrice (eu) sau cu tăcere și retragere (el); uneori, cu încercări disperate de a ne regăsi plecând măcar o seară de acasă, inclusiv la hotel.

Starea de urgență ne-a redat forțat intimitatea: cafeaua și prânzul împreună, statul la povești până dimineața, gândul că se sfârșește lumea așa cum o știam și e timpul să ne îmblânzim și bucurăm unul celuilalt zilele. Când l-am văzut în acel aprilie 2020 îmbrăcând gardul cu stuf ca să ne facă un colț de Vamă în izolare, m-am simțit ca pe plaja adolescenței. Eram mai juliți și mai obosiți, dar eram tot noi.

Vara asta adunăm tot atâția ani împreună câți am trăit separat. N-avem o aniversare certă, dar încă simt fluturași când aud știrile despre BAC. Viața cu doi copii aduce rutină și o senzație stranie pentru un cuplu care își umplea orice clipă liberă plecând de acasă. Totuși, în rutina aia apar și scântei noi dacă reușești să le vezi dincolo de epuizare. Te descoperi diferit în momentele când pierzi pe cineva drag, când te lipește de pat boala, când ai nevoie de o ureche ca să îndrăznești să faci o schimbare, când înveți să spui că ai greșit fără să mai argumentezi „de ce”.
Una dintre marile victorii ale acestor 18 ani cred că este vindecarea lentă de „Dar și tu…”

În special copiii ne-au învățat să stăm cu greșelile și să nu mai încercăm să le ambalăm. Pe ei nu-i poți păcăli cu vorbe; că, de fapt, ai avut dreptate să țipi sau să rănești, pentru că erai dezamăgit. E mai greu să te întorci la păcăleli în cuplu când practici zilnic opusul cu copiii.

Au rămas însă undeva acolo și puștii cu scânteia lor. Multă vreme îi reîntâlneam doar în ferestrele impredictibile de libertate materializate într-o stâncă urcată în doi sau într-un concert care te lasă cu febră musculară la ceafă.
După un majorat al relației, mă surprinde firul acela invizibil al libertății, care s-a legat și de copiii noștri. Când îi aud că „marea nu se poate fără cort”, când își formează găști în campinguri, când se îngrămădesc cu noi la dans, înțeleg că, de fapt, tot noi am fost și pentru ei, chiar dacă nu ne mai vedeam așa. Cât timp ne simțim ca acum…