Anii ’30 sunt grei în Valea Vișeului. Perioada dintre războaie vine cu foame și sete la confluența a două râuri, Tisa și Vișeul, și multe lumi: România, Cehoslovacia, Polonia. Ungaria și Ucraina sovietică nu sunt departe. Toate se întâlnesc, dar mai ales se despart în pădurile din nordul Maramureșului.

Prin sat bântuie multe boli, iar familii întregi cad pe capete. Anna face dizenterie. Ar trece cu cheag, dar laptele e rar, iar bolnavii sunt mulți.

E o perioadă în care diferența dintre viață și moarte e neclară, în care se nasc și se cred povești cu suflete, cu strigoi și cu „zbihlenieta”, copiii nebotezați care nu găsesc drumul către cer.

Pentru că mulți copii mor la naștere ori înainte de ea.

Ea, tot un copil, scapă. Părinții ei, nu. Rămâne să îngrijească mulți frați și surori când ar trebui să învețe să scrie. Cel mare, Ivan, e trimis pe front. 

Războiul n-o lasă doar fără sprijin, ci și fără școală. Dar recuperează peste ani. Își organizează propria clasă în bucătăria de vară, lângă șpor, soba de gătit. O ajută Iura, mezinul, care își face temele cu ea. De la el învață să citească, să adune, strânge cântece și poezii. Își scrie numele cu un creion gros, roșu, ascuțit cu lama unui cuțit.

„Anna”. Cu doi n.

Cântă. Dorul de familie o face să improvizeze melodii. Le cântă în ucraineana munților. Care-i 80% ucraineană de abecedar, abetka, și restul cuvinte împrumutate din limbile care au vânturat zona. Germană, maghiară, română, cehă, polonă.

„Oi, rano, kaje rano / rosecika zrosela / uina Liuba Maricecika / piet’ seniv vrodela / Perșei Iosep, druhei Vaseli, a tretei Ivanko…”, începe cântecul despre familia din partea mamei ei.

„Așa cum dimineața / Roua cerului crește / Mătușa Liuba Maricek / a născut cinci copii / Primul Iosif, al doilea Vasile / și al treilea Ivanko…”

Familia mare din primele strofe se micșorează. Și, la final, cântecul unei familii devine cântecul în care se regăsește. E cântecul despre ea, despre foamete și despre sete. Despre orfani.

„…ta ne plachte, seriotiata / șcio vam mamka vmerla”. „Și nu plângeți, orfanilor, că mama voastră a murit”. „Bo i ia serotena / sered hate stala / doki vode’m ne zanesla / iste’m ne distala”.

„Că și eu sunt o orfană / rămasă-n mijlocul casei / și până când apă n-am găsit / mâncare n-am primit.”

Iar clasa ei ba se micșorează, ba crește cu anii. Maríchka, sora cea mică, vine prin iarnă de la o nuntă la care dansase tot amarul anilor de război. Răcește puternic. Nu apucă aniversarea de 19 ani. Anna și-o va aduce aminte, până peste ani, venind acasă cu capul descoperit, fără batic.

Anna e distrusă de durere, dar găsește loc de iubire. Îl cunoaște pe Mihailo, cel care-i va fi soț pentru șase decenii. Își ridică o casă în centru, departe de Pojerniță, colina din sat pe care crescuse. La poartă sădește viță, pe care Mihailo o va păzi de copiii care vin să fure aguride.

Cum să furi fructe verzi când, coapte, ajung horincă?

Copii răi pentru el. Pentru ea, copii. 

E un echilibru chirurgical în casa lor de lemn. Mihailo Luțac e un Popeye local, cu brațe mari, muncite la CFR, dezinteresat de tumultul satului și aprig în gândire. Cu păr alb de la 40 de ani și aspru ca un arici, cu pulovăr plin de rumeguș în timpul săptămânii și pălărie curată în zi de duminică.

Anna e curioasă și artistă. Îi place să cânte, să recite. Să învețe. Să afle. 

E un jurnalist al unui loc fără jurnal scris, ci doar vorbit.

Peste ani, altă generație de copii care fură aguride o va porecli PRO TV. Pentru că află totul înaintea tuturor. Știe ce nunți sunt în august înaintea nașilor. Știe că mireasa și mirele au fost în aceeași clasă în gimnaziu. Știe că nu se poate în ACEL final de săptămână, pentru că e altă nuntă la căminul cultural.

Până atunci, apar copii și dincoace de gardul cu viță.

Apoi nepoți. Apoi fini. Bucătăria de vară îi primește și pe ei, și pe ceilalți din sat. Anna are casa aproape de gară, iar lumea își lasă bicicleta la loc sigur. Seara, sătenii pleacă și cu bicicleta, și cu povești, cântece și poezii la pachet. Ori cu gogoși pudrate. Fanke.

Cu gecile ridicate peste capul gol, alții campează în bucătărie doar cât să se ferească de câte o ploaie sau de frig. Ușile le sunt deschise mereu. Mai ales lor.

E o rețea de socializare arhaică. Intră în bucătărie Ivan, să-i zicem. E momentul de add friend. Cât e ținut ocupat de Mihailo, Anna șoptește: „E nepotul lui Petru, văr bun cu tatăl Mariei”. Asta e clipa de mutual friends. Urmează un scroll peste postările vechi, echivalent cu o scurtă prezentare, la fel de șoptită. „Lucrează la CFR, ca bunică-tu.”

Apoi invitatul de ocazie e poftit să posteze și el ceva pe wall. De obicei, povestește ce s-a întâmplat în colțul lui de sat. Apoi se comentează și, la final, după ce el pleacă, se și distribuie.

E, în același timp, o monografie a satului povestită fără bilet. Unele dintre povești sunt pe bune, altele sunt înflorite. 

Când Anna îți va spune cum Johnny, cel mai bun înotător din sat, și-a riscat viața pentru un ceas la inundațiile din ’70, e reală. Fact-checkerul e chiar soțul ei. Dacă aduce o completare a poveștii, e adevărată.

„Inconștienți amândoi. Și ăla de i-a dat ceasul, și el. Cum să sari în apa aia învolburată, să crezi că poți trece un râu când e inundație? Dacă nu se prindea de podul de fier, era mort. Înecat”, spune Mihailo Luțac.

Johnny, cel mai bun înotător din sat, singurul cu poreclă de englez, pentru că a învățat toată viața engleză ca să plece în State. A ajuns un electrician apreciat la București.

La inundațiile din 1970, spaima unui sat aflat în cazanul a două râuri, a pus pariu pe un ceas că trece apa umflată. N-a trecut-o, dar s-a agățat de un pod. A primit ceasul cu greu, pentru că celălalt capăt al rămășagului n-a fost convins că a te prinde de un pod înseamnă să treci apa. 

Dacă e înflorită, Luțac-el își va prăbuși palma cu un gest de lehamite.

„Cum să crezi că la inundații se rupe lacul Vinderel și ne îneacă pe toți? E la 20 de kilometri în linie dreaptă. În vârf de munte, dar e o baltă mai mare. Și la 20 de kilometri!”

Anii ’90 vin, la Valea Vișeului, cu televizoare. Mihailo pierde timp prețios la meciuri, iar Anna îl înțeapă. „Dacă ți-aș spune că a înviat maică-ta, mi-ai zice să mai stau puțin, că mai e din meci.” Râde.

„Ai ascuțit coasa așa de bine, că poți să te urci pe ea și să nu te tai deloc.” „Ai închis găinile, dar pe dinafară.”

Râde și el, dar n-o arată. 

De povești fanke și plăcinte cu gem am parte și eu. Eu nu mai sunt orfanul din cântec. Eu nu sunt trimis după apă pentru a primi de mâncare.

Eu am găleata cu gem adusă din târg, de la Petrova. Lapte cu caimac. Prăjituri în foi, cu nucă, primite de la vecinele Marika și Anna. Clemență când fur cireșe de la vecina Ilonka. 

În schimb, sunt ascultat din poezii și cântecele. Învăț „Kvochechka hodela”, un cântec despre o cloșcă ce-și plimbă puii prin curte. O cânt la serbări. Mimez somnul să scap de muzică, dar știu că sunt dator să învăț, la clasa din bucătărie, un cântec. 

E datoria mea de nepot. 

Căci Anna este Babka. Bunica. Și nu numai. 

După 80 de ani, Anna e strigată de jumătate de sat nanașka. Nașa. Însă rămâne fără toți frații. Iar ochii i se albesc.

De la prea multe lacrimi, spune ea. De la cataractă, spune medicina.

E momentul meu de nepot. Trebuie să merg cu ea la Borșa. La operație. Mama și tata sunt la serviciu, bunicul Luțac e deja bătrân. Drumul e lung, e de schimbat un tren personal, două microbuze, mobilul și internetul sunt departe, totul e din aproape-n aproape. Dar cineva care a ajutat toată viața are nevoie de ajutor. 

E momentul meu de nepot. 

Nu fac mare lucru, sunt pe post de lentilă. Și nici măcar tot drumul. La întoarcere, cu o mândră pereche de ochelari de soare, tot ea se ocupă de tot. Găsește inclusiv o mașină care să ne aducă până în Petrova, la două sate distanță de casă. Mașină antamată între două discuții în sala de așteptare.

În așteptarea operației, bunica Anna, babka, rezolvase și transportul înapoi. M-am dus să ajut și am sfârșit ajutat. 

În Petrova, mașina ne lasă la gară. Un personal vine în maximum 40–45 de minute. Doar că, până să ajungă el, începe ploaia.

Sala de așteptare e închisă, dar babka dă, cumva, de impiegat. Posibil să îi fie nașă și lui, îmi vine să râd. Ei nu-i vine.

„Ai noroc că am găsit unde să stăm, că iar nu ai nimic pe cap”, îmi face observație. Și arată către cer. Picură.

„Să nu cumva să răcești.”

Impiegatul se oferă să-mi dea cascheta. 

Eu râd. Ea mă iubește.

Anna Luțac (Oniujec) 1930–2015